De ce e mai mișto viața de freelancer

Dacă am deschis Instagram, atunci pot să-mi iau adio de la dimineață. Se presupune că trebuie să meditez/citesc/scriu, apoi să-mi încep ziua. Dar dacă Twitter își vâră nasul, realizez abia 30 de minute mai târziu, când îmi sună alarma, că-mi pierd timpul. Șeful meu se enervează.

„OK, încetează!”, îmi spun, în calitate de șef. Îmi arunc din scaun telefonul pe canapea, de unde ricoșează deseori și aterizează cu fața-n jos pe covor. Îmi deschid laptopul ca să pornesc playlist-ul de dimineață. Primul sunet înalt de talere, apoi bucata de pian a melodiei „9 to 5” a lui Dolly Parton – Tsss, dun dun dun dun – mă pune în starea potrivită ca să fiu productivă.

M-a cucerit de la „Mă rostogolesc din pat, mă poticnesc până la bucătărie, îmi torn o ceașcă de ambiție, casc și mă întind și încerc să-mi vin în simțiri.” Cânt, cu toate că știu că vecinul meu, muzicianul de deasupra din clădirea asta veche care a fost transformată într-un bloc cu apartamente de 14 metri pătrați, probabil râde la auzul vocii mele.

M-am întors astăzi dintr-o excursie de două zile (marți și miercuri) într-un orășel de munte, unde am fost cu prietenul meu. Am lucrat toată săptămâna trecută, în timp ce soarele era sus pe cer și muzica bubuia de la un festival aflat la câteva străzi distanță. Pe ziua de astăzi, în calendarul Google plin de culori, avem așa: să învăț cum să fac o animație pentru un client, să ascult niște interviuri cu experți pe care le-am înregistrat (mă simt mereu norocoasă că am ocazia să stau la taclale cu ei), să finisez ultimele detalii pentru lansarea cărții mele, o carte pentru autorii la început de drum, ca să-i conving să nu se dea bătuți. Și aici m-a zăpăcit Dolly.

„Doar dai și nu primești”, spune ea despre viața 9-5. „Ei se folosesc de mintea ta și nu-ți recunosc niciodată meritele. E suficient să-ți ia mințile dacă le permiți.”

Îmi amintesc de ce am ales tipul ăsta de trai. Sunt doar eu și nimeni altcineva.

Acum șase ani, era o zi de primăvară în Seattle, o zi de joi, prima zi în care soarele ne hrănea cu razele de care fuseserăm privați toată iarna. Eram blocată la birou, o voluntară Peace Corps reîntoarsă în țară, suficient de norocoasă încât să împuște un job ca redactor pe tehnologie, care trebuia să se pună din nou pe picioare din punct de vedere financiar, în timp ce-și amintea de o după-amiază însorită de marți exact ca asta, când am urmărit-o de-a lungul unui pârâu și printr-un câmp de struți pe bunica familiei gazdă la care era cazată. Nasturele de la pantalonii negri mi-a intrat în abdomen și șosetele din polistiren mi-au alunecat în cizmele cu toc, în timp ce mă aplecam în cadrul ușii biroului șefului meu, care era gol, ca să mă uit pe fereastră. Termenele mele limită erau abia săptămână următoare și vremea avea să se strice până în weekend.

A intrat pe ușă freelancer-ul care se ocupă de design grafic. A avut întâlnirea asta cu noi de dimineață, și, în timp ce îl urmăream cum pleca, în soarele după-amiezii, cu ușa închizându-se în urma lui, m-am gândit la următoarea chestie: Eu n-am voie să părăsesc clădirea.

În ziua aia, am cumpărat cartea lui Tim Ferris, 4-Hour Workweek. Am citit-o, dar nu prea am rezonat cu autorul. A stat pe un raft până când, un an mai târziu, am avut o altă zi proastă la muncă. De data asta, mi-a dat o idee bună și mi-am petrecut următorii ani croindu-mi drum spre ieșire.

Am avut o groază de joburi diferite, dar în mare parte au fost cam așa: reporter într-un oraș mic, voluntar în Peace Corps, jobul de la compania pe tehnologie, și apoi câteva part-time până m-am aventurat complet. Așa cum a sugerat Feriss, am început un curs online pentru venit pasiv ca să-mi acopăr cheltuielile în vremurile de restriște. Era suficient cât să-mi ajungă pentru chirie, și asta a fost esențial. Tipul care mă plătea avea urme de unghii pe ușă, atât de mult l-am hărțuit ca să-mi dea banii.

Cursul a devenit o carte, pentru care am primit 9 000 de dolari, și care m-a propulsat pe calea cea bună, cu brand, platformă și tot ce trebuie când ajungi la oala cu aur de la capătul curcubeului. Sau, cel puțin, măcar un cont bancar stabil.

Miliarde de oameni de pe planeta asta mi-ar trage una peste moacă pentru că fac nazuri la o oportunitate pentru un job în corporație. Suntem norocoși să avem joburile care sunt disponibile, dar doar pentru că suntem norocoși să avem o chestie, asta nu înseamnă că nu putem să țintim spre mai multe. Cred că cei care vor putea să lucreze în sistem independent, o vor face, iar numărul va fi în creștere. Până în 2027, se așteaptă ca freelancerii să reprezinte cea mai mare forță de muncă. Noi, în special tinerii cu abilități care pot fi folosite pe Internet, o să dăm tonul. Votul nostru spune: la dracu’ cu asta.

Mă întreb deseori cum i s-ar părea cuiva de pe la 1500 viața noastră de acum. Apă caldă fără să mânuiești un topor, mâncare fără să fugi printr-o pădure, haine curate fără răni de la frecat. Și ne trezim și legăm niște material în jurul gâtului și conducem spre aceste cutii și stăm acolo de dimineață până seara, departe de familiile noastre, unde ni se permite să plecăm doar două săptămâni pe an.

