Am fost la repetiții cu singura trupă de IT-iști din România
Vlad, la tobe. Fotografii de Răzvan Băltărețu
Muzică

Am fost la repetiții cu singura trupă de IT-iști din România

Cred că e greu să faci muzică în România. Sigur e și mai greu când muncești în corporație, de-aia am vrut să văd cum e pentru IT-iștii care fac fix asta.
Răzvan Băltărețu
Bucharest, RO
28.5.17

De când a intrat multinaționala în România, glumele despre IT-iști și corporatiști s-au înmulțit și acum suntem la nivelul la care oamenii ăștia dau share la miștouri între ei ca să mai uite că mare parte din viața lor e trăită în cubicle, la capătul metroului din Pipera. Există și altfel de corporații. Eu am lucrat vreo cinci ani într-una și au tot insistat oamenii din jurul meu să spună că ceea ce facem noi e presă, dar intrarea era pe bază de cartelă, erau amenzi pentru cine întârzia, iar la birouri, un open space destul de mare, nu puteai vorbi mai tare de-o șoaptă, că nu se puteau concentra colegii.

Citește și: Drumul trist al unui corporatist român prin metrou și spre turnurile de sticlă din Pipera

Am întâlnit însă și altfel de corporatiști care lucrează la patron român, Zitec, o companie de IT, și sunt undeva mai aproape de centru decât este un om din Pipera aproape de o covrigărie. I-am cunoscut prima dată, cât de cât, în noiembrie, când am fost invitat la un hackathon intern. E un eveniment la care se înscriu oameni din companie ca să programeze și să creeze alte lucruri pe care nu le-ar face în timpul de muncă. Atunci a și apărut o idee mișto pentru România: unde sunt banii tăi.

Bagi suma de bani pe care o primești de la angajator, iar site-ul îți calculează cât e salariul brut, câți bani ai în mână exact, după ce ai plătit TVA pe cumpărături, și ce impozite plătești la stat. Idei d-astea ies din hackathoane, ceva nou la care nu te-ai fi gândit, deși nu e neapărat mega complicat. Mă rog, asta e partea de programare și dezvoltare, adică ce face cam orice companie de IT.

Numai că Zitec are și-o trupă, cea care a și închis evenimentul din noiembrie, și se numește Ziband. Are cinci oameni împărțiți între tobe, chitare, bass și voce. Atunci n-am stat prea mult, am invocat niște motive cât de cât plauzibile și-am plecat. Dar am revenit acum să văd ce-i cu trupa, să-i întâlnesc pe cei care o fac și să mă duc cu ei la repetiții, să-mi dau apoi cu părerea ca și cum aș ști să judec muzică dincolo de „îmi place" sau „nu-mi place".

Repetiții înaintea marelui concert din team building

Am zis deja că oamenii lucrează în corporație. Asta e, oricât de mult ar urî oricine ideea de corporație, e cel mai eficient sistem prin care să conduci o companie. Ai un paznic la ușă, cartele ca să vezi cine pe unde se plimbă și o oarecare siguranță că lumea-și face treaba. Firesc, ca în orice corporație, au și oamenii ăștia deprinderile lor. Unde mai pui că e despre IT, așa că au turnat și niște piese pe publicul lor (în mare parte, angajații companiei). Așa auzi versuri despre Javascript, facturare, compilare, debugging sau HR.

Eu i-am prins la repetiții înaintea marelui concert din team building. Au unul în Sfântu Gheorghe și, firesc, vor căra instrumentele cu barca. Vor cânta în fața și-n urechea colegilor, așa că prinde bine niște exercițiu înainte. N-au fost însă mereu doar pentru bucuria colegilor, ci au avut două concerte în afara biroului și sălii de repetiții. Au fost, cum altfel?, cu casa închisă, dar mi-au spus și că a fost obositor, mai rău decât se așteptau.

Citește și: Toate tipurile de colegi pe care o să-i întâlnești când lucrezi într-o corporație din România

La marginea cartierului în care am stat, până să ajung în periferie, oamenii ăștia fac repetiții - bagă chitară, tobe și voce ca o trupă de adolescenți dintr-un garaj plin cu speranțe că vor ajunge mari. Ei repetă într-un spațiu uitat de tranziție și democrație la granița dintre fabrică și teren în curs de demolare. Sala este asigurată de Vlad, de la tobe, care a iubit muzica la fel de mult ca IT-ul. O găsești la subsolul unei clădiri aproape de Timpuri Noi. Habar n-aveam ce-i aici, până n-am auzit în jur tot felul de muzici, semn că dacă de-aici nu iese viitorul hit, atunci Capitala bate pasul pe loc.

