Știri

Am vizitat casa lui Ceaușescu din Scornicești să văd cum lăsăm istoria să se piardă

Fiul satului a avut grijă ca localitatea în care s-a născut să aibă de toate, când întreaga țară murea de foame.
23 Decembrie 2019, 1:58pm
autorul cu bustul lui ceausescu la scornicesti
Selfie cu bustul lui Ceaușescu de la Scornicești

La 30 de ani de la căderea comunismului, drumul spre locul de baștină al dictatorului Nicolae Ceaușescu e plin de gropi, prost iluminat și nesemnalizat. La intrarea în orașul cu mii de suflete te întâmpină imaginea dezolantă a fostelor fabrici de lapte și bere. Cum treci un podeț șubred, pe dreapta, din fosta școală unde a învățat Ceaușescu n-ai să mai vezi decât o clădire în prag de prăbușire. Nici din stadionul echipei locale, FC Scornicești, care a jucat chiar și în prima divizie, nu a mai rămas mare lucru. Pe scurt, localitatea în care Ceaușescu a trăit până la 14 ani arată dezolant.

Scorniceștiul e unul dintre acele locuri în care lumea satului și cea a orașului și-au dat mâna într-un mod bizar. Aflat la o aruncătură de băț de Slatina, localitatea e un amalgam de case, ulițe, bulevarde late, blocuri, fabrici părăsite și magazine moderne.

Aici s-a strigat, ca în mai toate orașele mici ale țării, „împăratul e gol” mult după ce s-a anunțat că Elena și Nicolae Ceaușescu au fost prinși. Și cum altfel ar fi putut să fie, când Scorniceștiul era printre puținele orașe de unde poporul putea să-și umple portbagajele Daciilor cu bunuri pe care nu le găseau în galantarele din ce în ce mai goale ale magazinelor din România comunistă. În anii 70-80, localitatea a trecut printr-un proces amplu de modernizare, la care alte comunități nici nu puteau să viseze. Așa că, în mai 1989, Scornicești a fost declarat oraș, împreună cu satele componente.

casa memoriala ceausescu scornicesti

Un oraș din care au fugit cei mai mulți locuitori

În acel decembrie, localnicii s-au baricadat în case, au dat foc la carnetele de partid și au blocat drumurile cu excavatoare. Se știau privilegiați doar pentru că s-au născut în același loc cu Ceaușescu și le era teamă de furia mulțimii, îmi povestește Eugen Donea, consilier local la Primăria Scornicești.

Unii chiar s-au înarmat, însă abia târziu și-au dat seama că gloanțele primite nu se potriveau cu puștile lor. Primarul Ion Prioteasa povestea însă că toți localnicii s-ar fi bucurat de căderea regimului. „La Revoluție toată familia lui a fost alergată”, declara primarul anul trecut. Tot atunci, „au venit niște oameni de la Craiova care au furat tot ce era de furat din casa lui Ceaușescu”, povestește în continuare Donea. În spiritul revoluționar, a dispărut până și copaia în care familia „geniului din Carpați” cocea pâinea. Așa au știut oamenii atunci să-și verse furia.

cumnata lui ceausescu

Lucreția Preda, cumnata fratelui lui Ceaușescu

Rudele dictatorului rămase în localitate

Acum, în Scornicești mai trăiesc câteva rude îndepărtate ale lui Ceaușescu. Așa că, înainte să merg la casa fiului satului, mă opresc la Lucreția Preda, cumnata lui Ilie Ceaușescu, fratele mai mic al dictatorului. Femeia trăiește într-o casă modestă dintr-un cartier al Scorniceștiului. Faptul că era rudă cu Ceaușescu n-a ajutat-o cine știe ce în viață. Nici n-a încurcat-o, așa cum singură recunoaște. „Da, eram văzuți mai bine, dar să știți de la mine că nu era mare brânză să fii neam cu Ceaușeștii. El mereu când venea aici se comporta normal, nu făcea nazuri. Mânca ce-i puneai în farfurie”, mărturisește femeia.

