Adolescente din România mi-au spus de ce feminismul nu se opune feminității
Organizatorii Vagenta

FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Adolescente din România mi-au spus de ce feminismul nu se opune feminității

Fetele astea despre care ai zice ca sunt doar niște puștoaice au înțeles mai multe despre viață decât toți adulții plini de ură care spun cretinisme gen „feminazi”.

Chiar acum, 24 de adolescente între 16 și 21 de ani participă la Școala Feministă de Vară, un eveniment organizat de colectivul post-feminist Vagenta și de editura Black Button Books. Fetele iau parte la workshop-uri, la discuții libere, la tot felul de activități cum ar fi dans, exprimare prin corp și voce, se întâlnesc cu artiști contemporani, scriitori sau persoane din diverse domenii. În același timp, lucrează la un produs cultural - un video care să prezinte într-un mod fun și educativ o istorie feminină a României.

Publicitate

„Ce ne interesează pe noi e să chestionăm multiple perspective ale feminității și feminismului, cum mai e femeia azi. Nu sunt în opoziție, noi pledăm pentru acceptare de diferențe. Credem că sistemul patriarhal dăunează în egală măsură și bărbaților și femeilor. Ideea principală e fluiditatea. Multă lume se ferește de cuvântul feminism, încercăm să-l de-demonizăm. E mai mult despre împăcare cu sine și autoexplorare, lucruri foarte importante în adolescență mai ales", îmi spune Cristiana Tăutu, una dintre organizatoare.

Am stat de vorbă cu câteva dintre fetele de la Școala Feministă tocmai pentru a înțelege cum se văd feminitatea, viața, problemele de gen, identitatea, emoțiile, diferențele și multe altele la vârsta asta. Am rămas impresionată de deschiderea, înțelegerea și profunzimea cu care fetele astea privesc lumea, cum cred că vei fi și tu după ce citești mini-interviurile de mai jos.

Raluca, 21 ani, studentă la Științe Politice

VICE: Ce te-a atras spre zona de feminism?
Raluca: Am început să citesc despre feminism pe internet, când aveam 15 ani, pe atunci povești și teorii radicale mai mult, cu care nu prea aveam legătură. Pe parcurs mi s-au întâmplat anumite agresiuni, discriminări, și mi-am dat seama că feminismul chiar îmi este folositor. Sunt o fermă adeptă a feminismului intersecțional, deoarece fac parte și din comunitatea LGBT.

Povestește-mi despre discriminare și agresiune.
Mai mult pe stradă, dar și în insistuții. Mă trezeam că diverși bărbați străini care se luau de mine, unul dintre ei chiar m-a agresat în stradă. Nimeni nu a făcut nimic. Mi se pare că în instituții e o misoginie internă între fete, e mare competiție între ele și tendința de a te pune jos. Te judecă dacă ai avut mai mulți iubiți, de exemplu. E un atac permanent - noi suntem mai deștepte, avem note mai bune, ne îmbrăcăm mai bine.

Publicitate

În școala generală am venit într-o zi fără sutien și colegele își dădeau bilețele că arăt ca o capră. Am mulți colegi la facultate care fac tot felul de glume cu tentă misogină. Am avut un caz cu un profesor care spunea: „Voi, femeile, nu aveți voie la facultate, tot ce trebuie e să știți să stați la cratiță".

Cum lupți împotriva lucrurilor ăstora?
Prin media, prin proteste, prin educație. Jurnalismul poate educa pentru a trimite mesajul feminismului mai departe într-un mod pozitiv. Din cauza anumitor filmulețe, feminismul a prins conotații negative. Părem toate niște crizate foarte colorate, pestrițe, care-și ard sutienele. Imaginea noastră nu este de fapt fizică, e socială. Și e altfel.



E prejudecata asta că feminismul se opune feminității. Ce e feminitatea pentru tine acum?
Fiecare își exprimă feminitatea în felul lui. Pot fi haine, mișcări, felul în care vorbești. Mi se pare că feminitatea este pentru oricine. Bărbații ar trebui să fie mai deschiși cu feminitatea lor. În general, feminitatea nu ține de o față frumoasă, de haine, de floricele în cap, ci de o chestie de perspectivă personală. Poți să fii feminină și cu cearcăne la ochi.

