Dragos Cristian, stand-up comedy, comediant roman
Dragoș, fotografie din arhiva personală
Cultură

Cum a ajuns un comediant din Buzău să facă show-uri în toată Europa cu glume despre români

„Dave Chapelle nu merge la Sighet, dar m-am dus eu.”
25.2.21

Dragoș Cristian, aka @dragoscomedy, are 31 de ani, e din Buzău, iar după ce a terminat liceul a plecat să studieze Dreptul în 2008 la Londra. De-atunci se plimbă prin Europa și face oamenii să râdă. Nu ca avocat, însă, ci în rol de comediant. Bașca, în limba engleză. 

Peste 180 de mii de followers pe TikTok, alți peste opt mii pe YouTube și încă vreo 12 mii pe Instagram. 120 și ceva de spectacole în 80 de orașe din Europa într-un singur an. Ăsta e Dragoș în cifre, dar cine e Dragoș din spatele glumelor?

„Stand-up comedy e pe un trend crescător. Dar, de obicei, singura sursă e din Statele Unite sau Anglia. Sau, cu alte cuvinte, foarte rar merge cineva să facă stand-up la Sighet. Dave Chapelle nu merge la Sighet, dar m-am dus eu. «Stand-up în engleză la Iași?», m-au întrebat oamenii. În centrele universitare mari sunt și mulți studenți străini care d-abia așteaptă să vadă ceva spectacol în engleză. E o nișă mică, but it works”, îmi povestește Dragoș. 

Am vorbit cu Dragoș să aflu cum l-a ajutat în comedie faptul că e român, ce prejudecăți au alte naționalități legate de noi și care sunt limitele unei glume. 

Publicitate

VICE: Zi sincer, Buzău e Moldova sau Muntenia?
Dragoș:
E foarte controversată treaba. Dacă te iei după teoria din școală de la Buzău, e în Muntenia. Dacă te iei după toată lumea, e în Moldova. Eu am fost îndoctrinat să cred că e Muntenia. 

Și cum ai ajuns din Buzău să faci stand-up la Berlin?
Am plecat în Anglia să fac dreptul, mai mult pe sistemul: „Hai, să facem și ceva în viață” și că voiau ai mei. La finalul facultății m-am întrebat ce fac cu viața mea și de ce îi ascult pe alții când e vorba despre viitorul meu. Am plecat în Singapore după facultate și am lucrat acolo în vânzări un an și jumătate. Mi-a zis cineva: „Man, you're pretty funny. You should do stand-up!”. Și-am zis: „I am funny. Let's do stand-up”. Am mers la un open mic, mi-a plăcut tare și-am zis că trebuie să fac mai multe. 

După o vreme m-am mutat în Estonia. Dar să devii mai bun la stand-up, ai nevoie de mult timp pe scenă. Iar acolo nu prea aveai cum să faci asta. Așa că am căutat unde sunt cele mai multe seri de open mic. În Berlin erau și câte 20 pe săptămână.

D-asta ai ales să te muți acolo?
Obiectivul era să fiu pe scenă odată pe seară. La un open mic stai pe scenă cam cinci minute. Dacă mergi în fiecare zi, strângi cam 35 de minute într-o săptămână. Două ore și ceva pe lună. In the grand scheme of things, dacă vrei să fii la fel de bun precum comedianții din America, ideal ar fi să ai cel puțin o oră pe zi. Dave Chapelle face câteodată și trei show-uri pe noapte, deci trei ore pe zi. Iar eu aveam două ore pe lună. Asta e diferența.

Publicitate

După vreo trei luni am scris material pentru o oră de stand-up. Și după aceea am început să dau e-mail-uri cu: „Hi! I’m Dragos from Romania, I would like to do an hour stand-up comedy show.” 

Și cât de greu a fost la început?
Îți dai seamă că am ajuns în situația în care niciun club nu voia. Cine naiba e Dragoș din România care vrea să facă asta? Erau pe sistemul: „Poți să vinzi bilete?”. Le răspundeam: „O să fac tot posibilul”. În Berlin făceam show-uri la baruri. De obicei au un microfon și le ziceam că vreau să fac un show într-o marți și că nu-i costă nimic. 

Așa că am zis să adopt aceeași schemă și-n alte baruri din Europa. Veneam într-o zi în care nu prea aveau clientelă, plăteam eu bani de reclamă pe Facebook, iar eu păstram banii din bilete, ei banii din consumație. Și toată lumea a acceptat. Dacă investeam vreo sută de euro în Facebook Ads, scoteam trei sute sau patru sute de euro pe show, dacă vindeam 20 sau 30 de bilete. Îmi acopeream astfel cazarea și mâncarea. Așa am făcut într-un singur an 120 de show-uri în peste 80 de orașe în Europa, cu: „Săru-mâna! Vreau să dau și eu un show în barul dumneavoastră!”. 

