Cele mai bune desene animate care ți-au marcat copilăria în România sunt ce-ți trebuie și acum

Vine perioada aia din an în care, vrei nu vrei, te gândești la copilărie și la desene animate din perioada aia. Mergi în vizita aia anuală și dureroasă pe la rude și-ți vezi verii cu zece ani mai mici că se uită pe Disney Channel la vreo animație dubioasă pe care n-o recunoști. Te surprinzi singur când te gândești: „A, păi pe vremea mea...” și-ți atingi trist linia părului care se retrage înainte de vreme.

În anii 2000, desenele animate dublate în limba română erau cam singurele surse de divertisment pentru copii, pe lângă ieșitul în fața scării. Era și perioada în care oamenii se dezmeticeau, industria era încă la început și animațiile nu erau tocmai top notch, deși primul astfel de film a rulat în România în 1920.

Oricum, poate că nu erau la fel de multe, diverse și bune ca astăzi, dar ceva-mi spune că nimic n-o să le egaleze la capitolul dubioșenie. Am făcut o listă cu desene animate vechi pe care mi le mai amintesc cât de cât ca să-ți arăt ce am înțeles din ele.

Gândește-te așa: un samurai stăpân al străvechii arte a duelului japonez care vorbește engleză și are aventuri prin locuri și un timp neclar definite, dar cu tematică techno-punk. Ăsta e Samurai Jack, un personaj care n-are cum să nu-ți marcheze viața, indiferent când îl descoperi. Este, totodată, personajul care a însuflețit unul dintre cele mai apreciate desene animate din anii 2000.

Serialul ăsta e orice, mai puțin copilăros. Când vine vorba de desenele care sunt considerate „artă”, atât la nivel estetic, cât și emoțional, Samurai Jack e în rândul animațiilor de genul Fantasia și episodul din The Simpsons, unde mama lui Homer trebuie să fugă și genericul rulează peste, în timp ce el se uită la stele.

Samurai Jack a început cândva prin 2001 și, timp de cinci sezoane, s-a remarcat prin fluiditatea graficii, care-ți dădea senzația că e ceva mai mult decât o animație, dar și prin mesajul pe care voia să-l transmită. Practic, un alt fel de Disney, ca să nu mai crezi că animațiile sunt doar ca Toy Story sau Regele Leu.

Johnny Bravo n-avea cum să treacă de lista asta. Înainte de Andrew Tate, Jordan Peterson și bombardieri libidinoși a fost Johnny Bravo. A trecut testul timpului ca deschizător de drumuri pentru masculii alfa autohtoni, iar animația a rulat din 1995 până în 2004 cu un total de patru sezoane.

Băiatul ăsta blond, narcisist, care-și punea toată personalitatea în mușchi și pantaloni mulați, aborda orice femeie care avea nefericita șansă de a-i trece prin față. Cu toate că ieșea șifonat din mai toate încercările lui de a agăța, nu renunța niciodată. Asta e și marea dilemă a moralei: e important să fii determinat sau renega consimțământul?

Oricum, au rămas multe citate memorabile din replicile lui tristuțe de agățat, iar unii le folosesc și azi. Din păcate.

Există legenda că nu există grup mai mare de cinci români în care să n-auzi un „awww” când vine vorba de Viața cu Louie. Și sunt acei oameni care te pot scoate din sărite cu tot felul de replici pe care Louie le-a spus de-a lungul episoadelor. „N-am cum să greșesc”, zice Andy Anderson. „Nu-ți face griji, tată, o să găsești tu o cale.” „Tata vrea să-l mănânce pe Piper!” sau deja celebra „Louie băftosul!”.

Viața cu Louie e o versiune romanțată a vieții lui Louie Anderson și ai putea spune că a spus chiar frumos povestea pentru publicul larg. De unde Andy pare un super tată în desene, în realitate era destul de abuziv cu toți cei din familie și Louie a rămas cu ceva sechele. În fine, aici e vorba de produsul pe care l-ai prins pe TV și cu ce lecții te-a lăsat. Fără îndoială e un produs de divertisment care stă în picioare și în prezent, de la primele iubiri și cum să gestionezi banii – „[Sunt lucruri mai importante în viață decât banii] Da, dar ai nevoie de o grămadă de bani ca să le cumperi.” – până la visuri de-a da lovitura în viață – „Puteam fi Louie Kazoo!” – și de a-i condamna pe părinți pentru alegerile lor.

