Am deschis un restaurant fals și l-am făcut cel mai de succes din UK prin vrăjeală

Articolul a apărut inițial în VICE UK

A fost o dată ca niciodată, înainte să-ncep să-mi vând fața la hectar pentru articole de fond pe VICE punct com, când am avut și alte meserii. A fost una anume, care chiar a avut impact asupra mea: să scriu recenzii false pe TripAdvisor. Proprietarii de restaurante mă plăteau câte 10 lire, iar eu scriam o cronică bună pentru localurile lor, deși nu mâncasem niciodată acolo. Cu timpul, am ajuns obsedat să le monitorizez rating-urile afacerilor. Chiar le creșteau averile, iar eu provocasem asta.

Chestia asta m-a convins că TripAdvisor e o realitate falsă – că mesele n-aveau niciodată loc; că recenziile erau scrise de alții ca mine. Cu toate astea, evident, nu e așa – aproape toate sunt complet pe bune. Și mai exista un factor care părea imposibil de falsificat: restaurantele în sine. Așa că mi-a trecut.

Până când, într-o zi când stăteam în șopronul în care locuiesc, am avut o revelație: având în vedere mediul actual de dezinformare și disponibilitatea societății de a crede niște căcaturi, poate că ar fi posibil să inventezi un restaurant? Poate că e exact genul de loc care-ar putea să aibă super succes?

În clipa aia, asta a devenit misiunea mea. Cu ajutorul recenziilor false, al misterului și aberațiilor, urma s-o fac: să-mi transform șopronul în cel mai bine cotat restaurant londonez de pe TripAdvisor.

În primul rând, permite-mi să îți prezint locația mea: un șopron dintr-o grădină din sudul Londrei.
Ca să mă apuc de treabă, trebuie să fiu verificat, iar pentru asta am nevoie de un telefon.

După ce-am dat 10 lire pe un telefon de unică folosință, „Șopronul din Dulwich” există în mod oficial. Acum, mai trebuie să înscriu și o adresă – dar asta ușurează munca oricărui sceptic care ar vrea să verifice informația. În plus, tehnic vorbind, n-am ușă. Așa că trec doar strada și numesc Șopronul „restaurant deschis doar cu rezervare în prealabil”.

Să trecem la prezența mea online: îmi cumpăr un domeniu și construiesc un site. Locurile hot sunt exclusiv excentrice, așa că, trecând peste toate celelalte, am nevoie de un concept suficient de prostesc încât să-l enerveze pe taică-tu. Un concept, gen denumirea tuturor felurilor de mâncare pe care le servim după stări de spirit.

Acum, să facem niște poze cu focus difuz cu toate preparatele noastre delicioase.

Ai mânca asta, nu?

Probabil ar fi mai bine să nu.

Nu, OK, dar poate…

Acest burete acoperit cu vopsea, cu garnitură de cremă de pește făcută din spumă de ras.

Ai prins ideea: nu așa arată.

E un ou care zace pe piciorul meu.

Am pus la punct conceptul, logo-ul (mulțumesc, Tristan Cross) și meniul, toate se pun cap la cap.
Trimit formularele la TripAdvisor; în rest, Doamne-ajută.

Pe 5 mai 2017, mă trezesc cu un mail:

Bună,
Ne bucurăm să te anunțăm că ți s-a aprobat cererea de listare și că se află pe site-ul nostru, unde e disponibil pentru o lume întreagă.
[…]
Îți mulțumim pentru că ne-ai oferit oportunitatea de a informa comunitatea TripAdvisor despre Șopronul din Dulwich.
Toate cele bune,
Echipa de Suport TripAdvisor

Nu, TripAdvisor, eu vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit oportunitatea de a informa comunitatea TripAdvisor despre Șopronul din Dulwich.