Care au fost printre primii comedianți pe care i-ai descoperit?
În 2008, cel puțin în Buzău, nu exista noțiunea de stand-up. Așa că atunci când am ajuns în Anglia, l-am văzut Russell Peters. El face multe glume despre naționalități și atunci erau super relevante pentru mine, un băiat plecat dintr-un oraș mic din România și ajuns în Anglia, o țară multiculturală. Apoi, tot printre primii, au fost Dave Chappelle și Louis C.K..

Dar dintre comedianții români, cine te face mereu să râzi?
Sorin Pârcălab e super funny. M-am uitat la niște Teo, niște Costel, Vio e și de la Buzău. Îmi mai place și Alexandru Mincu, are un ritm al vocii interesant. Problema e că, acum când mă uit la stand-up, n-o mai fac din poziția de audiență, în mintea mea e: „Ce-aș putea să învăț din asta?”. Am tendința să devin mai critic. Primul criteriu metric e stage time, al doilea e laughs per minute. Și când mă uit la show-uri de stand-up, număr pe mână chestiile astea. Stilul din State e condiționat de asta, dar în România nu e chiar așa. E mai mult pe storytelling. Sunt mai relaxați, iar asta e mișto. 

Publicitate

De ce nu stand-up comedy în România și-n limba română?
Piața de desfășurare e mult mai mică și-ar trebui să mă mut în România vreo doi ani să adun stage time. Ar trebui să fac research și ar fi și mai puțini bani. Nu vreau să alerg după doi iepuri și să nu prind niciunul. 

Dar bariera de limbă exista, bănuiesc...
Cred că e unul dintre motivele pentru care n-am început mai devreme. Dacă nu ești vorbitor nativ de engleză, te îndoiești constant de tine. Dar pentru că am lucrat câțiva ani în vânzări și am vorbit constant limba engleză, cu timpul am devenit mai confortabil. Îmi aduc aminte, când am ajuns prima dată în Anglia, șocul cultural a fost masiv. Una e să înveți limba engleză în România de la televizor și de la școală și alta e să faci Drept în Anglia. Lexicul și vocabularul sunt complet diferite. A fost greu în primele săptămâni. 

Ai trecut prin discriminare sau prejudecăți din parte străinilor?
Nu cred că a fost ceva de genul. Am și o glumă cumva despre asta. La început, dădeam mesaje la baruri cu: „Hi, I am a Romanian comedian doing stand-up comedy”. După ce am scos din text cuvântul „Romanian”, am primit mai multe răspunsuri.  

Făceam reclamă pe Facebook și mi-a dat cineva mesaj: „A Romanian comedian doing stand-up in English? Is this a scam?”. Nu mă văd oricum ca un comediant român, am plecat din țară acum vreo 13 ani, scopul e oricum să fiu comediant internațional. 

Care ți se pare cea mai amuzantă caracteristică a românului?
Dacă ești român în străinătate, te duci cu mentalitatea: stai în banca ta, vezi-ți de treaba ta și încearcă să nu atragi mult atenția. În America, oamenii sunt pe sistemul: toată lumea trebuie să știe că sunt mișto. Mentalitatea de român e: sunt mișto, dar e îndeajuns că știu doar eu. Și mi se pare că avem mult talent, dar mentalitatea asta ne trage și înapoi. După show-uri vin români la mine și mă întreabă de ce mă expun: „Dacă râde lumea de tine?”. Bun, e perfect. Să râdă. 

Dar cea mai tragicomică?
Majoritatea materialului meu e tragicomic și hazul de necaz cred că e un aspect unic al culturii noastre. E interesant să-l pui în engleză și să fie consumat la scară internațională. Majoritatea poveștilor de zi cu zi din America sunt destul de boring, vorbesc doar despre cum merg ei la Starbucks. Dar dacă te uiți la România sau Bulgaria, poveștile oamenilor sunt mult mai interesante și amuzante. Cum pe vecinul meu de la bloc l-a mușcat porcul și-a rămas fără un deget. Sau, de fapt, cam toate poveștile despre tăiatul animalelor.

Ai lucruri de care ți-e dor din România?
Mi-e dor de mâncare, de obicei. Îmi place să merg la mici în Obor când vin și îmi mai iau o plăcintă cu dovleac sau cu mere de la tanti care au tejghele la stradă. În Berlin n-ai din astea, cofetării maximum. Plăcinta pe centimetru pătrat în România e mai mare decât în orice altă țară. 

Ce lecții de viață din România te-au ajutat în Occident?
Că trebuie să faci singur și nu vine nici dracu’ să te-ajute. Așa e și-n România, dacă vrei să faci ceva, trebuie să pui mâna să faci. Nu poți sta în baza altora. 

