Am vorbit cu regizorul care a dat thrillerul românesc al anului, deși stă de 20 de ani în America

Un polițist de provincie plin de secrete are obsesia să rezolve un caz. O atmosferă terifiantă care-ți intră pe sub piele și face din Piatra Neamț să pară un soi de Twin Peaks după o lună în Moldova. Muzica ajunge să te obsedeze. Sunt câteva dintre elementele care fac din Neidentificat un film polițist cum nu prea ai mai văzut în cinemaul românesc, dar despre asta am mai vorbit când l-am văzut.

Regizorului Bogdan George Apetri i-a luat zece ani să facă al doilea film după debutul cu Periferic (2010), dar am putea spune că 2021 e anul lui. Neidentificat a fost bine primit (tocmai a câștigat trofeul festivalului Anonimul) și în plus are gata încă un film, Miracol, care a fost deja selectat la festivalul de film de la Veneția. 

Cele două fac parte dintr-o trilogie, după cum mi-a explicat Bogdan când ne-am întâlnit la TIFF, unde Neidentificat a făcut parte din Competiția Oficială. Am bonduit din prima, pentru că are rude în Focșani, de unde sunt eu și scenaristul Iulian Postelnicu. De altfel, filmul trebuia inițial să se numească Căprioara, după numele unui hotel din afara orașului, dar acțiunea a fost mutată la Piatra Neamț, orașul natal al lui Bogdan. Mândria mea locală a primit o lovitură puternică la auzul acestei vești.

Anul ăsta se împlinesc douăzeci de ani de când Bogdan a plecat în Statele Unite – întâi a fost student la Columbia University, acum e profesor de film la aceeași facultate. Însă cu Piatra Neamț păstrează o legătură specială: „Chiar și când sunt la New York, nu există oră în care să nu mă gândesc la ce se mai întâmplă în Piatra Neamț, la ce mai fac părinții, sora mea cu cinci copii sau prietenii mei. Urmăresc presa locală, iar când mă duc să mă tund, frizerul meu irakian îmi pune TVR sau Antena1.”

„Am copilărit acolo și știu fiecare stradă stradă. Mă întorc în fiecare an cel puțin o dată și mă reconectez imediat cu oamenii – cu vecinii sau cei de pe stradă. Mă conectez emoțional foarte bine cu orașul, de asta vreau ca trilogia să se petreacă acolo și nu în Cluj, de exemplu”, a adăugat Bogdan. A-și gândi filmele de acum și cel viitor, care nu are încă un titlu, într-o trilogie îl ajută să se organizeze, dar cele trei nu au neapărat legătură între ele.

„Mi-am dat seama că sunt lucruri comune în cele trei filme, cum ar fi secția de poliție, anumite locații, personaje care ar putea să apară într-un loc sau altul. Nu am vrut să fac un sequel. Poți să vezi filmele separat, dar când le vezi împreună vei observa niște legături, cum ar fi anumite personaje secundare dintr-un film care devin importante în altul. Astea sunt legături care mă ajută și pe mine ca regizor, să gândesc dincolo de granițele unui film.”

Bogdan a știut încă de la 15 ani că vrea să se facă regizor, dar a fost destul de inspirat cât să-și dea seama că pentru asta ai nevoie de mai mult decât o pasiune pentru filme: „La 18 ani tu nu ai experiență de viață ca să-ți dai seama ce povești vrei să spui, așa că dacă-ți place Scorsese, faci un film ca Scorsese. Observ asta și la studenții mei, care au 24-25 de ani. Eu încerc să-i duc în altă direcție, să-și găsească propriul lor drum”.

S-a hotărât să înceapă cu o facultate din afara zonei artistice și, pentru că nu prea le avea cu matematica, s-a dus la Drept, ca mama și sora lui. Între timp, a aplicat la școli de film din SUA, dar, deși a fost admis la Columbia, nu i-a fost acceptată viza. A mai rămas un an în Piatra Neamț, ca avocat în drept penal. „Primul meu caz a fost unul de viol: șapte băieți din Roman care au violat o fată de 16 ani. Și acum arăt destul de tânăr, dar atunci arătam ca un copil în costum, cred că eram ridicol. Am fost lăsat cu cei șapte, care erau legați prin lanțuri unul de altul. Ce ajungi să faci nu are nicio legătură, de fapt, cu școala – ca la regie, e o diferență foarte mare între teorie și practică”, mi-a explicat Bogdan.

De fiecare dată când era arestat cineva, trebuia să meargă la poliție la 12 noaptea, să reprezinte din oficiu inculpații. Chiar dacă știa că nu vrea să continue să lucreze în domeniu, acea perioadă petrecută printre polițiști, infractori și funcționari i-a influențat poveștile pe care avea să le spună mai târziu ca regizor. Asta e clar dacă te uiți la Neidentificat.

„Am luat de acolo expresii, nume și ticuri și le-am pus ulterior în film. Meseria de avocat m-a ajutat să cunosc niște oameni pe care nu aș fi ajuns altfel să-i cunosc”, a detaliat Bogdan.

În secția de poliție în care lucrează protagonistul din Neidentificat pare că rasismul este la el acasă, așa că am fost curios să aflu de la Bogdan cât de interesat a fost să reflecte anumite aspecte ale societății românești, așa cum le vede el de la distanță. A insistat însă să amintească cu orice ocazie că tot ce l-a interesat la acest film a fost să prezinte conflictul interior al unui om. „Cei care au făcut acele comentarii rasiste le-au și uitat peste un minut, își beau cafeaua și continuă să vorbească, nu cred că fac ceva rău. Astea sunt lucruri care cred că o să dispară abia peste o generație întreagă”, a adăugat el. „N-am judecat însă chestia asta, pentru că nu am vrut să fac o frescă socială, ci am vrut să arăt cum personajul respectiv chiar și de chestia asta se folosește pentru a-și atinge scopul.”

După două decenii în State, Bogdan mi-a spus că nu plănuiește să fie înmormântat acolo. „Acolo am un serviciu stabil. Dacă m-aș întoarce la Piatra Neamț, n-aș putea să predau film. Imaginea mea idilică despre orașul natal e cea din vacanțe, când vin și nu fac nimic, doar citesc și stau în pădure, unde am un loc al meu. Dacă ar fi cu adevărat să mă mut și să-mi câștig existența în România probabil s-ar destrăma puțin pânza asta idilică.”

În ideea asta am încheiat discuția cu un gând care ar putea să rezume și situația filmului românesc: nu știi ce-o să vină mâine. „Cred că trebuie să fii puțin nebun ca să fii regizor, riști foarte mult, pentru că viața ta devine foarte incertă. Nici acum nu știu ce o să fie peste un an sau doi, dacă o să mai fac film, dacă nu.”