Festivalul nebun de mâncare unde oamenii fierb o oaie întreagă

Articolul a fost preluat de pe Munchies.

Eu și prietena mea Donatella am călătorit prin Italia în căutarea celor mai bune și mai obscure festivale de mâncare. Am stabilit doar câteva reguli: să ajungem în fiecare zi la un festival, preferabil unde sunt feluri de mâncare cu nume greu de pronunțat (sau cel puțin de care nu am mai auzit), și să relatăm de regiunile vizitate.

Când am auzit prima oară de Pezzata di Capracotta, festivalul de mâncare din Caparacotta, un oraș din regiunea montană Molise a Italiei, am hotărât ca asta să fie prima oprire. La Pezzata e în al 54-lea an și are loc în prima duminică din august în Pianoro di Prato Gentile, o pășune mare de pe lângă munții Apenini din provincia Isernia.

Originile festivalului se trag din ritualul de transhumanță, când ciobanii locali mutau turmele din regiunea sudică Puglia către Molise. În timpul migrației, deseori păstorii înfometați trebuiau să căsăpească și să mănânce din oile care nu puteau duce călătoria la bun sfârșit.

Însă zilele astea, într-o zonă îngrădită de vreo sută de metri pătrați, organizatorii festivalului au adus aproape 20 de comercianți diferiți, care găteau în același timp diverse tipuri de carne.

Am ajuns la Capracotta la 10 dimineața. Aerul de munte era curat și deja oamenii își aranjau locurile de picnic. Din corturile de gătit ieșeau nori de fum, iar, cu fundalul munților, făceau cadre destul de fotogenice.

Festivalul a mers bine. Diferiți muncitori păstrau jarul aprins cu cărbuni, alții porționau carnea și amestecau ingredientele în vase mari, iar alții puneau carnea pe grătar și o scoteau când era gata.

Eram complet înconjurați de fum alb de la grătare și aburul din oalele imense. Nici Soarele nu se mai vedea de norii de fum.

Am vorbit cu bucătarul șef, pe care l-am reperat destul de ușor deoarece era singurul care se învârtea și dădea ordine. El ne-a vorbit despre timpii de gătire, ne-a împărtășit niște tehnici ale unui adevărat plăcintar italian și ne-a explicat că muncitorii mai tineri de obicei se ocupă de treburile mai solicitante fizic, cum ar fi să mute oalele și grătarele, în timp ce bătrânii în general dau instrucțiuni și au grijă de gătitul cărnii.

Nu m-a mirat că 30 de tipi la un grătar nu se puteau înțelege despre cum să gătească carnea, dar toată lumea era fericită și respectuoasă și părea să știe când să intervină și când să nu se bage.

Am trecut de la grătare la bucătărie, o zonă mai calmă situată într-o parte mai umbroasă a pădurii, unde personalul tranșa și prepara carnea. După ce era gătită, o luau de pe grătarele încinse și o porționau, după care se așeza pe o masă mare de unde participanții se serveau.

Am fugit dintr-o parte a pajiștei în alta, deseori încurcând operațiunile festivalului și aproape ne-am ars de un grătar la un moment dat, dar toată lumea era incredibil de politicoasă și atmosfera era calmă și relaxată. La puțin timp după aceea, ne-am trezit cu o tavă fierbinte de mâncare și pahare de vin roșu. Meniul festivalului a fost limitat, dar de neuitat: puteai mânca orice (atât timp cât era oaie sau miel).

Cel mai bun fel de mâncare de la festival a fost clar la pezzata sau oaia fiartă care a fost gătită la foc scăzut, timp de cel puțin patru ore, în vase de cupru uriașe înnegrite de foc. Cotture sau vase mari de fier erau atârnate pe trei trunchiuri de copac, stivuite pe foc într-o structură piramidală, făcând totul să pară ca un fel de ritual ancestral. Dar acest mod de a găti carnea este de neegalat. Oalele sunt atât de grele, încât ai nevoie de șase persoane ca să muți una.

Din când în când, în timpul fierberii, un muncitor lua spuma albă de deasupra pe care o turna în găleți de plastic.

Pe lângă carne, ei au mai băgat în oala cu apă diverse ierburi, sare, cartofi (care absorb grăsimea) și câteva roșii (care să coloreze zeama). Rezultatul a fost ceva similar cu o ciorbă, cu o carne foarte fragedă și o aromă intensă datorită că animalele au păscut doar iarbă de munte toată viața.

Carnea de miel se plasa între două grătare. Aceste suporturi de grătar erau atât de mari și grele, încât era nevoie de două mânere pentru a întoarce carnea și mai mulți oameni care să ajute.

Conform bucătarului șef, carnea se sărează cât încă e rece și apoi gătită rapid, doar vreo 20 de minute. În timp ce carnea se gătește, muncitorii întorc grătarele frecvent și pun din plin un amestec de ulei de măsline extra virgin, oțet și suc de lămâie.

Organele de miel, inclusiv ficatul și inima, erau gătite timp de două sau trei ore într-o oală mică, deasupra cărbunelui, împreună cu vin alb, ceapă, dafin, țelină, morcov și ardei gras. Mâncarea se numește boccone del pastore sau „îmbucătura păstorului".

Participanții la festivalul au mâncat cele trei feluri de mâncare oferite și și-au mai adus mâncare și de acasă. Mulți dintre ei au venit cu propriile grătare.

Cât ne-am plimbat pe pajiște, am auzit muzică și ne-am bucurat de diferitele arome din zonele împădurite care înconjurau standurile cu mâncare.

Nu ai nevoie de mare lucru ca să mergi la Pezzata di Capracotta, dar un sfat ar fi să-ți aduci o păturică sau un prosop ca să te poți întinde după masă.