Tineri din România mi-au spus cum e să muncești când ai sub 18 ani

Acum ceva timp discutam cu niște prieteni despre cum puștii născuți după 2000 au de mici tablete la nas și au pierdut ideea de a se juca în aer liber. Eu, dacă îmi cădea bomboana din gură, fugeam repede acasă, să o spăl la cișmea, dacă mă loveam sau tăiam, mă pișam pe rană, iar porțile de fotbal le făceam din pietre sau ce mai găseam pe jos.

De la discuțiile astea am ajuns la cum ne câștigăm noi banii. Prima dată am făcut bani la o vecină care avea nevoie de cineva care să-i culeagă corcodușele. Aveam cinci sau șase ani. M-am ales cu cinci mii de lei vechi (50 de bani acum), apoi am dat o fugă la magazin, sa-mi iau gume cu tatuaje. Imaginează-ți un puștan bronzat ca un tractorist, cu tatuaje pe mâini, care abia vorbea de la prea multe gume băgate-n gură. Mă simțeam șmecher, nici nu mai conta că lipisem pe mine flori, mașini, peisaje sau alte chestii fără noimă pe care bunică-mea le dădea jos cu peria imediat cum le vedea.

Nu-s singurul tânăr din România care și-a câștigat primii bani înainte de a fi adult. Așa că am stat de vorbă cu mai mulți băieți și fete care au lucrat înainte de a deveni majori, să aflu ce impact a avut asupra lor munca la o vârstă atât de fragedă.

Aveam 16 ani, eram în clasa a 11-a și, prin martie, un prieten de-ai tatei l-a întrebat ce o să fac pe timpul verii și dacă nu vreau să muncesc la magazinul lui de materiale de construcții. Tata n-a răspuns pe loc, așa că m-a întrebat seara, când a ajuns acasă. Am spus „Da" fără ezitare, încântat de a face banii mei.

Astfel, în prima luni după terminarea clasei a 11-a am început ceva ce nu s-a terminat nici astăzi: munca. Dădeam cu mătura, vindeam produse și ajutam clienții să găsească produsele de care aveau nevoie pentru casele lor. Pare simplu, dar nu e.

Programul era de la șapte dimineața la șapte seara, de luni până vineri. Salariul, 1 500 de lei, plus ce „atenții" primeam de la clienții mulțumiți sau doamnele și domnișoarele pe care le ajutam să care anumite produse până la mașină. Aceste „atenții" îmi rotunjeau veniturile până la două mii de lei/lună, ceea era destul de ok pentru vârsta de 16 ani. Unii clienți erau dificili, iar eu trebuia să mă port frumos cu ei. Cu banii câștigați nu făceam mare lucru, cei mai mulți se duceau pe ieșiri cu prietenii.

Experiența asta m-a ajutat cu dificultățile de la următoarele job-uri și să realizez că prin muncă reușești să obții mai mult sau mai puțin tot ce vrei. În prezent sunt masterand al facultății de Științe Politice și lucrez într-o corporație, ca aproape 90% din colegii mei.

Născută într-un oraș de munte, am practicat încă din primii ani de viață schi de performanță. Și cum schiul este un sport extrem de costisitor, aveam nevoie de mai mulți bani pentru a continua. Toți banii pe care îi primeam de la părinți îi investeam în echipament și în cantonamente. Era destul de dificil, nu-mi ajungeau, uneori trebuia să ne împrumutăm.

La 15 ani eram deja una dintre cele mai bune sportive din țară, participam la concursuri atât în țară, cât și în străinătate. La 16 ani am vrut să dau mai departe ce am învățat, așa că, în timpul vacanțelor de vară, eram ghid turistic prin orașe precum Mediaș, Sibiu, Vatra Dornei, Brașov, Sinaia. Câștigam șase sute de lei pe săptămână. Mergeam pe munte, îi învățam pe copii cum pot supraviețui în pădure, să meargă cu bicicleta pe trasee accidentate, să cunoască istoria și frumusețea fiecărui loc pe care îl vizitează.

Iarna, predam lecții de schi atât copiilor, cât și persoanele mature. O făceam cu și mai mare drag. Fiind sportul meu preferat, nici nu simțeam că merg la lucru. Câștigam trei sute de euro săptămânal, bani pe care îi investeam în cantonamente și în stagii de pregătire în Austria, pentru că în țară condițiile nu erau tocmai favorabile dezvoltării mele. Satisfacția era și mai mare când vedeam că nu le mai cer bani alor mei. Când alți copii de seama mea visau la un nou iPhone, eu îmi doream cu tărie să-mi mențin titlurile de campioană. Cred că-n viață avem nevoie de un scop, nu numai de bani.

Primul meu job a fost la 17 ani, ca pizzer la un local din Turnu-Măgurele. Am lucrat în vacanța de vară pentru o lună și jumătate, timp în care am câștigat suma de 1 900 lei. Când le-am spus părinților mei că m-am angajat, au fost tare mândri și m-au sprijinit moral în chestia asta. Cred că și lor le convenea, că au scăpat de o cheltuială în plus. Programul era lejer, de la 10:00 la 16:00, de luni până vineri.

