legile educatiei scoala romania ligia deca
Nu trebuie să fii vreun expert în educație ca să-ți dai seama că dacă te naști într-o familie săracă din România sau locuiești la țară, sistemul de învățământ nu-ți oferă prea multe șanse. Iar noile modificări aduse legilor educației nu arată până acum vreo speranță că lucrurile s-ar putea schimba în viitorul apropiat. Fotografie de Octav Ganea / Inquam Photos din prima zi de școală la Liceul Tehnologic din comuna Valea Doftanei, județul Prahova - 13 septembrie 2021
Educatie

Tot ce tre’ să știi ca elev sau profesor despre ce-o să se-ntâmple cu educația anul ăsta în România

Sistemul de învățământ din România pare că o duce din ce în ce mai rău. Dar la ce să te aștepți când Legea Educației a fost schimbată din 2011 și până acum de 112 ori?

Un nou an, un nou ministru al educației. Nici măcar nu e o glumă, pentru că Ligia Deca, care a primit oficial mandatul pe 4 octombrie 2022 e a 24-a ministră de după Revoluție. Aceasta a ajuns în funcție după ce Sorin Cîmpeanu a demisionat în urma suspiciunilor de plagiat.

Ca mulți dintre predecesorii săi, Cîmpeanu a avut și el ambiții de reformă – dacă tot a fost vremea frumoasă și lumea era plecată prin vacanțe și festivaluri, Ministerul Educației s-a gândit că vara e momentul perfect pentru niște mici schimbări de legislație. „Mici schimbări”, adică o întreagă legislație nouă care ar trebui, chipurile, să schimbe în mod profund sistemul de învățământ. Da, o altă reformă. În orice caz, avem două proiecte de lege în cuptor, care-i faza cu ele? 

Publicitate

Ministerul Educației a venit cu o variantă draft, a avut o perioadă de consultări și ar fi trebuit să vină cu o variantă finală. „Finală” adică va merge după și-n Parlament, în comisii, unde posibil să fie iar nu știu câte modificări. Ori poate se va bloca iar prin sertare sau se va lua tot de la capăt și vom uita de ele. Cine poate ști?

Ligia Deca a declarat că proiectele legilor educației sunt o prioritate pentru ea, pentru ca elevii și profesorii să știe ce doamne iartă-mă îi așteaptă în perioada următoare. Ea a promis și că va modifica măsurile controversate propuse de Cîmpeanu. Hai să-ți arăt cum s-a ajuns aici și care ar putea fi direcția în care merge învățământul.

De unde vin și cine e-n spatele legilor educației

Legea Educației e în vigoare din 2011 și a fost modificată până acum de 112 ori. Te-ai gândi că atâtea reforme ar fi de-ajuns, doar că și ele trebuie re-reformate – cum altfel decât printr-o altă lege de reformă. Te-am zăpăcit, dar e în regulă, de aici lucrurile încep să devină mult mai lente.

Președintele Klaus Iohannis a lansat în 2016 proiectul România Educată. Omul e profesor, deci sigur știe ce face, nu? Și dă-i înainte cu surle, trâmbițe, comisii și mese rotunde și dezbateri și multe multe prezentări despre meritocrație, echitate și excelență. Mă rog, un „să fie bine, să nu fie rău. De ce-ți povestesc despre asta? Pentru că România Educată stă la baza legilor de acum. 

Publicitate

Numai că proiectul a bătut mult timp pasul pe loc – șase ani până acum, mai mult decât ar considera oricine normal să dureze. Dar acum președintele și-a impus omul prim-ministru și are o majoritate super confortabilă în Parlament. Sorin Câmpeanu era tot din tabăra lui, iar Ligia Deca a fost din 2015 până de curând consilier în Administrația Prezidențială.

Așa de bun e proiectul, că președintele a fost să-l prezinte și la ONU, să exportăm în lumea largă fructele înțelepciunii românești. Cum se conturează așadar până acum România Educată? Rezumatul ar fi ăsta:

Cam ce avem și până acum, dar pe steroizi

Trebuie spus că nu tot învățământul românesc e praf și țăndări. Există și școli și licee bune, există clădiri renovate, profesori bine pregătiți, dotări moderne și elevi cu rezultate, chiar dacă finanțarea sistemului educațional din România e sub nivelul mării.

Doar că majoritatea școlilor care se află la un nivel decent sunt în orașe mari și sunt, în cea mai mare parte, frecventate de elevi din medii privilegiate. Problema e că restul nu beneficiază de ele. În alte cuvinte, ce definește cel mai bine sistemul de învățământ din România e inegalitatea.