Încep de la poziția 18.149, cel mai nasol restaurant din Londra, conform TripAdvisor. Așa că o să am nevoie de multe recenzii. Recenzii scrise de oameni adevărați, de pe calculatoare diferite, pentru ca tehnologia anti-escroci pe care o folosește TripAdvisor să nu se prindă de cioaca mea.

Am nevoie de cronici convingătoare, precum aceasta:

Și nu ca asta:

Susținerea unei vedete o primesc de la Shaun Williamson după ce ne cunoaștem într-un bar, eu îi explic în detaliu conceptul meu și-l rog să-mi trimită o poză cu el mâncând chestii scumpe într-un loc scump, dar la schimb primesc o poză cu el care mănâncă la cină o friptură cu cartofi prăjiți.

Așa că-mi contactez prietenii și cunoștințele și-i pun la treabă.

Primele câteva săptămâni sunt ușoare: ajungem instant în top 10 000, dar nu mă aștept la prea multe solicitări, încă. Apoi, într-o dimineață, se întâmplă ceva extraordinar: telefonul de unică folosință al Șopronului sună. Speriat și mahmur, răspund.

„Alo? Șopronul?"

„… Da?” Am o voce de calorifer care trebuie golit.

„Am auzit atâtea despre restaurantul dumneavoastră… Știu că merg la risc, având în vedere cât de repede se ocupă locurile, dar oare aveți cumva o masă în seara asta?”

Mă panichez și răspund abrupt: „Îmi pare rău, suntem complet rezervați pe următoarele șase săptămâni” și-i închid telefonul în nas. Sunt șocat. A doua zi, simt o nouă vibrație: o rezervare pentru o petrecere de zi de naștere de 70 de ani. Cu patru luni în avans. Nouă persoane.

Mail-uri? Verific pe calculator: mă așteaptă acolo zeci de cereri de „rezervare”. Un iubit încearcă să se folosească de jobul iubitei lui la un spital de pediatrie ca să mă convingă. Directori de prin televiziuni își folosesc mailurile de muncă.

Peste noapte, aproape, am ajuns la #1 456. Șopronul din Dulwich a devenit brusc atrăgător. Cum așa?
Îmi dau seama de ce: rezervările, lipsa adresei și vibe-ul general exclusivist al localului îi atrage atât de mult pe oameni, încât nu mai au nicio logică. Se uită la poze cu talpa piciorului meu și salivează. În următoarele luni, telefonul Șopronului sună încontinuu.

Până la finalul lunii august, am ajuns la poziția #156.

Iar situația a început să scape un pic de sub control.

În primul rând, firmele au început să se folosească de localizarea aproximativă a Șopronului pe Google Maps ca să-mi trimită mostre gratuite. Apoi mă contactează persoane care vor să lucreze la Șopronul. Apoi primesc un mail de la primărie, care vrea să ne mute într-un loc nou din Bromley pe care îl dezvoltă. Apoi mă contactează o companie australiană de producție, care spune că vor să proiecteze un film cu noi pe tot cuprinsul lumii, în unul dintre clipurile din timpul zborurilor unei companii aeriene.

Iar apoi, în cele din urmă, am o întâlnire pe Skype cu o agenție de PR „ahtiată după rezultate”, care-mi promite că o să pună Șopronul pe site-ul Mail Online, cu o lansare tematică pe Batman și o apariție a lui Lizzie Cundy, pentru 200 de lire. Reprezentantul companiei îmi zice că „evident, ești destul de cool”, ceea ce e drăguț, dar în cele din urmă mă hotărăsc să mă ocup singur de promovare.

A sosit iarna și suntem pe poziția 30.

Dar de pe poziția aia nu ne mai clintim, indiferent câte cronici îndes eu în ea.
Însă, în rest, lucrurile au luat o turnură diferită.

Mă oprește lumea la mine pe stradă să mă-ntrebe dacă știu cum se ajunge la Șopronul, iar telefonul sună mai des ca niciodată.

