Viața într-o închisoare deschisă

Daniel Marconi scoate lama cea nouă din ambalajul său și, cu atâta dexteritate câtă îi permit degetele sale groase ca niște cârnăciori, bărbierul o glisează în mânerul cuțitului. „Ești sigur că nu vrei să-ți fac și sprâncenele?”, mă întreabă râzând. „Le fac cu ață, e superb.” Udă o perie și o freacă de săpun, cu mișcări blânde, circulare, până când se face spumă în bolul de cupru. „O să fie un pic rece, dar nu foarte rău.”

Trage lama pe suprafața feței mele săpunite, în timp ce tot restul lumii din frizerie - adică un grup de tineri cu tatuaje și sprâncene conturate - privește cu atenție. Sunt ucenicii lui Marconi, iar acesta nu dezamăgește: mă rade pe față cu precizie, făcând pauze între mișcările iscusite ca să spună glume sau să ofere o variantă pocită a unei melodii cumbia. „Într-o clipă, când o să fie grupul complet, o să auzi cum sună, o să vezi tu”, mă avertizează, ștergând săpunul rămas cu o cârpă de flanel. Pe lângă faptul că tunde, Marconi e vocalistul unei formații de muzică tropicală, care se reunește în fiecare după-amiază să repete. Dacă n-ar fi faptul că Marconi își execută sentința pentru jaf violent și că ne aflăm momentan într-o închisoare, ar putea să pară o scenă dintr-un roman demodat de epocă.

E ușor să uiți că te afli într-o închisoare, când te plimbi pe cuprinsul celor aproape o sută de hectare care alcătuiesc Unitatea 6 a penitenciarului Punta de Rieles, din Montevideo, capitala Uruguayului. Am mai fost și prin alte închisori din Mexic, Argentina și Columbia și singurele lucruri pe care le au în comun cu asta sunt: numele, perchezițiile stricte de la intrare și formalitățile de la recepție. Frica, angoasele, suprapopularea și violența nu-s de găsit aici - cel puțin nu se văd cu ochiul liber. Există puțini gardieni și și mai puține gratii, iar santinelele înarmate par să moară de plictiseala în turnurile lor de pază, cu blocul de celule larg deschis. De dimineață, deținuții de la Punta de Rieles se trezesc cam cum te-ai aștepta să o facă în orice alt oraș din Uruguay: un grup de băieți stau într-un cerc bând mate, infuzia pe bază de plante bogată în cofeină, ca să se încălzească; alții, încă adormiți, se joacă cu o minge în apropiere de scuar; câțiva bărbați își pregătesc tobele pentru repetiția cu formația; iar unii își îndeplinesc datoriile zilei și lasă în urmă un nor de praf.

Punta de Rieles nu doar că arată ca un oraș, dar și funcționează la fel. Din cei aproape cinci sute de deținuți închiși aici, majoritatea au slujbe. Unii muncesc pentru penitenciar, îngrijesc și întrețin utilitățile, iar alții muncesc pentru cooperative și afaceri care i-au angajat după ce și-au început ispășirea condamnării.

„Am vrut să încercăm o abordare diferită”, spune Luis Parodi, directorul de la Punta de Rieles. „Închisorile comune sunt întotdeauna un exemplu prost de socialism, pentru că cei care se ocupă de ele cred că socialismul e pentru săraci. Implementează un sistem punitiv, iar când [deținuții] sunt eliberați, se confruntă cu o altă realitate: capitalismul. Și n-au nicio altă șansă în afară de a recidiva, pentru că statul le întoarce spatele.”

Parodi e un tip prietenos și energic. Ne plimbă prin incintă îmbrăcat în tricou și blugi, salută fiecare deținut în parte și de multe ori se ocupă de plângerile lor pe loc, făcându-și întotdeauna timp să și râdă. „Toată lumea se salută cu toată lumea aici de dimineață. În fiecare zi. E regula principală”, îmi explică acesta. „Dacă dup-aia vrei să mă înjuri, bagă. Dar mai întâi trebuie să ne salutăm.”

Ca să construiască o instituție care să semene mai bine cu lumea reală, a fondat un fel de bancă în Punta de Rieles. „Închipuie-ți, eu sunt de stânga, [iar scopul băncii e să] asigure un fond comun, administrat de prizonieri și oficiali. Avem alegeri pentru consiliu și toate cele (de exemplu, eu am pierdut în trecut). Le acordăm împrumuturi pentru afacerile lor. Dacă afacerea propusă nu merge, nu merge și aia e. Nu cerem dobânzi și nu dăm pe nimeni în judecată, evident.” Asta înseamnă că deținuții se pot reobișnui cu piața forței de muncă (sau, în multe cazuri, pot avea experiența de a munci pentru prima oară) încă dinainte de a ieși din detenție. Exemple de afaceri de succes ale deținuților includ: tipografia, atelierele, brutăria (care are 150 de angajați) și câteva afaceri care fac cărămizi de beton. Toate contribuie la fondul comunal, ca să se asigure că va merge mai departe și va susține noi proiecte.