Care sunt lucrurile care sunt diferite în Germania față de România?
În Germania fiecare își vede de treaba lui, în România mereu te întrebi ce crede celălalt. Dar dacă faci așa, oare ce-o să zică lumea? În Germania, nimeni nu te ajută și nimănui nu-i pasă. În România nimeni nu te ajută, dar tuturor le pasă. Dar aș prefera mai degrabă varianta din Germania, în loc ca lumea doar să vorbească și să nu facă nimic. 

E o glumă pe care o faci des despre tristețea care se citește pe fețele balcanicilor. De ce suntem triști?
În română sună nașpa când zici că o persoană e tristă, mă refer mai mult la resemnare. Foarte mulți oameni din Europa de Est, respectiv cei din țările post-comuniste, sunt resemnați. Sunt replicile alea pe care le auzeam pe la bloc: „Nu face nimeni nimic!”, „Toți sunt niște hoți” și „N-o să se schimbe niciodată nimic”.

Publicitate

Într-un video zici că ai copilărit la fermă și ai avut o prietenă văcuță pe care o chema Steluța. Toate lucrurile pe care le spui despre tine sunt adevărate?
Absolut toate glumele au un sâmbure de adevăr. E mai ușor să fii pe scenă și să spui ceva care nu e inventat. Chiar aveam o vacă pe nume Steluța, cu care ne jucam și care a primit un topor în cap. Iar după aceea am mâncat-o. E greu să mergi pe scenă la Berlin și să zici lucruri din astea, toată lumea e vegană și crede că e animal abuse. Și chiar e, dar așa faci cârnații. 

Ai avut reacții pe tema asta?
Eseuri chiar, nu doar reacții. O tanti din Helsinki mi-a dat un mesaj lung pe Facebook și mi-a zis că și ea are origini în Rusia și înțelege cultura, dar că și eu trebuie să înțeleg că violența față de animale și glumele astea nu sunt tocmai ok. Și că mai bine aș lua în considerare să le schimb. 

Și le-ai schimbat?
Nu, nu inventez, e fix amintirea și experiența mea. I-am spus că poate asta e trauma mea și asta e modalitatea mea de a o vindeca. Și că nu e ok să mă oprească din asta. I-am întors-o. Faza amuzantă e că-n spectacolul ăla am glume și despre Holocaust, dar la acelea nu s-a simțit jignită. Nu toată lumea trebuie să fie de acord.

Românilor le place să lase comentarii la glumele cu religia: „Cum îți permiți să zici asta despre Dumnezeu?”, gen. Nu încerc să ofensez creștinii. Am șase sute de clipuri pe YouTube, doar cinci au ceva legat de religie și fix pe ăla l-au găsit. Le dau block imediat. Dacă ceea ce fac te face să te simți prost, o să mă asigur că nu-l mai vezi. Nu e pentru toată lumea.

Publicitate

Care e limita ta? Ce glume nu ți-ai permite să faci?
Încerc să nu jignesc lumea sau să denigrez grupuri de oameni. Vreau să fie fun pentru toată lumea și încerc să stau departe de politică. Sunt deja mulți oameni pe asta. 

Într-o perioadă în care lumea se ofensează mai ușor, când gluma nu mai e glumă?
Dacă e glumă, lumea râde. Foarte multă lume se ofensează, dar ei de obicei nu merg la stand-up. De obicei, încerc să joc cultural, să fie mai ușor de digerat pentru mai multă lume. La Berlin avem odată la două săptămâni un show doar pentru dark jokes. E și un mare disclaimer, știe omul ce primește și dacă se ofensează ușor, n-are de ce veni.  

Ai făcut glume despre avort în Polonia, spre exemplu?
Polonezii se oftică foarte mult când le zici că sunt Europa de Est și nu Centrală. Când cineva spune că e din Polonia, răspund: „Aaa, Europa de Est”. Mă corectează că e de fapt Europa Centrală, iar eu îi răspund: „Nu cu acele legi antiavort”.

Ai regretat vreo glumă?
Nu chiar, nu-mi asum riscuri din astea la show-urile de o oră. Când a fost mișcarea Black Lives Matter, erau niște comedianți care făceau mișto de George Floyd. Ăla a fost un imens „așa nu”. Trebuie să ai și o anumită sensibilitate.

De obicei, evit zonele astea. Sau dacă chiar vreau să fac o glumă despre lucruri controversate, cum m-am gândit la ceva despre cazul cu copilul înecat la botez, mă leg de personajul negativ. În cazul ăsta, preotul. Și aveam în cap: „What this priest was trying to do? To make sure Jesus does not overlap with Aquaman?”. Cauți unghiul și personajul negativ. Nu faci glume despre bebeluș. Nu e amuzant. 

Publicitate

Poți da una despre VICE?
Nu citesc VICE prea mult, asta probabil pentru că nu mă droghez. 


Alexa Bejinariu a fost implicată în organizații studențești, iar din 2018 scrie la VICE despre educație și cultură. O găsești pe Facebook, Instagram sau blog.