Tonul mailurilor se schimbă și vor să ne viziteze oameni de pe tot cuprinsul lumii.

Și apoi, într-o noapte, primesc un mail de la TripAdvisor. Titlu: „Solicitare informații”. Pula – game over. M-au prins. Îmi tremură degetele în timp ce-l deschid: 89 000 de vizualizări ieri; zeci de clienți care cer informații.

De ce? Păi, pe 1 noiembrie 2017, la șase luni de la prima listare pe net a Șopronului din Dulwich:

E cel mai bine cotat restaurant din Londra.

În momentul ăsta, un restaurant care nu există e cel mai bine cotat în unul dintre cele mai mari orașe din lume, pe ceea ce este, poate, cel mai de încredere site de recenzii din lume.

Pe site-ul TripAdvisor, compania spune că dedică „mult timp și numeroase resurse [pentru a se] asigura că tot conținutul de pe TripAdvisor reflectă experiențele reale ale călătorilor adevărați.”. Așa că îi contactez când se încheie tot procesul ăsta, ca să-i întreb cum am reușit să le păcălesc toate verificările riguroase.

„În general, singurele persoane care creează restaurante false la noi pe site sunt jurnaliști care fac eforturi prost direcționate de a ne testa”, îmi răspunde un reprezentant pe mail. „Din moment ce nimeni din lumea reală n-are vreo motivație să creeze un restaurant fals, nu e o problemă cu care ne confruntăm în comunitatea noastră obișnuită – ca atare, acest «test» nu e un exemplu din lumea reală.”
Ceea ce e just; nu-mi închipui că se întâmplă prea des.

Reprezentantul adaugă că „majoritatea celor care comit tentative de fraudă sunt interesați strict de manipularea cotațiilor companiilor reale”, așa că „diferența dintre o tentativă de fraudă comisă de o companie reală și o tentativă de fraudă pentru un business care nu există e importantă”. Ca să-i prindă pe oamenii ăștia TripAdvisor folosește „tehnologii de ultimă generație pentru a identifica scheme de recenzii suspecte repetate” și afirmă „și comunitatea ne poate raporta activități suspecte.” Apoi citează un studiu din 2015, conform căruia „93% dintre utilizatorii de TripAdvisor spun că recenziile pe care le citesc reflectă corect experiențele lor reale.”

Asta e: am comis-o.

Numai că nu se termină aici.

Las telefonul Șopronului acasă la un prieten într-un weekend prelungit și când îl recuperez are 116 apeluri ratate. Așa că încep din nou să răspund. „Suntem rezervați total”, mint. „Avem un botez.” Mint din nou.

„Alo, Șopronul din Dulwich.”

„O, Doamne”, îmi spune o femeie frustrată. „Am reușit să dau de voi. V-am contactat pentru prima dată în august. Nu mi-ați mai spus nimic de atunci.”

Acum că am creat această realitate, cred că singurul lucru pe care-l mai pot face e s-o transform în realitate. În doar patru zile, cel mai bun restaurant din Londra, va deveni o realitate. Voi deschide Șopronul din Dulwich.

Dar cum? N-am avut niciodată mai mult de trei invitați odată, darămite să asigur cina și băuturile pentru 20. Există o singură modalitate de a face asta: să recreez fix locul pe care-l descriu oamenii în recenzii în ultimele șase luni.

Mâncarea le amintește oamenilor de acasă? Păi, o să le servesc ce mâncam eu în copilărie: mâncare gata preparată.

Le place oamenilor vibe-ul rural, dar și elegant? Ei, vezi tu casa aia de jucărie? O să se umple de pui, precum homarii la un restaurant scump, ca să-și poată alege oamenii puiul propriu.

Succesul nostru se bazează pe escrocarea TripAdvisor? O să umplu jumătate dintre mese cu cunoscuți, care vor vorbi tare despre cât e totul de delicios.