Spuneai că ești parte din comunitatea LGBT. Cum a fost să-ți asumi asta față de cei din jur?
Foarte greu, deoarece în România există doar noțiunea de persoane straight sau gay, nimic între. A fost destul de greu să îi fac pe ai mei să înțeleagă, știu mama și sora mea. Am avut probleme în liceu, pentru că mi s-a părut o idee bună să spun că mă consider o persoană din comunitatea LGBT. La început a fost ok, apoi au urmat bullyingul, bătaia.

Publicitate

Bătaia?
Am avut o colegă, care acum e voluntară pentru Remus Cernea, dar care atunci trimitea fete la mine care să se poarte agresiv, să mă ia la bătaie sau să dea zvonul mai departe. Lor li se părea amuzant, eram ca un fel de jucărie. O colegă, când nu am fost o lună la liceu, le-a spus tuturor că sunt lesbiană, că am încercat să mă dau la ea, să o hărțuiesc. Era cea mai mare minciună. Toată lumea știa de crush-urile mele, care erau majoritatea tipi.

E o imagine a femeii care ni se impune din familie?
De multe ori, tatăl și bunica mea comentau mereu de cum stau în public, cum îmi țin picioarele, cum mă îmbrac. Sau când încercam să vorbesc cu tata despre drepturile persoanelor trans, reacția lui era: „dar tu ce treabă ai cu asta, ce te interesează?". Aveam o pasiune pentru dans și dansam în casă și tata, într-o seară de beție, mi-a zis că „mai termină odată, dansezi ca o curvă". La fel și bunica mea, care avea foarte multe nesiguranțe și le transpunea asupra noastră - a mea, a surorii mele și a mamei. Ba că ne-am îngrășat, deși eram anorexice, ne dădea la sport medicinal că suntem obeze. Am crescut cu o imagine foarte proastă despre mine.

Cum se schimbă lucrurile de la o generație la alta?
Dinamica se schimbă ușor, dar există ecouri ale generației trecute. Copiii sunt învățați de mici cum să gândească. Sunt și persoane din aceeași generație cu tine care cred că femeile sunt inferioare sau că persoanele din comunitatea LGBT sunt niște scârboși care ar trebui să moară. Sau alții care au înclinații puternice spre grupări neofasciste sau naziste, care se cred legionari că e cool.

Publicitate

A, 17 ani, elevă

VICE: Cum percepi tu feminitatea?
A.: Să fiu feminină înseamnă să fiu eu. Fie că am roz pe mine, fie că am o atitudine mai băiețoasă, cum spune societatea. Nu suport etichetele astea. Ele vin din disperarea de a ne găsi identitatea și așa ajungem să folosim etichete de gen. Ne e atât de frică să stăm de vorbă cu noi înșine și să vedem cine suntem și ce facem, încât alergăm în direcția opusă și ne definim printr-un tipar.

Sunt stereotipii legate de femei?
Da. Uite, feminismul. Am zis că merg la o școală feministă, gata, îmi ard sutienul, nu mai am de gând să mă epilez deloc și o să am o ură atât de mare pentru bărbați. Nu e vorba despre asta! Nu avem nimic cu bărbații, nici cu femeile, e o chestie de noi suntem noi și aia e, trebuie să ne respectăm deciziile și să fim așa cum suntem. Sunt și lucrurile mici și aparent inofensive, de care mi-am dat seama când am ajuns aici.

Ți se pare că dinamica de gen se schimbă de la o generație la alta?
Da, este un progres. Acum mulți ani femeile nici drept la vot nu aveau. Intensitatea cazurilor de hărțuire și abuz este însă mare. Am auzit de multe ori: „Ce, aveți drept de vot, de muncă, ce vă deranjează că vă bagă cineva mâna pe sub fustă pe stradă?" Schimbarea vine în timp. Cred că luptăm prin lucruri foarte mici, în familie, în cercul de prieteni.

Tinerii din generația ta cum sunt? Se gândesc la lucrurile astea?
Am întâlnit și copii care seamănă cu mine și se gândesc la asta. Poate nu au o perspectivă largă legată de fluiditatea de gen sau libertatea de exprimare. Aici m-am simțit atât de în siguranță, cu tineri cu același mindset, cu tipele care ne îndrumă, care ne-au spus că noi învățăm de la voi, voi de la noi.

Publicitate

Cum e la școală?
Mi-am înghețat anul școlar că am fost într-o depresie foarte perversă. În timp, a devenit prietena mea. Ne-am luat de mânuță și am început să lucrez pe partea asta. Am fost la terapie, m-a ajutat foarte mult. E ca atunci când ai pneumonie, nu știi că ai avut și ajungi la terapie. Așa e și cu depresia, știi că o ai sau nu știi. Nu mi-am pus diagnosticul ăsta singură.

