Am vorbit cu românce care fac kickboxing despre cum se simt într-o sală plină cu bărbați

La ce te gândeşti când auzi de kickbox? La filmele cu Van Damme? La competiţiile Local Kombat, care acum ceva ani erau fabrică de vedete la ProTV? La gagici sexy care plimbă pancarte în ring? La faimoasele meciuri de muay thai de pe străzile din Thailanda? Sau, aşa cum ți-am arătat acum câteva luni, la un Superkombat unde nişte bărbaţi musculoşi îşi sparg glorios feţele în ring, în timp ce în jurul lor nişte domni în costume scumpe, cu domnişoare decorative la braţ, sunt serviţi ca la nuntă, de nişte ospătari în uniforme?

Probabil că te gândești la tot tabloul ăsta, sau, în fine, la cu totul altceva decât la o gașcă de tipe, nici prea înalte, nici prea solide, care nu, nu arată și nici nu se poartă ca Nikita noastră mioritică şi nici n-au musculatura unui minihalterofil. De fapt, dacă le-ai vedea pe stradă, nici nu ţi-ar trece prin cap că ar putea să-ţi spargă dinţii.

Am vorbit cu o parte din femeile astea despre motivele pentru care s-au apucat de un sport atât de dur, de ce continuă să-l practice, deși uneori se lasă cu sânge, și cum se simt într-o lume (sau, mă rog, o sală) a bărbaților.

VICE: Când te-ai apucat de kickbox?
Katy: Am început cu box, pe care l-am practicat mulţi ani. Acum câţiva ani am început să practic şi Brazilian Jiu-Jitsu, iar acum încerc să le aduc pe toate la un loc, prin MMA (mixed martial arts). Atunci când am început să fac MMA, anul ăsta, mi-am dat seama că îmi lipseau nişte abilităţi, aşa că am început să practic şi kickbox, pe lângă MMA.

De ce faci asta?
Îmi place felul în care sporturile de contact te forţează să te concentrezi pe ceea ce faci – altfel îţi iei un pumn în nas. Aşa că sunt o metodă excelentă de a uita de muncă şi de griji. În plus, exerciţiul fizic e intens şi e şi o metodă foarte bună de a te adapta la un loc nou – România e a şaptea ţară în care practic sporturi de contact!

OK, dar există și părți nașpa, de exemplu, te-ai lovit vreodată?
Cel mai puţin îmi place, evident, când mă rănesc. Nu se întâmplă des, dar am avut câteva faze mai nasoale. Mi-am spart nasul, mi-am rupt câteva degete de la picioare şi odată, în timpul examenelor de la facultate, mi-am rupt degetul mare de la mâna cu care scriu şi n-am putut să ţin un pix timp de două luni.

Se fac miștouri sexuale la adresa femeilor din partea partenerilor de kickbox?
Ştiu că prizele arată uneori foarte sexual, dar îţi garantez că e ultima chestie la care mă gândesc pe saltea. Şi ai zice că e evident, dar am avut o experienţă care mi-a demonstrat contrariul. Într-o zi, în timpul unei lupte, tipul cu care mă băteam a început deodată să urle să ne oprim, pentru că îl doare genunchiul. Mi-am dat seama, după ce ne-am oprit să ne odihnim, că motivul real pentru care ne oprisem era ca să-şi ascundă erecţia.

Auch. Te-ai gândit să renunți la sportul ăsta tocmai fiindcă sunt mult mai mulți bărbați care-l practică?
În sporturile de contact e uşor să te simţi descurajat la început sau chiar să-ţi fie frică să te apuci de ele. Eu m-am simţit întotdeauna binevenită la sala la care m-am antrenat, chiar dacă eram singura fată, dar cred că sunt şanse şi mai mari să renunţi dacă după un antrenament te uiţi în jur şi constaţi că eşti singură acolo. Au fost zile când am fost ulima aleasă la toate rundele, zile în care am pierdut toate rundele şi apoi a trebuit să le explic prietenilor de ce practic în continuare sportul ăsta.

Și de ce nu te-ai dus acasă?
Principalul motiv pentru care nu am renunţat au fost fetele mai avansate pe care le admiram: ele mi-au arătat că a fi mai mică sau mai uşoară decât băieţii poate fi, de fapt, în avantajul tău, chiar şi în clinciuri.

VICE: De când faci asta și cum ai ajuns la kickboxing?
Beatrice: Practic kickboxing de aproape de doi ani. Înainte am mai făcut Muay Thai. La început nu avem ce face în timpul liber, dar mi-am dat seama că îmi place foarte mult şi mă simt în largul meu când sunt la sală, așa că vreau să avansez în acest sport. Apoi să devin antrenoare. Am fost la competiţii, am avut un meci la Sala Apollo şi două meciuri în Chiajna.

Ce-ți place atât de mult în sală?
Că pot să mă descarc, că învăţ să mă apar. Chiar dacă sunt fată şi lumea zice că noi, fetele, nu putem face acest sport. Eu vreau să arăt că noi putem face ceea ce fac şi băieţi, şi poate şi mai bine.

Mă uit în jur și nu prea văd femei. E mai greu?
E mai greu să te antrenezi într-un sport că ăsta, doarece sunt numai băieţi în jurul tău, sunt lovituri, te răneşti. De-aia nu sunt mai multe fete în sportul asta, nu toate fetele au puterea şi voinţa să-l facă, fiindcă este puţin mai dur.