Wow, gata, stop. De ce?

„Dacă ai fi în căutarea unei persoane care a crezut că faza asta e o nebunie, atunci n-ar trebui să te întorci la 1500”, îmi spune Sarah Kessler. Ea este autoarea cărții Gigged: The End of the Job and the Future of Work. „Înainte de Revoluția Industrială, oamenii lucrau independent. Nu făceau parte din companii. Pe atunci nu exista un asemenea concept. Deci nu e ca și cum e o idee nouă: fii propriul tău șef. Doar că nu e metoda predominantă din zilele noastre.”

Dacă formarea oamenilor în companii este un experiment, aș spune că a dat greș pentru mulți dintre noi. Chiar și cu toată stabilitatea pe care o oferă, cel puțin în teorie, un loc de muncă tradițional, majoritatea americanilor nu-și pot permite să acopere o urgență în valoare de 400 de dolari. Aproape 40% sunt obezi; parțial, cred eu, pentru că nu avem timpul sau comunitatea ca să gătim sau să facem mișcare. Într-o lume în care suntem liberi să ne conectăm, mai mulți tineri ca niciodată se simt singuri, o afecțiune care este de fapt la fel de fatală pentru noi, animalele sociale, precum fumatul a 15 țigări pe zi.

„Pari fericită”, mi-a spus de curând un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. E mai degrabă faptul că dispun de spațiul necesar ca să fiu fericită. Nu sunt singură. Sunt bogată – am libertatea de a fi oricând prin preajmă și de a lucra cu oameni de care-mi place în fiecare zi. Sănătatea mea este în regulă. Dispun de timpul necesar ca să fac mișcare de trei ori pe săptămână și să-mi gătesc. Cu toții dispunem de privilegiul ăsta, dar pur și simplu nu ni se permite să profităm de timpul nostru.

Navetiștii pierd 42 de ore pe săptămână pe drumuri și studiile arată că irosim 60% din timpul petrecut la muncă. Asta înseamnă 24 de ore pe săptămână în care nu lucrăm. Suntem doar în locul prevăzut, la ora obligatorie, cu hainele corespunzătoare în jurul unor persoane lângă care trebuie să fim, chiar dacă sunt genul de oameni care țipă la nevestele lor la telefon pe difuzor în timp ce-și taie unghiile de la picioare.

Viața mea e viața mea, cu toate că este – și admit fără să clipesc – „mai nasoală” în multe moduri măsurabile. Apartamentul meu este mai mic. Contul meu bancar mă înspăimântă mai tare. Tocmai a trebuit să fac un împrumut de 3 000 de dolari și prima chestie pe care am cumpărat-o a fost o pereche de șosete. Cartea mea va fi o platformă prin care o să mai urc o treaptă – știu asta – și să privesc dincolo de facturile pentru asigurarea medicală, conturile de pensie privată și cele de investiție.

Fac o sută de dolari pe oră pentru clienți care mă plătesc să fac orice, de la cosmetizarea prezentărilor în PowerPoint și crearea de site-uri până la rescrierea unor scurte biografii. Totuși, tot n-am economisit suficienți bani ca să-mi plătesc taxele anul ăsta. Dar sunt băgată într-un joc pe termen lung, construiesc o afacere în care produsul sunt eu însămi. Ce fel de afaceri? Cărți precum The Multi-Hyphen Method ne arată modalități noi ca să punem pe picioare o mulțime de mini-afaceri. Cred, în general, că vreau să fiu o scriitoare care-i ajută pe alți scriitori să nu se dea bătuți și să-și continue munca.

Da, viața mea este mai nasoală în multe feluri – câteodată colacul de la WC este cald, ușile de la expozițiile de artă de care obișnuiam să mă bucur sunt acum ferecate pentru că nu-mi mai permit să merg. Mă surprind adesea bucurându-mă de un prânz drăguț, făcut la microunde, din rațiuni de economisire atât a banilor, cât și a timpului. Dar viața mea este mai bună în felurile în care contează cel mai mult – conexiune, evoluție, independență și toate chestiile alea Daniel Pink din Drive. Asta este ipoteza mea. Ce fac cu timpul meu este studiul meu de caz.

Chiar dacă există companii mișto și mi-a plăcut să lucrez pentru câteva dintre ele, per total, știm cu toții că viața din corporație e de căcat. (Vezi: Office Space.) Faza e că oamenii nu știu că mai există și o altă modalitate de a lucra, d-asta predomină joburile tradiționale. Noi nu avem tradiția cu anul sabatic pe care o au multe alte țări și mergem fără suflare, ținând în brațe foi matricole și CV-uri, de la școală la facultate, de la facultate la internship, de la internship la muncă; sau direct la muncă.

Nu ne rezervăm timp ca să gândim. Ce m-a diferențiat pe mine cel mai mult, în calitate de voluntar Peace Corps, este că am încercat să fac și inversul. Spații mai mici, dar mai mult timp și control. Toată lumea crede că sună de vis, asta până când începi să vorbești despre cum o faci în limitele granițelor vieții de zi cu zi.

Eu prefer realitatea. Întreabă o balenă: ar prefera să-și petreacă viața într-un acvariu cu o rezervă de mâncare și fără prădători sau să-și asume riscul ca să poată înota nestingherit? Îmi asum riscul în sălbăticie, încrezătoare în faptul că dacă îi ofer lumii suficient de multă valoare, voi putea să-mi trăiesc viața în felul în care vreau. Lucrez patru ore pe săptămână? Ha. Mai degrabă vreo 60 momentan, dar munca mea nu mai pare o povară, o chestie pe care mă simt obligată s-o fac. E mai degrabă o altă parte a existenței.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.