Am crescut într-o familie săracă de romi și ăsta este răspunsul meu pentru primarul rasist din Târgu Mureș

În concepția edilului, eu si frații mei nu ar fi trebuit să existăm, pentru că ai mei erau săraci și slab educați.
15.1.20
gelu duminica, parinti romi, saracie romi, primar targu mures
Părinții autorului și un nepot. Fotografie din arhiva lui Gelu Duminică

Ai mei s-au căsătorit acum 60 de ani. Aveau 20 de ani și erau săraci, așa că sărăcia tatei și cu cea a mamei au generat una și mai mare. Mama era a treia generație a robilor eliberați din Țigănești și Negrilești, iar tata făcea parte dintr-o familie care fusese deportată de regimul Antonescu. Pentru cei care i-au deportat familia, nu contase că bunicul din partea tatălui meu luptase în Primul Război Mondial și nici că, în 1942, era activ combatant pe frontul de est. Tot ceea ce conta era faptul că erau romi săraci lipiți, după ce casa și toată avuția le fusese distrusă de bombardamentele armatei americane. Așa că, parte dintre ei, inclusiv tata, au fost nevoiți sa cerșească pentru a supraviețui, lucru care le-a pecetluit soarta.

La Bug au murit mulți. De foame și de frig, din cauza tifosului, ca urmare a violurilor sau a bătăilor primite de la bravii soldați români. Când s-au întors, cei care au supraviețuit au refuzat sa vorbească despre ce s-a întâmplat acolo. O făceau doar când unul dintre ei murea și după ce își anesteziau simțurile cu o cantitate destul de mare de alcool.

Ai mei au pornit de tare jos. Tata avea doar șapte clase și mama niciuna. În primii ani, au locuit într-un grajd închiriat, alături de cal si de căruța. Munceau din greu zi de zi, mama la măturat străzile și tata ca muncitor docher în port. Strângeau pâine și alte resturi alimentare din tomberoane, pentru a crește porci pe care să îi vândă și să strângă bani pentru a-și cumpăra o casă. Au făcut-o când deja aveau doi copii, iar casa pe care pe care au putut să și-o ia a fost destul de mică (două camere de 40 de metri pătrați) și aproape distrusă. Au făcut lut și au lipit-o. Peste câțiva ani, când au mai strâns bani, au făcut vălătuci (un amestec de pământ galben, cu balegă de cal și paie) și au făcut pereții ceva mai trainici. Podele de dușumea am avut când eu, cel mai mic dintre cei cinci copii, aveam vreo 12 ani. Țin minte și acum cât de mult s-a bucurat mama.

O dată, într-una dintre iernile mai grele ale anilor 80, am rămas fără lemne și nici bani să cumpăram altele nu erau. Ai mei ne-au îmbrăcat mai gros și au început să consume lemnele doar pentru a găti și a dezmorți aerul înainte să ne băgam în pat. Noi, cei patru băieți ai familiei – cel mai mare a murit înainte să mă nasc eu, din cauza unei boli incurabile -, am hotărât să mergem în parcul din cartier și să tăiem un copac pe care să-l aducem acasă. Am făcut-o fără ca ai noștri să știe, conștienți că ne vom lua o mamă de bătaie zdravănă când vom spune de unde avem lemnele. Ceea ce s-a și întâmplat.

Mama devenise femeie de serviciu la CFR, după care s-a transferat la Poșta Română, după care a ajuns la Liceul de Marină din Galați. Pe lângă munca ei, seara lua punga cu semințe și se ducea în parcul auto al Combinatului Siderurgic de la Galați să le vândă. Tata a lucrat în port vreo 40 de ani și a ieșit la pensie după 89. Banii nu au fost niciodată mulți și lipsurile materiale au fost mari, însă am avut parte de zâmbete, bucurie, familie și dragoste.

În concepția primarului Florea, de la Târgu Mureș, eu si frații mei nu ar fi trebuit să existăm, pentru că ai mei erau săraci și slab educați. Ai mei ar fi trebuit sterilizați sau, dacă totuși mama ar fi rămas gravidă, ar fi trebuit sa fie decăzuți din drepturile părintești și să li se ia copiii.

Noi, cei patru frați, am reușit sa răsplătim munca și chinurile alor mei, cum am știut noi mai bine: cel mai mare a servit, ca subofițer, armata română timp de 25 de ani, a participat la misiuni naționale și internaționale și a fost decorat pentru merite deosebite în misiunile de salvare. Al doilea a luptat în Revoluție și pe urmă a rămas în armata română ca militar angajat pe bază de contract timp de zece ani, până s-a îmbolnăvit de diabet și a fost clasat pe caz de boală. Cât a mai putut munci, a fost pompier civil și a salvat multe vieți, iar acum este pensionar pe caz de boală. Al treilea lucrează în industria construcțiilor de nave și este la al nu-știu-câtelea contract pe marile șantiere ale lumii; marțea trecută a plecat să onoreze un nou contract în Olanda. Al patrulea sunt eu, profesor, sociolog. Toți avem familii, copii și împărțim în jurul nostru zâmbete, bucurie și dragoste de familie.

Povestea familiei mele nu este o excepție în spațiul românesc. Mai toți ne tragem din unele care la un moment dat s-au zbătut în sărăcie, ignorantă și foame. Mai toți suntem unde suntem în prezent pentru că, undeva, în trecut, familia noastră a avut parte de oameni care au ajutat și nu au văzut „problemele”, ci potențialul de dezvoltare al viitoarei generații.

Să-ți fie rușine, domnule Florea! Să-ți fie rușine că nu înțelegi rolul cu care te-au mandatat cei care te-au ales: români, romi și maghiari deopotrivă!

Urmărește-l pe Gelu Duminica pe Facebook.

Editor: Ioana Moldoveanu