Pentru că, conform legislației uruguayene, deținuții nu au voie să gestioneze bani, câștigurile lor sunt depuse într-un cont bancar pentru economii și cheltuieli personale sau folosite pentru achiziții interne, precum produse de comisariat, servicii de depozitare, restaurant, brutărie sau frizeria lui Marconi. „Viața la închisoare provoacă multe angoase. [Adeseori] nu-i nimic mai mult de-atât, deci trebuie să găsim o modalitate de a face detenția să fie benefică, nu doar o pedeapsă. Autoritățile se află aici ca să-i ajute pe oameni să se dezvolte. Nu e ideea mea, ci a lui [Fernando] Savater”, spune Parodi, cu referire la filosoful spaniol.

Scriitorul uruguayan Eduardo Galeano a scris odată că toți copii din țară vin pe lume urlând „gol”, iar Parodi n-a făcut excepție. În tinerețe, a jucat fotbal pentru Liverpool; azi, conduce un club modest din cartierul Belvedere din Montevideo, nu departe Punta de Rieles.

„Cel mai departe am ajuns să joc în calificările pentru Olimpiadă, în grupa sub-20”, își amintește. L-am întrebat pe ce poziție juca. „Tu ce crezi, frate? Poziția zece [atacant secund].”

Fiu de sindicalist de la căile ferate, Parodi și-a demonstrat de mic pasiunea pentru ideologia de stânga, pe lângă cea pentru mingea de fotbal. În timpul dictaturii din Uruguay (care a durat din 1973 până în 1985) a fost Tupamaro (luptător într-o gherilă urbană), ceea ce l-a determinat să plece din țară. A petrecut aproape 12 ani în exil în Franța, unde a început să învețe despre pedagogie. Când s-a întors în Uruguay, în 1985, a luat parte la programe educaționale, mai întâi cu INAU (Institutul pentru Copii și Adolescenți din Uruguay), iar ulterior, în 2010, în cadrul modelului inovator de la Punta de Rieles, care, la momentul respectiv, era condus de Rolando Arbesún.

Înainte de noul model, Punta de Rieles funcționase ca penitenciar militar de femei, din 1973 până în 1985. A fost o perioadă neagră pentru țară: conform estimărilor oficiale, peste șase sute de femei fuseseră închise aici în timpul dictaturii civil-militare. La momentul respectiv, era cel mai mare centru de servicii de informații și detenție din țară, unul în care s-au comis multe atrocități.

Azi oferă o altă realitate: deținuții muncesc, demarează proiecte și învață. Mulți își termină liceul, alții se apucă de studii superioare. Unii fac teatru, muzică sau își petrec ore întregi muncind la proiectul de radio online pe care l-au lansat de când au fost închiși. Yoga s-a dovedit a fi o forță transformatoare pentru viețile multora dintre ei: deținuții participă la un efort colectiv de a strânge destui bani cât să construiască un centru de meditație lângă piața principală, unde Parodi organizează adunări, un soi de forum public, unde deciziile se iau în grup.

Modelul Punta de Rieles pare să fie mai eficient decât metodele punitive tradiționale, dacă e să ne luăm după statisticile disponibile: procentul de deținuți care recidivează plutește între 2 și 3%, spre deosebire de cele 60% estimate pentru restul închisorilor din regiune, conform Ministerului uruguayan de Interne. Dar dacă e atât de scăzut, de ce n-a fost implementat și în alte închisori din Uruguay?

„Ce asigurăm noi aici nu e reabilitare. Deținuții nu sunt bolnavi. Le oferim autonomie, ca să-și rezolve problemele, să discute și să se asculte unii pe alții”, spune Parodi, adăugând că unele persoane din afara penitenciarului consideră că această abordare e controversată. „Lumea se scandalizează dacă un deținut are televizor sau orice alt mic privilegiu. Spun: De ce să poată un hoț sau un violator să aibă aceleași lucruri ca și mine, când eu mă spetesc să am ce am? [Dar nu-și dau seama că și deținuții] se spetesc. E la fel. Oamenii nu vor să se confrunte cu propriile probleme; preferă pedeapsa.”

Undeva în depărtare se ivește figura lui Marconi. Cu ajutorul elevilor lui, cară tobele în sala de repetiție. Ne face cu mâna și bate cu degetul arătător în încheietură, pe care nu poartă niciun ceas, ca și cum ar vrea să indice că a venit momentul pentru cumbia. Soarele începe să se scufunde, pictând cerul uruguayan senin în diverse nuanțe de roz și purpuriu.

E destul de pitoresc pentru o pușcărie. „Una peste alta, frate, ăsta e un balcon într-un beci. Să nu uiți asta”, spune Parodi. Din clădirea pentru repetiții se aude o trompetă dezacordată.

Articolul a apărut inițial pe VICE LATAM.