La început tocam ingredientele de pizza și făceam aluatul. Când am fost pus să fac o pizza cap-coadă, m-am simțit ca la Chefi la Cuțite. Banii câștigați îi foloseam să cumpăr haine sau alte chestii. Sau plecam la București într-o mini-vacanță, când juca Steaua meciurile d-acasă din Europa League.

Pe parcursul celor 50 de zile lucrate, nu m-am simțit niciodată exploatat sau privit nașpa, ba chiar eram apreciat de angajații mai mari decât mine, unii de vârsta parinților mei. Când am plecat de la job, am rămas în relații bune cu patronii și mă gândesc serios ca vara următoare să mă reîntorc, să mai fac niște bani de buzunar, că și așa e un oraș anost, unde nu prea ai ce face.

La 17 ani, în vacanța de vară dinaintea clasei a 12-a, m-am angajat pentru prima oară cu contract la o multinațională producătoare de electrocasnice. Pentru prima oară aveam responsabilități de om mare și lucram cu adulți. Eram assistant manager, adică băiatul timid de la recepție care le vorbea tuturor cu dumneavoastră și pe care și vorbitul la telefon cu necunoscuți îl speria. Mă ocupam de corespondență, redactam documente și rapoarte, eram legătura dintre conducere și angajați și scriam răspunsurile pentru întrebările clienților.

Câștigam 1 700 lei pe lună, decent pentru un puștan încă la liceu. Banii luați îi puneam la ciorap, pentru că-mi doream un laptop mult mai performant decât aveam și voiam sa fiu mândru când mi-l voi cumpăra din munca mea.

Șefii și ceilalți colegi se purtau cu mine de parca eram fratele mai mic sau copilul lor. Aveau mereu grijă de mine și se asigurau că învăț ceva din orice experiență. După cele trei luni de vacanță petrecute acolo, am crescut mai mult decât am crescut în tot liceul. Am învățat tot ce ține de pachetul Office, dar și să interacționez cu oamenii mari. După toate astea am revenit în aceeași firmă, unde lucrez și acum, pe poziții diferite, de la administrator de vânzări, până la demand planner. A fost saltul meu către maturitate, primii bani munciți pe care i-am controlat eu. Responsabilitățile date de un contract te fac adult și te-nvață să nu mai vorbești fiecăruia cu dumneavoastră.

Primul loc de muncă a fost într-un magazin din cartier. Îl ajutam pe patron să bage și să aranjeze marfa și alte lucruri de genul. Avea și tarabă la piață, unde am cărat la lădițe de piersici de n-am mai vrut să văd piersici o bună perioadă. Nu mai știu exact câți bani luam, cred că cinci lei pe oră sau ceva și munceam 4-5 ore pe zi, câteva zile pe săptămână.

Se întâmpla undeva în vara lui 2010 sau 2011, când aveam 14 ani. Am vrut să le arăt alor mei că-mi pot câștiga singur banii de ieșit cu prietenii de ziua mea. Nu știu dacă scopul lor a fost de a mă responsabiliza, dar cumva s-a ajuns la asta pentru că am înțeles de mic care-i valoarea banului și că, dacă vrei să ai cu ce să te distrezi, trebuie să și muncești pentru asta. Cel mai important lucru a fost networking-ul creat cu ajutorul patronului de la magazin, dar mai ales cu el, că m-a și scăpat câțiva ani mai târziu dintr-o situație dubioasă. Plus satisfacția că am dat prima oară de băut din banii munciți de mine. Mai târziu, la alte joburi, am folosit capul mai des, că am văzut ce greu e cu cârca.

Primul job a fost la 11-12 ani, când am început să dansez la diferite evenimente. Am practicat dansul sportiv de performanță de la nouă ani, atât eu, cât și fratele meu, care mi-a fost partener. Din când în când, dansam alături de alte perechi la nunți, botezuri, cumetrii și alte paranghelii. Aveam două programe, primul era cel de patru dansuri standard a câte un minut și jumătate fiecare: vals lent, tango, quickstep și vals vienez. Al doilea program se numea latino și conținea tot patru dansuri: samba, cha-cha, rumba și jive. Tariful unui program era de 50 de euro.

Familia mea a avut dintotdeauna o situație financiară decentă, însă dansul sportiv este pe cât de frumos, pe atât de costisitor, astfel că a fost destul de greu pentru ei să țină pasul din punct de vedere financiar. Mai ales că practicam acest sport cu fratele meu, iar cheltuiala devenea dublă. Așadar, toți banii pe care-i obțineam în urma acestor evenimente îi foloseam tot pentru antrenamentele de dans. A fost o perioadă minunată care m-a responsabilizat și m-a educat financiar.