Camera de la subsol în care repetă ei e căptușită cu burete, are ceva boxe, fire și prize, iar pe pereți, din loc în loc, sunt niște poze cu cântăreți doar cu puțin mai cunoscuți decât cei din Ziband. Ca să ajungi acolo cobori pe-o scară cu direcțiile: „Heaven" și „Hell", iar în anticameră am găsit un câine cu două poziții: mereu pe burtă, mai aproape de sala lor de repetiții sau mai departe.

Ionuț, chitară și voce, a stat alături de Anca, voce, și a dirijat mare parte din repetiție, cam cum se întâmplă în trupă. La capătul opus, ca un lider mai detașat, a stat Vlad. A făcut hip-hop în liceu, a și cântat oficial pe la niște baluri, iar mai târziu a luat lecții ca să fie toboșar. Dacă și-ar schimba tricoul de pe el, care-i despre un eveniment cu startup-uri, cu unul cu ceva trupă rock, ai zice că locul lui n-are cum să fie într-o corporație. În fața lui, mai la stânga, a stat alt Ionuț, omul cu bassul. Între toți aceștia au stat două fete care au compus publicul (destul de activ) și Răzvan, celălalt om la chitară.

Trupa, cum te-ai aștepta sau nu, are coveruri, dar și-a compus și niște melodii pe sufletul ei și al colegilor, cum ar fi „Geta de la facturare" (după „Bassul și cu toba mare"), „Poveste de HR" (după „Poveste fără sfârșit"), „Doamna Lenuța" sau „Sweet Home Phoenix Tower" (pentru că așa se numește clădirea în care lucrează). E despre și pentru colegi, chiar dacă unii au plecat. Este, chiar și așa, un joc de adolescenți care se adună într-un subsol și cântă. Nu știu ce bucurii mai ai tu în viață, dar mie mi-ar plăcea să știu suficientă muzică cât să mă apuc să cânt într-o trupă.

Cum a apărut trupa din „Dulcea casă turn de foc"

Ce vezi mai sus e o traducere aproximativă a melodiei despre clădire creată după „Sweet Home Alabama". Ziband a apărut în urmă cu trei ani, tot la un hackathon al companiei. S-au lansat direct, cu concert după eveniment, și de-atunci tot cântă, chiar dacă nu în formula inițială. A pornit însă cu Ionuț Cociaș, care a compus-o din alții care au mai cântat și ar fi vrut să facă asta. Sunt oameni care au plecat din companiei și au plecat cu totul din trupă, că e până la urmă un mediu închis, însă au rămas Vlad Ștefănescu, Răzvan Militaru, Ionuț Breta și Anca Popa. Cea din urmă e și cea mai tânără.

Am stat vreo două ore cu ei la repetiții. Sau o fi fost mai mult, nu știu, că am băut în timpul concertului, ca să mă simt ca-ntr-un club potrivit. Au trecut prin hip-hop, folk și rock și melodiile lor proprii, iar la finalul fiecărei melodii își mai atrăgeau atenția între ei pentru scăpări sau pentru chestii de îndreptat pentru data viitoare. Este, până la urmă, o joacă luată în serios.

Am aflat și o chestie mișto. Prima piesă la concerte e de dat gherle. Te pregătești pe tine și instrumentele, vezi cum te înțelegi cu colegii, așa că începi cu ceva ușor. „E ca să se încălzească băieții", ce să mai. Iar la încheiere lași ceva de suflet, așa, să te țină lumea minte.

Cei din Ziband au acum însă o grijă mai mare, înainte de team building. Vor ajunge, cât de curând, suficient de mari, cât să fie și ei enervați de fanii care cer mereu și mereu aceleași melodii. Problema asta am dezbătut-o afară, înainte de plecare, când le-am plâns de milă muzicienilor mai mari care nu pot lansa chestii noi, că publicul tot pe alea vechi și cunoscute le vrea. „Geta de la facturare" deja e ca hitul ăla care o să se agațe de trupă ani buni d-acum înainte.

Publicitate