Am văzut Dune și iată de ce rupe filmul ăsta, în ciuda haterilor ofticați din România

Lumea trăieşte în aceste zile un hype planetar. Dacă ești fan de SF-uri şi mai ales al cărţilor scrise de Frank Herbert, Revelionul 2022 a sosit în octombrie: noul film Dune a explodat în sfârșit pe ecrane, după o mult prea lungă așteptare. Dar nu trebuie să fii niciuna, nici alta pentru a aprecia acest blockbuster pe steroizi despre care s-a spus că va fi noul Game of Thrones.

În tot acest vuiet, se distinge cu greu zumzetul sufletelor pierdute ale celor care – oroare! – nu au citit cărţile, dar ar merge, la o adică, să vadă minunea de pe ecran şi care se întreabă, perfect legitim: care e treaba cu Dune?

În anii 1960-1980, scriitorul american Frank Herbert a scris şase volume „canonice”, grupate în ceea ce e cunoscut azi sub numele „saga Dune”. E literatură SF sută la sută și una care a reuşit, în acelaşi timp, să fie şi literatură pură. Ai intrigă, dialoguri bine scrise, naraţiune, personaje complexe, tot tacâmul.

Pe scurt, e vorba despre un imperiu interstelar feudal, unde bătaia se dă între cine pune stăpânire pe planeta Arrakis, singurul loc unde se găsește o mirodenie numită melanj. E cea mai importantă resursă din acel univers îndepărtat – prelungeşte viaţa şi oferă inclusiv darul preştiinţei, adică să ai capacitatea de a vedea în viitor, un truc extrem de util când conduci o navă printre pliurile spaţiului, de pildă. Ai zice că nu-i nimic complicat aici, dar e doar pretextul pentru niște discuții complexe despre politică, ecologie, tehnologie sau religie.

Spre deosebire de genul fantasy, care rupe complet ordinea şi regulile realităţii, SF-ul e de fapt foarte ancorat în realitate şi ştiinţă, ceea ce-l face în continuare atât de actual. Apoi, Dune e fascinant pentru că e un univers perfect SF, dar care se bazează, paradoxal, pe atât de puţin pe „ştiinţă”. Dar dincolo de toate aceste teme, imaginarul Dune e și el extrem de complex.

De aici a venit și blestemul. Herbert s-a jucat atât de mult cu imaginaţia cititorilor săi, încât, în timp, aceştia au devenit extrem de pretenţioşi. Realizarea unui film care să respecte litera cărţii s-a dovedit până acum o misiune imposibilă. Universul acela extraterestru, atât de încâlcit şi sofisticat, cu planuri suprapuse, a reprezentat un coşmar pentru orice regizor. 

Primul care s-a încumetat a fost Alejandro Jodorowsky, care a încercat o demență în care să-i bage în distribuție, printre alții, pe Salvador Dali, Orson Welles și Mick Jagger. Doar că scenariul de patru sute de pagini nu prea avea legătură cu cărțile și ar fi dus la un film de vreo 14 ore. N-are rost să adaug că filmul n-a mai ieșit niciodată, poți să afli mai multe despre cum Dali a vrut să fie plătit cu o sută de mii de dolari pentru fiecare minut în care apare în film și a cerut o girafă în flăcări din documentarul Jodorowsky's Dune. 

În 1984, proiectul a ajuns pe mâinile lui David Lynch. În legătură cu ce i-a ieșit, părerile sunt împărțite (deși e greu să uiți de apariția lui Sting), așa că omenirea aștepta cu sufletul la gură noua ecranizare, care-l are la cârmă pe Denis Villeneuve (Blade Runner 2049). Se pare că omul a livrat ce trebuie și se pregătește să facă partea a doua.

În Dune n-o să dai peste computere sofisticate sau inteligenţă artificială. Aeronavele se pilotează mecanic şi cu ajutorul comenzilor hidraulice, aşa cum se pilotau bombardierele din Al Doilea Război Mondial. Laserele riscă să provoace, la contactul cu un scut energetic, o explozie nucleară şi sunt, astfel, interzise.

Când vrei să ucizi pe cineva în anul 10191, o faci the old fashion way – foloseşti un cuţit. Oamenii se angajează în sângeroase lupte corp la corp, cum vezi în tablourile renascentiste expuse în marile muzee ale lumii. Și ăsta, rezumat, așa, ar fi primul motiv pentru care merită să-i dai o șansă filmului. 