Cum o să creăm acea ambianță inconfundabilă a unui restaurant adevărat? O să aducem un DJ, care o să pună sunete de restaurant adevărat la CDJ-uri.

La treabă. Casa de jucărie?

Casa cu Pui. Peluză?

Curățel. Temperaturi sub zero grade?

Decongelat. Scaune și mese în plus?

Rezolvat.

În scurt timp sosește și Joe, prietenul meu și bucătarul serii. Și-a petrecut ultimii zece ani călătorind prin lume și lucrând în restaurante scumpe. Dacă nici el nu-i demn de uniforma Șopronului, nu e nimeni pe lumea asta. Acum mai trebuie să ne cumpărăm materia primă.

Rezolvat, totul cu doar 31 de lire.

Înapoi la Șopronul, a sosit Phoebe. E o chelneriță cu intuiție, care chiar poate să transmită nuanțele meniului nostru –gen, cum prin faptul că servim budincă la cană – încercăm să recreăm experiența reală de a mânca budincă dintr-o cană.

La aperitive avem supă Minestrone di Verdure. Felul principal e la alegere, între macaroane cu brânză și trufe sau o lasagna de legume „cum mănânci o dată-n viață”. La desert, prăjitura cu ciocolată și înghețată a casei.

Ultima chestie pe care-o mai rog pe Phoebe s-o facă e să ceară opinii în privat de la fiecare client, ca să fie sinceri.

Și cu asta, viziunea mea a devenit realitate.

Clienții stau pe acoperiș și beau vin din căni.

Puii cotcodăcesc fericiți în casa de jucărie, gata să fie măcelăriți.

Actorii înfulecă mâncare semi-preparată de o liră, un pic cosmetizată.

Un DJ toarnă sunete de restaurant.

Arată, sună și miroase superb și suntem pregătiți pentru primii noștri doi clienți. Mă îndrept spre locul de întâlnire din capătul străzii și, foarte punctuali:

Joel și Maria, care-au venit tocmai din însorita Californie, în prima lor vacanță europeană din viața lor. Aseară erau la Paris, iar seara asta e prima lor la Londra. I-a adus în oraș o convenție Pokemon care are loc mâine, dar vor să-și petreacă prima seară la Șopronul.

Le cer să se lege la ochi și par îngroziți, dar după ce cele două actrițe care au ajuns în același timp sunt de acord, dau și ei din cap.

Îi conduc pe cei patru, de mână, în grădină. În timp ce ne apropiem de casă, Maria spune: „Aud sunete de bucătărie!” Nu, Maria, nu le auzi. Se dezleagă la ochi. Americanii au amuțit.

„Noi aici servim stări de spirit. O să vi le citesc pe-ale voastre și o să vă aduc feluri de mâncare potrivite. Maria, tu îmi dai o energie domestică. Joel? Simt «cool», corect?”

Mă grăbesc spre bucătărie și iau de la Joe două feluri principale. La rugămintea mea, DJ-ul bagă sunete de „ding” des, ca să ascundă sunetul cuptorului nostru cu microunde.

Le aduc celor doi mâncare, mă îndepărtez și, privindu-i de la distanță, îi văd cum se holbează la macaroanele cu brânză. Maria își scoate telefonul să facă o poză, se uită la mâncare prin camera telefonului, se oprește, apoi pune deoparte telefonul, fără să facă poza.

Seara trece încet. Joel îi observă pe cei doi de pe acoperișul de deasupra lui și nu se poate opri din a se uita la ei. După ce trec 40 de minute în relativă liniște, cuplul pleacă. Joel pare furios.

Între timp, sosesc doi localnici, care au o groază de întrebări despre locul ăsta. O las pe Phoebe să conducă discuția cu ei, pentru că eu trebuie să mă ocup de o masă de patru persoane.