Statistic, dacă te naști într-o familie săracă ori la țară – ori ambele, de multe ori –, șansele sunt că nu vei avea parte de o educație prea bună și vei rămâne sărac la rândul tău. Sistemul de învățământ ar trebui teoretic să reducă inegalitățile, dar de zeci de ani mai rău le accentuează. Iar pandemia a adâncit și mai mult falia educațională dintre copiii bogați și săraci. 

Publicitate

În câteva statistici: în mediul urban abandonul școlar e sub 5 la sută, în rural sare de 25 la sută. Inegalitățile continuă și la alte vârste. România are cel mai mic procent de absolvenți de studii superioare din UE: doar 1 din 4 dintre cei între 25 și 34. În rural e și mai rău, doar 8 din 100 termină o facultate.

Nu vreau să-ți zic iar de eternul argument cu veceul din fundul curții, dar nu poți să-l evit când fostul ministru Cîmpeanu spunea că problema e „exagerată” și „nu are legătură toaleta în curte cu calitatea educației, mulți dintre noi am făcut performanță învățând în aceste școli”. Sigur, teoretic n-ar avea legătură unde-ți faci nevoile cu capacitatea intelectuală. Dar, practic, nici nu poți să te faci că nu vezi corelația în care copiii din mediile cele mai precare, cu părinții cei mai săraci, cu școlile cele mai sărace și, da, cu veceuri în curte, au și rezultatele cele mai proaste.  

Pe înțelesul tuturor, ori investești ca lumea în mediile defavorizate, ori ciuciu șanse egale. Asta nu au înțeles miniștrii de până acum, iar la cum arată draftul pentru legile educației acum, pare că ne vor duce din rău în și mai rău. 

Un vârf de elite pe o fundație mare de abandon școlar

Până la ce promit legile educației să facă, încep cu ce a făcut deja statul român pentru copiii săraci. Așadar, fapte, nu vorbe: toamna asta, Ministerul Educației a tăiat brusc și fără avertisment bursa socială de 200 de lei pentru copiii care merg în altă localitate la liceu, pe motivul clasic că „nu sunt bani”.

La fel, ministerul a scos bursele de merit pentru clasa a V-a, dar le-a făcut disponibile pentru elevii din școlile private. Legea spune și că transportul public pentru elevi este gratuit, dar nici acum ministerul nu a rezolvat problema – o spun chiar elevii – și tot se încearcă aruncarea responsabilității, adică a cheltuielilor, de la guvern la consiliile județene și viceversa.

Publicitate

De cealaltă parte avem liceele de elită, colegiile naționale, care ar putea să primească un privilegiu destul de neobișnuit – să își organizează propriul examen de admitere. Asta ar însemna avantajarea din nou a copiilor din medii privilegiate și o segregare și mai mare față de cei defavorizați. Un fost ministru al Educației, Mircea Micle, confirmă și el ideea că factorul decisiv va fi de fapt să ai banii de meditații pentru admiterea la respectivele licee. La rândul lui, președintele CNCD numește asta „formă mascată de privatizare a unei părți din învățământul public”.

E adevărat că legea are și niște promisiuni bune dar, din nou, sunt la stadiul de promisiuni. La fel cum avem și promisiunea de 6 la sută din PIB pentru educație din legea din 2011, pe care nici acum n-au pus-o în aplicare. Ah, fază tare: statul era obligat atunci prin lege să aloce 6 la sută pentru educație. Ce-au făcut toate partidele din 2012 și până acum? Au modificat legea astfel ca măsura să se amâne cu un an. În fiecare an și până acum.

Publicitate

Eh, dacă vor trece legile educației, noua promisiune va fi de doar 4 la sută din PIB – cam atât ar însemna 15 la sută din bugetul național, cât prevede forma legii. Ministrul Cîmpeanu promitea și că cel mai mic salariu de profesor va fi egal cu salariul mediu pe țară, deci vreo 4 000 lei net. Super, doar că salariile profesorilor trebuiau să crească de acum doi ani, însă măsura a fost amânată în 2020, 2021 și 2022 pentru că, ai ghicit, nu sunt bani. 

Când statul taie bursa de 200 de lei de care ziceam mai sus, o sumă oricum infimă, cam greu să crezi c-o să găsească banii pentru toate propunerile astea mult mai costisitoare. Dar, hei, promisiuni poți să faci câte vrei, ce contează când poți să le prorogi în fiecare an?