Dacă ești un adult care are nevoie de un pic de consolare în viața sa, pune-ți un maraton cu Viața cu Louie și e foarte posibil ca lucrurile să devină  mai bune. Cel puțin pe moment.

Fetițele Powerpuff au fost acele desene animate din care să iei ce vrei: mesaje de empowerment, curiozitate pentru a experimenta, inutilitatea politicienilor sau doar speranțe pentru o lume pe care o salvează supereroii. Chiar dacă Bubbles, Blossom și Buttercup nu aveau prea multă personalitate — dincolo de stereotipurile că una e aiurită, cealaltă deșteaptă, respectivă băiețoasă — prin acest mix te puteai regăsi în viețile lor ficționale.

Powerpuff Girls a avut menirea să le facă pe puștoaice să viseze că pot deveni supereroine. Și e posibil să fi reușit asta. Prin personalitățile puternice create și înțelegerea că sunt niște personaje creatorii au putut scrie povești în care oamenii să se poată regăsi ușor.

N-am statistici, că nu s-au făcut, dar sunt aproape sigură că ăsta a fost cel mai popular desen al vremurilor. Tinerii Titani e o animație din 2003, bazată pe comicurile de la DC, care-ți spune povestea a cinci eroi adolescenți cu superputeri diferite. Ei trăiesc și conviețuiesc într-un bloc turn Tetris-style, de unde pleacă în diferite misiuni când află că lumea are nevoie de eroi. Ca-n majoritatea desenelor, morala de la finalul zilei e că binele învinge răul și prietenia e supremă.

Pentru că erau mai mulți protagoniști decât într-o serie obișnuită, aveai și mai multe tipologii de oameni de digerat sau de admirat. În mare parte nerealiste, sigur, dar parcă te făcea să nu mai fii atât de reticent față de copilul ăla tăcut din ultima bancă, că așa era și Raven și-o ducea bine cu levitatul și vrăjile ei. Probabil că de aici a încolțit în tine și dorința de a te muta cu prietenii.

Poate că Ben 10 nu are cel mai inspirat nume, dar își găsește locul ușor între aceste desene animate vechi. E povestea lui Ben Tennyson, un băiat de 10 ani care găsește un dispozitiv extraterestru (Omnitrix) în formă de ceas. Și-l pune la mână și, hop, devine supererou.

Prin această brățară cu superputeri el se poate transforma în zece extratereștri care îl ajută să treacă prin aventurile la care ia parte. Alături de el sunt verișoara Gwen și bunicul lor Max. Dincolo de asta, n-aș zice că-i neapărat memorabil, ci lejer și cât de cât bun de văzut și acum, că nu s-a perimat atât de ușor.

Scooby-Doo n-are cum să nu-și facă loc pe orice listă cu desene animate vechi, din România până în oricare colț al lumii. E construit atât ca o parodie de serial polițist, cât și ca o animație care pare să nu îmbătrânească. Răufăcătorii par mereu cei la care te aștepți cel mai puțin, de parcă ai fi într-un roman de Agatha Christie, și la final toate firele narative se leagă.

Deși a fost difuzat în urmă cu câteva decenii, dă-i play în prezent și tot o să te încânte. Poate îți place de Scooby-Doo — un câine mare, dar fricos, poate ai vrea mașina în care călătoresc sau poate că te imaginezi ca unul dintre tinerii care rezolvă mistere — Fred, Daphne, Velma și Shaggy. În orice caz, măcar îți vinde speranța că cine face rău va fi pedepsit, cumva, cândva.

Seria asta din 2002 s-ar putea să fi fost începutul producțiilor feministe – cum s-ar zice, Kim Possible a alergat ca Hannah Montana să meargă. A avut patru sezoane, iar ultimul episod s-a difuzat în 2007.