Cum accepți depresia la 16 ani?
La început am refuzat să cred lucrul ăsta, că am 16 ani și sunt în depresie, am ținut-o ascunsă mult timp, până a venit o avalanșă de emoții pe care nu puteam s-o stăpânesc. Am fost diagnosticată cu depresie. Foarte multă lumea se gândește că trebuie să o elimini de tot din viața ta, să o distrugi. Nu poți. Rămâne să găsești un sens în suferință.

Mă gândeam că e mai ok să am orice altceva decât depresie. Să fiu gravidă, orice. E boala secolului. E multă presiune socială. Nu puteam să accept: „Sufăr, dar suferința asta nu mă caracterizează". Atunci mi s-au aprins beculețele. Nu mă caracterizează, dar o trăiesc, o accept. Acum sunt ok, mă bucur de călătoria asta, de tot ce mi se întâmplă, că sunt la școala asta, că mă duc cu trenul acasă, că o să mănânc o gogoașă la colț de stradă, de-astea. De-abia aștept să reiau școala, nu am mai fost din noiembrie. Sunt mai puternică ca niciodată.

Părinții tăi au înțeles că ești în depresie?
La început a fost un șoc. De ce să mergi la psiholog, ai înnebunit? Depresia la copii pare un moft. Ai mei sunt dovada vie că lucrurile se schimbă. Nu știu dacă le-am schimbat mentalitatea, dar muncim împreună la asta.

Publicitate

Alaska, 17 ani, București, elevă

VICE: Ce te-a adus aici?
Alaska: Un articol de pe Sub25, share-uit de Super. Suna interesant, părea ceva atipic. Citisem despre feminism înainte, dar nu mă atrăgea feminismul agresiv. Știam că, la bază, e despre lupta pentru drepturile femeilor. Eram interesată de egalitate și să nu mai sufere femeile. Eu poate sunt privilegiată, nu am avut de suferit atât de mult, dar vreau să ajut.

Cum ai observat asta, care sunt zonele sensibile?
E foarte multă atenție pe eticheta de „femeie". De ce e ciudat pentru o femeie să fie out of the box? E o presiune pe femei mai mare decât pe bărbați. În România, femeile sunt încă victimele violenței fizice. Și la mine în familie am văzut, am și auzit multe. Nu e ok, și noi avem drepturi, suntem oameni, avem demnitate, nu trebuie să fim tratate diferit.

Tu cum ai învățat în familie că trebuie să fie o femeie?
Când eram mică, eram băiețoasă. Abia în școală, toate lucrurile astea m-au lovit. Că trebuie să fiu mai feminină, mai sensibilă, să nu vorbesc mult. Între timp m-am cizelat, dar atunci mereu mă întrebam dacă e ok să fiu așa, aveam foarte multe frici, frustrări, nesiguranțe. În timp, am ajuns în punctul în care cred că nimănui nu-i pasă neapărat de fiecare acțiune a mea. E ok să fii băiețoasă, tot fată ești, numai să fii tu însăți. Am trecut prin multe schimbări și toate însumează ceea ce sunt eu.

Cât de importantă e acceptarea celorlalți?
Sincer, acum nu-mi mai pasă atât de mult. E important să mă simt eu bine în pielea mea. Nu trebuie să mă tem. Oamenii vin și pleacă.

Publicitate

Te-ai simțit vreodată discriminată sau hărțuită?
Da, de foarte multe ori, dar n-a fost ceva grav. Colegii de clasă îmi spuneau deseori că
sunt expansivă, colorată, atipică, cu haine mai puțin la modă. Pentru mulți, trebuie să fii cum vor ei ca să te accepte. M-am simțit jignită când mi-au spus: „tu nu ești fată, ești băiat", „ești proastă", „nebună". Lucruri nasoale. De multe ori, am fost luată la bătaie. Am ripostat și eu apoi. Mă băteam cu colegii de clasă - știu, nu așa face o fată. Se ajungea la chestii violente când eram atacată.

Toate astea păreau copilării, când eram mai mică, dar odată cu vârsta devii mai conștient. Te afectează, pentru că la școală îți formezi primele prietenii. Vrei să te înțelegi bine cu colegii și să trăiești într-un mediu ok. Când nu se întâmplă așa, școala devine un calvar, cu violență fizică și psihică. Norocul meu a fost că am început să fac voluntariat, să merg la cursuri, la workshopuri, să găsesc locuri unde sunt acceptată, nu hărțuită.

