Doi psihologi mi-au spus de ce părinții din România refuză terapia, deși ar avea nevoie de ea

Subiectul sănătății mintale a ajuns în punctul în care să fie luat în serios. Îmbucurător e că milenialii și gen Z au acceptat terapia în viața lor ca o metodă de echilibrare sau cel puțin de descoperire de sine. Totuși, în tot tripul ăsta cu munca la propria persoană și schimbarea unor tipare dobândite din copilărie, părinții reprezintă un mare punct de interes, pentru că, ce să vezi, mai toate ni se trag de la ei. E important să știi cum să gestionezi relația cu ai tăi, dar și să impui limite sănătoase, mai ales dacă și tu vrei să fii sănătos pe viitor. Mai mult, dacă ții la o relație funcțională cu ei, nu se poate să nu te fi întrebat vreodată: cum ar fi fost dacă ar fi mers la terapie?

Generația lor nu-și pune sentimentele pe tavă cu ușurință, mai ales când au învățat să treacă prin tot felul de greutăți și stări, fără niciun ajutor specializat. Sigur, niciodată n-ar fi prea târziu să mergi chiar tu cu ei la terapie. Cu ideea asta în minte am fost în Vama Veche. Nu pentru plajă și viața de noapte, ci pentru Cortul Terapeutic, unde am vorbit cu doi psihologi care să-mi explice de ce părinții refuză terapia și ce ai putea face tu în cazul ăsta.

Cortul Terapeutic este o inițiativă demarată de psihologul Alexandru Bușilă în 2018 al cărei obiectiv este acela de a populariza psihoterapia și importanța acesteia pentru individ și viața lui bună. Alături de alți terapeuți, în fiecare an între 10 iulie și 10 august, cortul este deschis, la propriu, în Vamă pentru a-i primi pe toți cei care vor să se descarce sau să afle mai multe despre terapie.

Eu am profitat de vizita mea din 2021 ca să vorbesc cu Alex și colega sa Ligia Moise despre acest triunghi fantastic și existențial: copiii, părinții și terapeutul.

VICE: De ce părinții sunt reticenți la ideea de terapie?
Alex: E foarte posibil ca acești părinți să plece de la premisa că ei s-au descurcat fără un psiholog. Înainte de a porni acest val al dezvoltării personale, prin orice metodă, inclusiv prin psihoterapie, părinții, bunicii, străbunicii noștri au făcut față, au trecut prin depresii, anxietăți, angoase, stări negative ale psihicului lor. Ăsta ar putea fi unul dintre motive. Dacă ei au putut să se descurce fără a apela la ajutorul unui psiholog sau psihiatru, atunci și copiii lor ar trebui să reușească. Un alt motiv ar fi schimbarea: să afli cine ești și să decizi apoi cine vrei să fii reprezintă o schimbare grea.

Ligia: Mulți au imaginea în care-și trimit copilul să-l învețe psihologul să fie într-un alt fel, iar ei nu mai trebuie să facă nimic. În momentul în care psihologul îi spune să vină și el, să vadă care sunt lucrurile care pot ajuta la o schimbare reală în dinamica familiei și cum va trebui să fie altfel, părintele va susține că tot copilul trebuie să lucreze. Însă, copilul stă o oră pe săptămână în cabinet și în restul timpului tot cu părinții lui e.

Cum poate gestiona copilul relația cu părinții, astfel încât să fie una constructivă?
Ligia: Când e foarte mic, nu prea poate. Cerința nu ar trebui să o avem de la copil, ca el să facă cu totul altceva. Când e foarte mic, „lumea” lui e familia, casa în care trăiește și oamenii din jurul lui. Nu poți nici să-i spui „ar trebui să-i spui mamei tale sau tatălui tău să înceteze, că nu știu ce”, pentru că riscul este să-i întorci pe părinți împotriva lui și să spună „dar cine ești tu să-mi spui când să mă opresc?” sau vestita replică românească „eu te-am făcut eu te omor” sau „mai bine ca mine oricum nu știi tu, eu sunt părintele tău.”

Alex: Nu e drept să punem responsabilitatea pe copil, indiferent de vârsta pe care o are, cu atât mai mult, cu cât este copil și nu adolescent. La adolescență putem să-i ajutăm și să le spunem că ei nu au o problemă, că nu este vina lor și că dinamica din familia lor are la bază și istoria părinților, problemele pe care ei le-au avut, scenariul de viață cu care ei au venit și trăiesc în continuare, pentru că nu merg la psiholog, neștiind care sunt propriile lor provocări.

Părintele are datoria să rămână părinte. De el depinde viitorul și de el depinde de cât de mult se deschid aripile unui copil. Există și situația în care părinții uită de acest ultim proces în datoria lor de părinți și anume să taie cordonul ombilical. Acei copii care devin oameni mari și care devin la rândul lor părinți rămân în continuare băiețelul/fetița mamei sau a/al tatălui. 

Și cum putem să-i ajutăm pe copii?
Alex: Îi ajutăm pe părinți. Cred cu tărie că părinții ar trebui să-și pună o întrebare esențială, când copilul lor este agitat, supărat, liniștit sau fericit, ca să știe ce să facă și ce să nu facă pe viitor: „ce-am făcut sau n-am făcut de am determinat starea copilului meu?”.

În raportul părinte care nu face terapie, copil adult care merge la psiholog, care este soluția?
Alex: Soluția este tăierea cordonului ombilical, dar nu de către părinte, ci de către copil. Asta înseamnă timp, energie și, bineînțeles, bani cheltuiți la psiholog. Dacă părintele nu a conștientizat că trebuie să fac acest pas, acest ultim „sacrificiu”, atunci sarcina revine copilului adult, pentru a putea merge mai departe.