După ce îi așez și dispar să le aduc de băut, aud un țipăt din bucătărie. Afară, o doamnă fuge prin restaurant și chițăie. Trevor – a, ce moment bun să îl prezint pe Trevor, tipul de la care am închiriat puii – se ține după ea, cu un pui care fâlfâie din aripi în mână.

Îi smulg puiul lui Trevor și-l îndes în casa de jucărie. Pe măsură ce situația se calmează, prietenii femeii încep să râdă. „De ce ai pui?”, mă întreabă. „Ca să vă alegeți puiul! Îl gătim pe cel de care vă place cel mai mult.” Li se acresc mutrele. „Dar credeam că e restaurant vegetarian? V-am găsit ca cel mai bun restaurant vegetarian din Londra.”

Îmi sare un pic inima din piept – la asta nu m-am gândit. „Cel mai bun din Londra în general!”, zâmbesc. Ne-am dus dracului.

Oamenilor pare să le placă mâncarea, dar eu nu mă pot gândi decât la puiul fâlfâind. Trebuie să îndreptăm situația cu masa de patru persoane.

Simt că mă bate cineva pe umăr; e unul dintre ei, un tip, care mă anunță că e ziua prietenului lui. Se ivește ocazia să impresionez.

Am o scurtă conversație șoptită cu prietena mea, comedianta, Lolly Adefope, care îi va cânta în particular „La mulți ani” sărbătoritului. Lolly începe și îi sâsâie pe oamenii care încep să cânte cu ea, până rămâne doar ea. E cu adevărat superb.

Dar probabil nu-i destul. Cealaltă masă cu cei doi clienți adevărați pleacă și-i conduc și pe cei patru spre ieșire. Îmi cer scuze în timp ce ieșim, mormăi ceva despre meniurile noi și circumstanțele complicate. În timp ce mă bâlbâi acolo, mă întrerup. „Da, despre disponibilitate voiam să întrebăm”, zice doamna.

„Acum că am venit o dată, e mai simplu?”
„Poftim?”
„Da, acum e mai simplu să rezervăm o masă de-acum?”, sare și bărbat-su.
„Da, ar fi drăguț să mai venim.”

Am rămas absolut fără cuvinte.
„Ă, clar e o variantă pe care putem s-o explorăm.”

Fac cu mâna și se pierd în noapte.

La faza asta, deja restaurantul a alunecat considerabil în top (pagina a fost ștearsă între timp, dar o versiune arhivată e disponibilă aici), însă am rămas pe primul loc timp de aproape două săptămâni, iar asta clar a creat efecte.

Tropăi prin grădină și urlu veștile: „Mai vor să facă rezervare!” Joe, Trevor – toată echipa – se uită la mine. Izbucnim în râs. „Nu mă miră”, zice Phoebe, care-mi arată feedback-ul clienților, care e absolut excelent – poate pentru că nu le-am cerut bani pe nimic (toată seara a fost la liber, pentru că „o filmăm pentru un show TV”), dar poate și pentru că s-au simțit realmente bine.

Deci, iată: am invitat niște oameni pe colecția mea adunată în grabă de scaune, lângă șopronul meu și au plecat cu gândul că s-ar putea, pe bune, să fie cel mai bun restaurant din Londra, strict bazându-se pe un rating de pe TripAdvisor. Ai putea să privești cinic situația – să argumentezi că internetul pute atât de nasol în zilele noastre, încât oamenii nu-și mai pot folosi simțurile ca lumea. Dar mie-mi place să privesc părțile pozitive. Dacă eu pot să-mi transform grădina în cel mai bun restaurant din Londra, orice e posibil, la propriu.

@Oobahs / @theomcinnes / @CBethell_Photo

UPDATE 6/12/17, 17:12: După ce un cititor cu ochi de șoim a observat că pozele reproduse după TripAdvisor conțineau același număr de recenzii, am editat imaginile, pentu ca numărul de recenzii să se potrivească cu cel din capturile adevărate de ecran și am înlocuit două dintre imagini.