Protagonista e o adolescentă care salvează lumea, iar în timpul liber e majoretă la liceu. La vremea ei, a arătat unei generații întregi că personajele feminine pot fi ceva mai mult decât frumoase și sidekicks în filme cu supereroi suprasaturate de testosteron. S-a făcut și un contrast frumos între adolescenta feminină de la liceu și eroina în pantaloni cargo care se bate cu tipi periculoși prin diferite colțuri ale lumii.

De remarcat e că protagonista nu-și ținea identitatea secretă, era chiar asumată și oamenii o puteau contacta pe o platformă în caz de nereguli sociale. În plus, ți-a arătat și că există mereu o cale de ieșire din friendzone și că popularitatea nu e totul. Cel mai important lucru pe care l-am înțeles totuși e că e okay să nu te pricepi la matematică și să-ți accepți condiția, poți să salvezi ziua și fără integrale.

Plotul din Casa Foster trebuie să fi dus la multe discuții în familie despre ce înseamnă imaginația și cum s-o diferențiezi de realitate. A apărut în 2004 și timp de șase sezoane a scos aproximativ 80 de episoade haotice și îndoielnice.

Pe scurt, e vorba despre doamna Foster, o femeie care are un conac transformat în adăpost pentru prieteni imaginari. Se presupune că fiecare copil avea unul, iar când părinții considerau că le-a venit sorocul să se dezică de ei, că erau prea mari, îi dădeau afară din casă. Aici intervenea conacul psihedelic, care adăpostea prietenii imaginari. De acolo, intrau pe lista de adopții dacă prietenii lor umani nu-i vizitau până la ora 15.00 fix.

Sigur, ideea avea potențial dacă te gândești că ar fi putut la fel de bine să fie un centru de adăpost pentru animale, iar prietenii imaginari doar o metaforă. Însă executarea a lăsat de dorit, mai ales episoadele care aveau o tentă de umor american prost și fără semne de clasica morală de la final pe care o căutau toate celelalte animații.

Poate că e o animație care a apărut pentru prima oară în anii ‘60, dar a continuat să ruleze mult timp și în anii 2000. Cu șase sezoane și un total de 166 de episoade, Familia Flintstone a rămas în istorie ca unul dintre cele mai vizionate desene animate.

Remarcabil e că nu aduce nimic neapărat fantastic – sigur, în afară de plasarea acțiunii în epoca de piatră – și-ți prezintă viața cotidiană așa cum e ea: plicticoasă, cu glume răsuflate și probleme de tot felul. În aceeași notă a fost și familia Jetson, un corespondent futurist al familiei Flintstone, unde mașinile din piatră erau înlocuite cu cele zburătoare.

Fiecare episod avea un soi de morală și banalitatea acțiunii din animație te făcea să relaționezi și să înțelegi mai bine câteva chestii care trec pe lângă tine când ești copil. Oricum, dacă ți-a plăcut Familia Flinstone la vremea aia, probabil acum ești fiert pe Friends.

O traducere destul de nefericită pentru corespondentul englezesc The Fairly Oddparents, dar trecem peste. E cel mai longeviv desen animat de pe lista asta, care a debutat cândva prin 2001 și s-a terminat abia în 2017, după zece sezoane.

Spune povestea unui puști de zece ani care-și trăiește copilăria alături de părinții lui spirituali – un cuplu de zâne cu puteri magice dispuși să-i îndeplinească orice dorință. Scopul animației ar fi fost să-ți arate că nu poți fugi de probleme la nesfârșit. De asta puștiul primește de fiecare dată tot ce vrea, iar spre final e pus în fața faptului împlinit și obligat de circumstanțe să conștientizeze că mereu rămân reguli și condiții de respectat. Iar calea ușoară nu există.

Pe mine, cel puțin, nu m-a lăsat cu morala asta. Tot ce știam e că aș fi dat orice pentru zâne care să-mi rezolve problemele și că protagonistul ajungea mereu în situații regretabile din pură prostie. Încă aș vrea niște zâne.