Nici în mediul universitar lucrurile nu stau mai bine

Cât de bine stăm la capitolul ăsta? Depinde ce măsori. De fapt, nu prea depinde deloc, ieșim prost mai orice ai măsura. Conform celui mai cunoscut clasament internațional, România nu mai are nicio universitate în top 1 000 din lume. Dar și dac-ai compara mere cu mere, în clasamentul țărilor din Europa de Est și Asia Centrală, prindem abia un loc 43 cu Babeș- Bolyai, mult în spatele colegilor polonezi, cehi, ruși sau turci. 

Dacă vrei alte măsurători, vezi de exemplu că 2 din 5 studenți abandonează facultatea din primul an. Poate d-asta și avem cea mai mică rată de absolvenți de studii superioare din UE, aproape jumătate din media uniunii. Și cu toate astea încă mai sunt voci elitiste care suspină că „facultatea n-ar trebui să fie pentru toată lumea”.

Publicitate

Ca să-ți faci o idee pe ce baze e construit așa-zisul învățământ terțiar, gândește-te că în 2021 doar 4 din 10 copii înscriși la școală în urmă cu 12 ani au promovat Bacalaureatul. Tot pentru context, România este pe ultimul loc și la finanțarea Cercetării și Dezvoltării, mult, mult sub media UE. Finanțarea nu e prevăzută în noile legi ale educației, ca să vezi cum statul român alege conștient modelul de țară cu muncă ieftină în locul dezvoltării.

Lucrurile stau rău, dar nici nu avem vreun plan pe termen lung. Idei sunt multe, însă dezbaterile din presă pe tema învățământului universitar au rămas mai mult pe două subiecte. Primul se referă la numărul de mandate maxime al unui rector. Cei care care cer limitarea la două mandate spun că unii profesori prind rădăcini pe scaunul de rector, iar asta ar duce la feudalizarea universităților. Draftul de lege ieșit sub Cîmpeanu, el însuși rector, vine cu schepsis: legea spune că un mandat are cinci ani, dar numărul maxim e stabilit de universitate. Cu o condiție: numărul să nu fie nelimitat. Ar fi de râs, dacă n-ar fi trist. Al doilea subiect a fost ceva mai notoriu:

Plagiatele, iarăși plagiatele

Îți vine să crezi sau nu, s-au împlinit deja zece ani de la scandalul cu teza de doctorat plagiată a lui Victor Ponta din 2012. Primul dintr-o lungă serie de plagiate ale politicienilor și procurorilor, în foarte mare parte descoperite și documentate în anii de după de jurnalista Emilia Șercan

Nici în guvernul ăsta lucrurile nu stau prea diferit: avem plagiatul prim-ministrului Ciucă, pe cel al fostului ministru Cîmpeanu, iar acum atenția se îndreaptă pe Lucian Bode, ministrul Afacerilor Interne. Ceea ce a adus la o demisie a ministrului Educației, o încercare de kompromat împotriva Emiliei Șercan și o întreagă acțiune de manipulare a procesului de justiție prin care dosarul să ajungă la judecătorul potrivit. 

Publicitate

Nu poți să nu te întrebi: cum de nu se învață minte? Dacă tot se repetă scenariul, de ce-și tot plagiază tezele? Ori de ce tot pun plagiatori în funcții publice? Problema e că mai toată „lumea bună” a politicii e doctor în ziua de azi. Cei mai mulți s-au „îndoctorat” în anii 2000, când devenise o adevărată modă și nu se gândea nimeni că vor fi verificați vreodată.

Ca să-ți faci o idee: în 1990 s-au acordat 331 de titluri de doctor, în anul 2000, 2500 de titluri, în 2012, peste 6 000. După primul scandal de plagiat din 2012, numărul s-a redus rapid și inexplicabil la o treime, puțin peste 2 000 în 2016. O fi coincidență, n-o fi, cert e că toată tevatura asta cu etica academică dă bătăi de cap unor oameni sus-puși.

S-au încercat tot felul de soluții, de la îngreunarea accesului la tezele de doctorat și până la propunerea unei amnistii. Legea nouă vine însă cu alte soluții. Prima e desființarea CNATDCU, instituția națională formată din experți și profesori care verifică aceste teze, astfel încât de verificare să se ocupe tot universitatea care le-a emis printr-o comisie de etică.