Mai greu a fost la Revoluție, când gărzile patriotice și soldații i-au parcat un TAB la ușa casei. „Era toată poliția la mine-n curte. Veniseră să nu fugă cumnată-mea. S-o păzească pe ea. Am ieșit afară și le-am spus: Pe cine păziți? Pe mine? Nu!, zice, că cu dumneata n-avem nimic. Păi, atunci? Eu pot să mai stau în curtea asta?”, i-ar fi întrebat femeia. Cert e că n-a mai apucat să-și ia rămas bun de la soția fratelui lui Ceaușescu și nici pe ei nu-și amintește când i-a văzut ultima oară. „Nu m-am uitat la caseta aia când i-a împușcat. Nu-mi trebuie mie s-o văd”, îmi spune Lucreția Preda.

Nu stăm prea mult de vorbă, doamna Preda pare plictisită și preferă să se întoarcă la ciorba la care trudește. Eu o apuc înapoi pe drum, către casa memorială care se poate vizita doar dacă „femeia care mai are grijă de grădină vine să deschidă poarta”.

casa memoriala scornicesti

Casa memorială, îngrijită de cine mai apucă

Dintre cei care au fost în balconul Primăriei – da, a avut și Scorniceștiul balcon revoluționar - cei mai mulți sunt plecați la muncă în Italia sau Spania. Singurul neatins de toate aceste schimbări pare să fie Eugen Donea, fost șef al ansamblului popular din Scornicești, astăzi consilier local la primăria din localitate. Donea e genul de om care are un răspuns împăciuitor la toate, fără să-ți spună nimic concret. „Să știți că nu prea mai aveți ce să vedeți, că multe lucruri s-au furat la Revoluție”, încearcă să mă avertizeze omul. Îi explic totuși că aș vrea să mergem până la casa lui Ceaușescu, așa că ne suim în mașină și traversăm localitatea.

Pe drumul scurt, Eugen Donea trece în revistă numeroasele țări în care a fost cu ansamblul din localitate și suspină după „vremurile de odinioară”, având însă grijă să recunoască că nu totul era roz. Deși pentru el, care se întorcea doldora de blugi, casete și alte mărfuri de contrabandă, viața nu pare să fi fost prea nasoală.

Casa dictatorului nu e cine știe ce. De la stradă, abia dacă-ți dai seama că aici e locul unde s-a născut omul care a condus țara vreme de 24 de ani. Doar o statuie albă, un bust proptit în mijlocul curții, omagiu al Partidului Socialist Român, care există și e bine mersi, te anunță că aici e casa memorială a lui Ceaușescu.

camera casa memoriala ceausescu

Doar că accesul nu e așa de ușor. Și asta pentru că, oficial, locuința nu e casă memorială propriu-zisă, adică nu aparține statului român și nu poate fi considerată muzeu în adevăratul sens al cuvântului. Locul pe care turiștii îl vizitează ca să-i cunoască intimitatea dictatorului este mai degrabă Palatul Primăverii sau Casa Ceaușescu din București, 80 de camere de lux și kitsch.

Casa din Scornicești aparține, însă, lui Valentin Ceaușescu, cel mai mare și singurul care mai trăiește dintre cei trei copii ai cuplului Ceaușescu. Acesta i-a dat-o în grijă unui verișor, Emil Bărbulescu (fiul Elenei Bărbulescu, sora lui Ceauşescu), adjunctul comandantului poliției pe județul Olt, care a murit acum câțiva ani. De atunci, surorile fostului milițian se ocupă de locuință.