VICE: De ce te-ai apucat de kickboxing?
Cristina: Primul motiv e că aveam nevoie să fac sport, am avut o perioada de sedentarism de un an, după o practică consecventă de yoga şi simţeam nevoia. Şi mi-am făcut curaj să testez sportul asta – a fost o dorinţa din copilărie, probabil că pentru mulţi din generaţia mea: îmi amintesc şi acum foarte clar sala de cinema plină ca o cutie de sardine, cu oameni care se uitau la filme cu Bruce Lee şi Sora 13. Deci, al doilea motiv e un moment de exces de curaj, să trec peste ideea că sportul acesta este numai pentru domni cât uşa, care bat sacul de dimineaţă până seara. Am fost la o primă ședință de test şi mi-am plătit abonamentul la finalul ei, fără dubii.

Ce-ți place cel mai mult când vii la sală?
Îmi place exerciţiul fizic, intens, integral. Partea de concentrare şi strategie, atenţia pe fiecare mişcare, conştientizarea de sine; antrenorul omniprezent, sever şi mucalit în acelaşi timp; orele, aşa cum le ţine, sunt un mix de competitivitate, de a trage de tine şi de încurajare în momente cheie, când nu-ţi iese bine ceva.

Are efecte care transcend fizicul. Ți s-a schimbat și viața de când vii la sală?
Ce am descoperit personal, că teoria o ştiam, este că nu poţi să faci serios antrenament fără să schimbi alte aspecte din stilul tău de viaţă: e important ce mănânci, cât şi când, e important să te odihneşti suficient, dar şi să ai un program de mişcare dincolo de întâlnirile cu sacul de la sala. Culmea e că fac mai mult yoga acasă de când am început să vin la orele de kickbox, mi-a creat o motivaţie puternică.

E mai greu să vii într-o sală plină cu bărbați?
Să ştii că la ultimul antrenament o treime din grupă era formată din fete. Cred că e o preconcepție că e un sport destinat bărbaţilor, desigur bazat pe o istorie dominată de numere în favoarea lor cât se poate de reală. Dar scriem istoria în fiecare moment, nu?!

VICE: De când te-ai apucat de asta?
Maria: Practic kickboxing de la începutul iernii lui 2016. Înainte am făcut karate pentru câţiva ani, când eram mai mică, în perioada 9-11 ani.

Păi, și de ce ai vrut să practici un sport de contact?
Prima dată m-am apucat de kick la insistenţele tatălui meu, dar spre surpinderea tuturor m-am îndrăgostit de sport şi acum merg din proprie inițiativă. Îmi place încrederea în sine pe care mi-o dă şi extenuarea pe care o simt la sfârşitul antrenamentului.

Ce nu-ți place absolut deloc în sala de kick?
Nu suport când alţii intervin în ce faci (la sparring), pentru a-i spune partenerului tău să dea mai încet, doar pentru că eşti fată. La început mă simţeam foarte stingheră şi singură în sală, pentru că nu erau foarte multe fete, dar cu timpul senzaţia a trecut. Din fericire nu mi s-a întâmplat nimic atât de sexist încât să se transforme într-o poveste demnă de zis.

De ce crezi că nu vin mai multe fete să facă kickboxing?
Nu sunt mai multe fete în sportul asta din cauza că, atunci când te gândeşti la kickbox, te gândeşti la un tip care dă pumnul şi nu la tine, ca fată. Personal nu m-aş fi apucat vreodată de sportul asta, dacă fratele meu nu ar fi fost cu mine.

VICE: De când te lupți așa, organizat?
Ruxandra: Practic kickboxing de două luni și jumătate și nu am mai practicat alt sport de contact înainte.

Deci, ești complet la început. Ce te-a făcut să alegi kickboxingul?
M-a atras de când eram mică. Pot pune acest aspect pe seama dorinței de a fi independentă și de a avea încredere în propria persoană, de a-mi dovedi ca pot accesa și alte domenii prin perseverenţă. Îmi place foarte mult că mă disciplinează, ma face conștientă de ceea ce pot și chiar mai mult, de ceea ce am impresia ca nu voi reuși, dar cu răbdare și antrenament totul devine mai ușor, mai logic, toate se leagă ca niște piese de puzzle.

Crezi că bărbații se uită în vreun fel, să zicem persiflant, la tipele care fac sportul ăsta?
Bineînțeles că bărbații nu văd cu ochi buni faptul că o fată se apucă de sportul ăsta, probabil le este teamă ca vei deveni o colegă pe măsură și în acest domeniu. Este inevitabil sa nu fii privită altfel, dar dacă ești acolo pentru asta și nu pentru altceva şi te dedici, demonstrezi că îți dorești cu adevărat sa înveți, devin și ei mai înțelegători și chiar te ajută. Asa mi s-a întâmplat mie, cel puțin. La început eram privită ca o fată rea venită la distracție, pe parcurs mi-am câștigat respectul și totodată susținerea lor.

D-asta crezi că nu sunt mai multe tipe care să practice sportul ăsta?
Cred că unele femei sunt mai mult curioase, dar tăria de caracter nu permite tuturor sa meargă mai departe, se rezumă la eticheta aplicată de bărbați: „ești o femeie sensibilă, nu poți împărți pumni". Ei bine, în viață ar trebui sa ținem cont mai mult de ceea ce ne dictează propria persoană, nu cei din jur. Noi suntem cei care ne cunoaștem cel mai bine și limitele pot fi depășite dacă ne dorim cu adevărat.