Este rolul copilului să-i spună părintelui că are probleme nerezolvate și că ar fi să și le rezolve?
Ligia: Pentru un adult care merge la terapie, dar părintele continuă să-i vorbească urât, să-l amenințe („te-ai făcut tu mare, dar dacă mă ridic și-ți dau două”), și el spune „mamă/tată, toată viața ai făcut așa și m-a durut, am să te rog ca de-acum înainte să n-o mai faci”, asta nu înseamnă că-l schimbă pe părintele lui, ci pune o limită, care trebuia pusă demult, dar n-a fost posibil. Și poate spune asta celui mai drag om sau omului care ar fi trebuit să-i ofere cel mai bun cadru care să-l ajute să se dezvolte. „Nu mai vreau să mai faci așa, și dacă ai să mai faci, ne auzim de Crăciun sau de Paști”, și este foarte cinstit să facă așa.

O limită de genul ăsta vine și cu un sentiment de vinovăție. E ok să fie pusă oricum?
Ligia: Din perspectiva mea, da. Atât timp cât îmi faci rău, indiferent cine ești, poți să fii copilul meu sau să fii mama mea, este mai mult decât natural să plec dintr-un loc în care nu-mi este bine. Nu rămân la nesfârșit, dintr-o loialitate greșit înțeleasă, pentru că iubirea nu este într-un singur sens. Nu trebuie să te iubesc la nesfârșit și nu înseamnă că eu va trebui să suport la nesfârșit orice. Nu există așa ceva.

După ce punem o limită apare și sentimentul de egoism. Este unul cinstit?
Alex: Fiecare om este responsabil de ceea ce simte. E posibil să simțim că suntem egoiști, tocmai pentru că nu le răspundem, așa cum s-ar aștepta ei să le răspundem. În realitate, noi tot facem compromisuri și sperăm ca părinții să se schimbe, dar ei nu se prind. Este importat să fim sinceri cu noi înșine și să impunem o limită care să ne permită să ne simțim bine în relația cu părinții, dar nu în controlul lor.

Ce pot face copiii pentru a demonta ideea că psihologia nu este egal psihiatrie?
Ligia: Nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui. Nici cu un prieten, nici cu un părinte. O abordare bună poate fi: „eu am avut experiența asta și cred că ți-ar prinde bine și ție să vorbești cu un psiholog”. Mulți nu spun, dar cei din jurul lor observă schimbarea – ești altfel? Da, sunt altfel, pentru că am făcut efortul necesar, merg la psiholog, nu mi-am schimbat dieta. Nu e suficient să mergi într-un cabinet, ci cum implementezi cele descoperite în fiecare zi. 

Este important de știut că efortul tău de azi vine și taie un model transgenerațional și tot ce va fi mai jos de tine – copii, nepoți, aia pe care nu vei mai apuca să-i știi. Prin efortul tău se va duce un pattern, iar acest efort se va regăsi în calitatea vieții copiilor tăi și a generațiilor viitoare. Cum îmi place să zic, să sădești pomi la umbra cărora știi că n-ai să stai.

Dar oamenii de peste 50 de ani vin la terapie?
Ligia: Am în terapie o doamnă de 69 de ani, una de 60, una de 58 de ani. Nu cred că putem să împărțim pe generații, dar, din fiecare generație, doar un procent încă mic vine la terapie. Poate procentul crește cu cât oamenii sunt mai tineri, dar n-aș zice că nu vin deloc oamenii în vârstă. Și ei au început să aibă această deschidere, să înțeleagă și, poate și din nevoia de a vorbi cu cineva, ei se prezintă și o fac cu seriozitate, adică nu doar așa, o ședință, două, să vadă cum este. 

Părinții noștri nu sunt obișnuiți să-și expună sentimentele liber. Există soluții pentru a facilita drumul lor către terapie?
Alex: Când te referi la generația părinților noștri, 60 și mai mult de ani, mi se pare firesc ca ei încă să trăiască un sentiment de rușine când vine vorba de a merge la psiholog, pentru că a face acest pas înseamnă să vorbești despre tine. Să nu uităm că acești părinți au trăit într-o epocă în care și cu oglinda era periculos să vorbești, pentru că nu știai ce se află în spatele ei. Cred că puțină compasiune, înțelegere, acceptare din partea noastră n-ar strica. Asta nu înseamnă că nu putem merge noi la psiholog și să le povestim părinților cât de fain a fost. 

Chiar știu un exemplu. O bună prietenă de-ale mele a primit această replică de la mama ei, care a devenit bunică între timp: „Mamă, îmi pare rău pentru tot ceea ce ai făcut și îmi dau seama că ai suferit. Pe vremea mea nu erau toate cărțile astea, iar dacă ar fi fost, le-aș fi citit, și-aș fi mers și la psiholog”.

Ligia mi-a spus că în terapie folosește, uneori, câteva versuri ale lui Lucian Blaga cu dorința de a se face înțeleasă și de a sublinia că partea mai puțin bună din povestea unui om nu reprezintă întreaga poveste. Și iată versurile:

Uită-te în trecutul vieții tale și vezi ce rol au jucat părinții. Și așa cum mi-a zis Ligia, „vom vorbi și de mâl, dar, cu siguranță, la un moment dat, vei putea să-ți vezi proprii nuferi, care au ieșit din mâlul ăla”.