„În sensul că mai vin din când în când de la București și Paris, unde sunt stabilite, și se mai uită prin curte, dar de băgat bani în casă nu prea bagă”, mărturisește Donea, în timp ce-și lungește gâtul peste gard și-o caută pe Mariana, femeia care mai îngrijește de casă.

casa memoriala ceausescu

Două camere și-un hol, copilăria lui Ceaușescu

Mariana nu e, dar soțul ei, Bițu, care lucrează în Primărie, cu jumătate de normă, la amenajări publice, are grijă și de grădina lui Ceaușescu, de unde mai scoate și el o roșie, un castravete, o ceapă, cât să nu moară de foame. „Știți cum e”, zice Bițu oftând, în timp ce deschide poarta. „Viața e grea și cu un salariu de 12 milioane nu te ajungi.” Așa că Bițu vede de casă pentru „cucoanele de la București” în schimbul dreptului de a folosi grădina. Aici, pe 26 ianuarie 1918, se năștea Nicolae Ceaușescu, fiul Alexandrinei, o femeie religioasă, și al lui Andruță, care provenea dintr-o familie de ciobani din apropiere.

Cum pășești în casa țărănească, cu două camere și-un hol, primul lucru care-ți sare în ochi e că familia Ceaușescu nu avea nici măcar pardoseală. Pe jos e pământ bătătorit, iar casa e atât de mică, încât trebuie să intri ușor aplecat. „Mobila nu e originală. Ceaușescu a dat ordin să se facă așa, un mic muzeu aici, cu câteva obiecte, dar nimic luxos. Oricum, s-au furat multe la Revoluție, când niște indivizi de pe la Craiova au venit și au devastat tot aici”, mărturisește Eugen Donea.

casa memoriala

În prima cameră, pe dreapta, a copiilor, abia dacă încap un pat și o masă. Astăzi, pe masa de lângă geam, tronează un bust al mamei dictatorului, Alexandrina, de care se pare că Nicolae era foarte atașat. „Atât de mult o iubea, încât la moartea sa, deși el nu credea în Dumnezeu, Ceaușescu a făcut o biserică aici în Scornicești în cinstea părinților, dar mai ales a ei, că ea era tare credincioasă.”

Nici camera părinților nu e cine știe ce. Ceva mai mare, are două paturi și niște ștergare cu motive tradiționale românești bătute-n cuie deasupra ferestrelor mici, prin care abia pătrunde lumina. Pe verandă, stau steagurile Partidului Comunist Român și al României cu stema comunistă în mijloc, pe care românii au tăiat-o cu sete în urmă cu 30 de ani.

bustul lui ceausescu

Bustul ciobit al lui Ceaușescu

Mergem în curte și sunt nerăbdător să-mi fac un selfie cu bustul lui Ceaușescu. Doar că la o privire mai atentă, observ că ochiul drept și cam jumătate de față sunt crăpate, ca și cum cineva i-a spart capul lui nea Nicu’ mai ceva ca lui Gelu Voican Vociulescu. „S-a crăpat. Material prost, ce să-i faci! Și bani de reparație noi nu putem da ca primărie, că e proprietate privată”, se scuză Donea, devenit în toți acești ani ghidul informal al celui mai cunosc muzeu neoficial din România.

Aparent, casa memorială a dictatorului s-ar putea susține lejer din vizitele curioșilor sau nostalgicilor. În timpul petrecut acolo, cel puțin alte trei mașini s-au oprit, curioși să vadă unde s-a născut Nicolae Ceaușescu. Doar că familia nu dorește s-o doneze statului român și o ține, din motive neclare, într-o formă de casă privată la care, dacă ai norocul să găsești pe cineva care să-ți deschidă, poți să arunci un ochi în intimitatea unuia dintre cei mai cunoscuți dictatori din lume.

masini casa memoriala vila de vizavi

Mașini de lux de lângă casa memorială a lui Ceaușescu

La ieșire, observ că lângă casa modestă a dictatorului se înalță o ditamai vila, în fața căreia sunt parcate niște mașini a căror valoare depășește cu mult proprietatea fostului dictator. „E vila fostului primar”, șoptește consilierul, ca și cum mi-ar spune cine știe ce secret. Vorbește de Constantin Nedelea, primar trasiest, care a condus orașul timp de opt ani, dar a primit și șase luni de înschisoare cu suspendare pentru un dosar de abuz în serviciu și delapidare. Nimic șocant pentru România. Mai șocantă e imaginea acestei localități pe care istoria a aruncat-o în tumultul ei și din care pare că nu și-a mai revenit niciodată.

Editor: Iulia Roșu