Mișa, 17 ani

VICE: Care sunt luptele tale?
Mișa: Nu m-am confruntat cu niște abuzuri majore. Mai am o soră, așa că părinții ne-au crescut pe amândouă egal, l-am ajutat pe tata să repare mașina, nu țineam cont de păpuși sau chestii roz. Am crescut cu ideea că poți să faci ce vrei. Când am ieșit din cuibul mic al familiei, n-a mai fost așa. Te lovești mereu de câte un comentariu din ăsta în glumă, dar acid. Cum ții picioarele, ce sporturi faci etc. Eu am făcut scrimă de performanță și mulți ziceau: „dar tu ești fată, cum te lupți cu sabia?"

Publicitate

Imaginea standard a femeii?
Încă persistă o imagine stereotipică, pe care, din păcate, o îmbrățișează și tinerii. Noi ar trebui să fim mai dezghețați, să nu conteze atât de mult aparențele, ca pentru generațiile trecute. Bunica mea nu iese până la magazin fără să se dea cu parfum sau să se aranjeze. Să nu vadă lumea că arată și nasol uneori. Toate lucrurile mici te constrâng și nu-ți dai voie să fii tu însăți.

Citește și: Poveștile româncelor ucise-n bătaie și arse de vii de bărbați mi-au arătat ce înseamnă Ziua Femeii

Ce înseamnă să fii tu însăți?
Majoritatea nu se întreabă: dar eu cum sunt de fapt? E și citatul ăla cu: „Life is not about finding yourself, it is about creating yourself". E bullshit. Nu e ca și cum e o foaie mare albă pe care scrii cum ți-ar plăcea să fii. Tu ești cumva, ai crescut într-un anumit mediu, ai anumite gene și trebuie să te împaci cu ele și să vezi de acolo. Cred că despre asta e feminismul: să fii tu însăți fără să-ți spună nimeni cum trebuie să fii.

Pe cine afectează clișeele astea de gen?
Foarte multă lume nu vrea să se catalogheze ca fiind feministă. Da, sunt pentru drepturi egale, dar nu-s feminist(ă). Mult timp femeile au fost persecutate, legislativ nu mai e așa, dar există încă repercursiuni nasoale. În timp ce femeile au fost obligate să-și expună excesiv feminitatea, bărbații au fost obligați s-o ascundă. Sunt și mulți bărbați care suferă de depresie și nu o tratează pentru că li se pare o slăbiciune. Cred că trebuie să privim genul ca pe o chestie mult mai fluidă. În feminismul actual, nu cred că e vorba de egalitate, ci de libertate. Și de empatie.

„Din perspectiva violenței, e o vulnerabilitate mare la femei. Așa am fost crescute, băieții sunt puternici, femeile slabe. Dacă toți spun că ești slabă, devii slabă."

Apropo de a te simți în siguranță, cum vezi violența în familie?
Multe femei acceptă violența domestică ca fiind normală. Așa au văzut la mama lor, la bunica lor, că-i mai dă bărbatul o palmă. E mult mai complicat însă cu abuzurile. Multe femei s-au obișnuit așa. Povestea cineva la o întâlnire deschisă despre o intervenție într-un sat unde le-au vorbit femeilor despre drepturi și feminism și ele au spus: „da' ce-mi trebuie mie chestia asta? Eu sunt ok, am grijă de copii, stau la cratiță, asta e viața mea, soțul meu face bani". Erau niște roluri foarte bine definite, totul era foarte clar pentru ele. Sunt o grămadă de lucruri pe care le pierzi când nu ești responsabilă de viața ta, nu poți să te susții singură.

Sunt abuzuri și în relațiile din adolescență?
Eu nu prea am avut relații cu băieți, deci, pe partea asta fete-băieți, nu prea știu direct. Dar da, se întâmplă și la noi. Cred, însă, că se schimbă lucrurile de la o generație la alta și mergem spre mai bine.

Ce-i spui cuiva cu mintea închisă?
Când vezi un om cu o minte închisă, nu poți să faci o schimbare progresistă prin agresivitate. Ai nevoie și de feminism radical, ok, dar când interacționezi cu cineva, dacă te enervezi și insulți, mai rău faci. Și misoginii au problemele și traumele lor.