Pe scurt, tehnologia e câh. Dune e pentru orice IT-ist al vremurilor noastre o veritabilă distopie. Ce să mai spun și despre cum scenaristul lui Villeneuve a scris textul pe un PC preistoric, într-un program de MS-DOS (feeling old yet?). Și-a justificat alegerea atât prin superstiție, cât și prin frica de schimbare. 

Explicaţia: undeva, „în trecutul” eroilor din acest univers, oamenii au pus maşinile să gândească în locul lor cu speranța că astfel se vor elibera. Rezultatul a fost că alţi oameni cu maşini i-au înrobit. Rezultatul: un Jihad Butlerian, o Răscoală a Maşinilor, de pe urma căreia omenirea a triumfat cu greu şi şi-a jurat solemn în barbă: gata cu calculatoarele.

Tot ce vezi în Dune e rezultatul – la propriu – al minţii umane. Care minte umană e ajutată decisiv şi de mirodenia miraculoasă de care ziceam, drogul suprem care te ajută să-ți vizitezi toți strămoşii până la Adam şi Eva sau să călătorești prin pliurile spațiului.

Oamenii din Dune citesc cărţi şi mesaje de hârtie. Rareori urmăresc nişte holograme proiectate de nişte diapozitive cu design asemănător celor pe care le aveau bunicii noștri. Lipsa „tehnologiei” – aşa cum o știi şi, mai ales, o experimentezi în zilele noastre – face ca acest univers să arate atât de îndepărtat şi, deopotrivă, atât de familiar.

În Dune nu există futurism high-tech, iar filmul lui Villeneuve a reuşit să surprindă perfect acest detaliu – iată de ce personajele se chinuie „să tragă de fiare” (manşă, pedale, manete) atunci când pilotează ornitopterele care arată ca încrucişarea dintre un elicopter Black Hawk şi o libelulă.

Vizual, acest Dune al lui Villeneuve face parte exact din „filmul” lui Herbert. Fanii cărţilor îşi vor redescoperi imaginile copilăriei sau adolescenţei în multe scene – navele ca nişte insecte, abia vizibile deasupra nesfârşitului galben-auriu al deşertului; decorurile de piatră medieval-faraonice, cu mobilier minimalist tip spartan-Ikea; croiala costumelor.

Cumva, cicatricele acelui îndepărtat Război cu Maşinile (neprecizat în film) par să explice revenirea sistemului politic al lumii aceleia îndepărtate, care a preferat un model de guvernare bizantino-feudal, cu un Împărat care domneşte peste zările spațiului şi cu diverse case nobiliare care domnesc peste planete întregi.

Peste toţi şi peste toate avem misteriosul ordin de vrăjitoare Bene Gesserit, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, angajate într-un veritabil program de eugenie rasială cu scopul creării unui super-om.

În urmă cu 50 de ani, Herbert şi-a imaginat un viitor ridicol de îndepărtat care azi îți poate părea atât de familiar. Până acum, s-au făcut tot felul de analogii care se rezumă, în esenţă, la una singură: Dune e, de fapt, Orientul Mijlociu, localnicii fremeni sunt arabii-islamişti, Sardaukarii sunt soldaţii Statelor Unite ale Americii, iar Mântuitorul este... mă rog, ai prins ideea. 

Dune e însă și o poveste profundă despre ecologie, droguri şi, oh, da! despre felul în care religia poate sminti minţile oamenilor chiar şi când ştiinţa (fie şi cea lipsită de tehnologia sclavagistă) devine atât de avansată. E o lume în care oamenii, eliberaţi de tehnologie, citesc şi sunt capabili să socotească, cu propria minte, complicate ecuaţii şi calcule matematice. O lume complet opusă celei din Star Wars – unde există tehnologie cât cuprinde, dar şi un ocean de personaje. Și ăsta e al doilea motiv pentru care merită să-l vezi, că-ți poți face propriile jocuri de imaginație cu temele din film. 

Cumva, Dune este pentru fanii SF acea „nouă speranţă”. Doar că, spre deosebire de Episodul IV cu acelaşi nume din Star Wars, filmul lui Villeneuve are mari şanse să devină un „Episod 1” al unei poveşti pe care poți spera, dacă ești fan, s-o vezi, de data asta, până la capăt.