Publicitate
Film

Ce am învățat despre turiștii care vizitează Auschwitz, dintr-un film de la TIFF

Documentarul ăsta te va face să te abții de la fotografii în astfel de locuri, încărcate de moarte și suferință.

de Mirona Nicola
06 Iunie 2017, 9:52am

Screenshoturi din documentar

Turismul, această activitate socio-culturală pe care o practicăm cu toții, într-o formă sau alta și care, uneori, scoate din noi niște roboți fără empatie, pregătiți să bifeze tot ce scrie la carte și să apese de cât mai multe ori butonul pentru fotografie. Holocaustul, acel eveniment istoric, de o cruzime fără margini, ai cărui supraviețuitori și martori direcți dispar încet, încet. La intersecția dintre ele, se află lagărele de concentrare naziste pe care hoarde de turiști, din toate colțurile pământului, le vizitează în fiecare an. Oameni care privesc locurile astea despre care nu știi ce să simți sau cât poți să simți, laolaltă cu alte zeci, sute de străini grăbiți, înfometați, poate chiar plictisiți.

Ăsta este subiectul documentarului regizorului ucrainean Sergei Loznitsa, Austerlitz, care va mai fi proiectat la TIFF, pe 10 iunie, în categoria „Ce se întâmplă, documentarule?".

Într-o oră și jumătate de cadre statice în alb-negru Austerlitz urmărește sute de vizitatori și pe ghizii lor, în timp ce se plimbă prin diverse spații, interioare și exterioare, ale unui lagăr de concentrare de la Auschwitz. Camerele în care sute de oameni erau înghesuiți, spațiile și felurile în care erau torturați, munca dură și inutilă la care erau supuși sunt acompaniate de relatări despre diversele tentative de asasinare ale lui Hitler sau despre unitatea specială de prizonieri a căror misiune era de a strânge trupurile celor uciși în camerele de gazare (cei despre care este vorba în Son of Saul).

În tot acest timp, sutele de turiști sunt destul de blazați în legătură cu ce văd și ce aud. Sau asta poate transmite documentarul, deși nimeni nu-i întreabă ce este în mintea lor, ce gândesc atunci când privirile rămân dezbrăcate. Camera fixă și cadrele lungi sunt mărci ale unei obiectivități doar formal asumate; Loznitsa știe foarte bine ce a ales să îți arate. Într-un loc în care sute de oameni au suferit (și murit) de foame, alte sute în locul lor așteaptă cu nerăbdare pauza de masă sau sunt deranjați până la enervare de o insectă bâzâitoare care le dă târcoale când își savurează sandvișul.

Austerlitz e plin de first world problems și de comportamente de turist tipic care pe mine m-au iritat enorm, mai ales cele în care m-am recunoscut. Dacă ești genul care face frecvent lucrurile din lista care urmează, probabil că regizorul ăsta o să ți se pară un pedant nenorocit care o arde elitist.

Sau, poate, ești de cealaltă tabără, a celor pe care îi scot din sărite comportamentele astea de câte ori mergi în vacanță sau vezi turiști la tine în oraș.

Je suis turistul japonez

Până nu demult, ne hăhăiam cu toții de proverbialul turist japonez, veșnic cu camera atârnată la gât și ochiul în obiectiv. Era un personaj omniprezent și comic. De când cu smartphone-urile, am devenit cu toții turistul japonez, facem sute de poze într-o vacanță de câteva zile.

Și e un comportament care se manifestă din ce în ce mai devreme. Și în Austerlitz o să vezi ce știai deja: că, de multe ori, părinții le pun copiilor un smartphone sau o tabletă în mână, în timpul excursiilor, și îi lasă să alerge și să pozeze tot ce le iese în cale. E un preț mic plătit pentru liniștea lor.

Unde mai pui că ăla micu' o să iasă artist după toată expriența asta tehnologizată!

Dar ca să nu-i arăt cu degetul doar pe părinți, o să te pun să încerci un exercițiu de memorie onestă: câte poze ai făcut în ultima vacanță și de câte ori te-ai uitat la pozele pe care le ai deja în telefon, din ultima vacanță? Cu toate astea, ai innebuni dacă cineva ți le-ar șterge din telefon, nu? Bine, iCloud-ul și alte sisteme de backup ne permit să fim acești hoarderi ai fotografiilor.

Fotograful de iPad

Astea sunt în categoria lor proprie. Pe mine una mă depășește - de ce ar vrea cineva să care un iPad după el cu scopul de a face poze. Mi se pare tembel în general, dar mai ales într-un tur al unui lagăr de concentrare în miezul verii când o să ai de mers kilometri.

Uitându-mă la Austerlitz mi-am dat seama că fotograful de iPad se regăsește în special în categoria de vârstă 55 - 60+. Pe de-o parte, zău, că îi admir pentru technofilie (adică le place tehnologia, nu muzica techno). Dar, pe de altă parte, mi se pare de-a dreptul stupid - cu ochelarii lăsați pe nas se uită și ei la ce vizitează printr-un ecran, doar că unul mai mare. O fi pentru că stau mai prost cu vederea?

Selfie sticks

Da, și asta e tot despre poze. Dar trebuie să clarific - la nivel personal n-am nimic împotriva selfie-ului, ci împotriva faptului că un băț din ăsta curbă din plăcerea unui selfie reușit fără el. Arta cere sacrificii. Este firesc ca oamenii să fie curioși, probabil e normal să vrei să faci și fotografii, în loc să stai indiferent, dar poate ai face bine să renunți la selfie stick într-o astfel de experiență turistică.

Citește și: Ce-am învățat despre turistul român pe care l-am întâlnit prin vacanțe

Dincolo de nemulțumirea personală, Loznitsa îți arată că instrumentul ăsta poate să încurajeze comportamente de genul familiei care se chinuie, din vreo trei poziții, să se prindă toți trei într-un selfie în care să iasă moacele lor rânjite sub poarta lagărului pe care spune „Arbeit macht frei", adică „Munca te va elibera". Eliberarea a venit doar prin moarte, în cele din urmă.

Berlin Holocaust Memorial. Fotografie via yolocaust.de

Se pare că turismul în locuri legate de istoria Holocaustului are puterea de a inspira o groază de poze de-a dreptul cretine, făcute cu sau fără selfie stick. Un tip s-a apucat să pună lucrurile în context, încercând să îi facă pe oameni să înțeleagă că e complet deplasat să regizezi poze în vizită la memorialul Holocaustului în Berlin pentru care speri să strângi o sută de like-uri pe Instagram. Pentru o doză de #wtf, poți să vezi pozele lui aici.

Cool story, bro!

Asta scrie pe tricoul unui adolescent lungan care trece gură cască prin cadru și se oprește să se uite la ceva - nu-ți vei da seama la ce, dar Sergei Loznitsa ți-i arată doar pe oameni și te lasă să-ți imaginezi tu la ce, făcând un puzzle din ce am mai auzit pe la orele de istorie și frânturi din discursurile ghizilor.

Scena asta se petrece pe la începutul filmului și, până la final, înțelegi că e o metaforă perfectă pentru ce urmează.

Mii de oameni se plimbă agale cu priviri goale printr-un loc unde mii de alți oameni au fost aduși, ținuți cu forța, uciși. De multe ori le apare o sclipire în privire doar când descoperă camera care îi observă. Pare că ăsta e lucrul cu adevărat interesant, în sfârșit ceva care suscită atenția după ce le-au alunecat ochii pasiv pe atâta moarte și suferință.

Următoarea bucurie e programată în zece minute: vine pauza de masă!