A doua e să poți renunța unilateral la titlul de doctor, chit că ai stat și studiat pe bani publici și ai obținut avantaje datorită lui. Din zona: m-ai prins la furat, ia obiectul înapoi și suntem chit. La ce reacții timide au existat împotriva lor, nu m-ar mira să treacă propunerile în forma asta.

Cum au câștigat lobby-ul privat și politic

Ajung și la partea interesantă – cum se naște o lege și cine decide cum se face? Nu se știe câtă putere va avea noua ministră a Educației, oricât ar fi de pregătită și binevoitoare, pentru că lucrurile sunt mai complicate decât par. Pe de-o parte ai partidele care te susțin, pe de alta grupuri de interes, sindicate, voci publice și tot felul de actori politici și economici care încearcă fiecare să tragă de proiectul de lege să fie mai favorabil lui. Nimeni nu decide doar de capul lui, e un întreg proces de negocieri și compromisuri, doar că balanța se înclină deseori mai mult de partea interesului unor grupuri, decât al interesului public. 

EduPedu a făcut o analiză succintă a principalelor articole date cu dedicație din cele două legi. Cu dedicație pentru aleșii locali, primăria va putea schimba destinația unor clădiri și terenuri ale școlilor și să facă ce doresc cu ele. Pentru BOR, orele de religie rămân neschimbate, în timp ce altele ca desenul și sportul vor fi notate cu alte reguli. Pentru partide, mandatul inspectorului devine legat de cel al ministrului. Și asta sunt doar o mică parte, privatul vine și el în forță.

Publicitate

O noutate în aceste legi e că școlile vor trebui să cheltuiască, obligatoriu, minimum 20 la sută pentru evaluarea perioadă a elevilor. Articolul cu acest prag minim a fost propus de o asociație condusă de managerul unei companii de testare, așa că nu e mare filosofie să-ți dai seama ce e greșit aici. Lobby-ul cel mai puternic însă e al învățământului privat, care câștigă tot mai mult teren în ultimii ani. Cum?

E o întreagă încrengătură, după cum poți citi și aici pe larg, dar foarte eficientă pentru un număr relativ mic de patroni de școli și grădinițe private. O să vezi cât de strânsă e colaborarea dintre zona de educație privată, oamenii de afaceri și promotorii zonei conservatoare din mass-media. 

De exemplu, Asociația Școlilor Particulare (ASP) a cerut ajutor guvernului în primăvara lui 2020 printr-o scrisoare deschisă. Imediat după, prim-ministrul a format un comitet de lucru și a numit consilier de stat o directoare de școală privată din Iași. Aceeași persoană era și președinta unei firme care se ocupă cu programe de evaluare și formare. Pe lângă asta, ea participa regulat la evenimentele SuperTeach, organizație creată de Romanian Business Leaders. Știu, e tare alambicat, dar e mai mult ca să vezi cum se leagă interesele mai multor categorii.

Publicitate

Dar să mă întorc la cererile ASP de la începutul pandemiei. Pe lângă ajutoare financiare punctuale, una dintre cererile principale era ca toate școlile private să primească finanțarea standard per elev. Ce-i asta? Școlile publice și cele private acreditate primesc o sumă  măricică pentru fiecare elev înscris, destinată salariilor și costurilor de funcționare. Nu toate școlile, însă, sunt acreditate, unele sunt doar autorizate. 

Școala sau grădinița e acreditată doar dacă îndeplinește condițiile de siguranță sanitare și de incendiu, profesorii ori educatorii au pregătirea necesară și doar după 3-4 ani de funcționare, dacă trece de evaluarea ARACIP – Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, instituția responsabilă cu asigurarea calității în învățământ. 

Acronimul nu-ți spune prea multe, dar ARACIP e de mulți ani un junghi în coasta privaților. Anul acesta guvernul a schimbat componența conducerii instituției, o măsură despre care se spune c-ar pregăti terenul pentru privatizarea educației. Cine face acum parte din consiliu? Asociația Școlilor Particulare. 

Tot în articolul PressOne poți să vezi și că unul dintre consilierii ministrului Educației pe atunci era fondatorul unei școli private, membră ASP. Sigur, toate astea în particular nu au nimic ilegal în ele, însă arată cât de mare e puterea patronilor din învățământul privat de a influența politicile publice ale guvernului. Nu doar prin lobby sau campanii media – unii lucrează chiar din interiorul statului. 

Deci ce se se va întâmpla cu educația?

Nu prea are rost să întrebi în ce direcție o va lua sistemul de învățământ pentru că suntem deja de mulți ani pe traiectoria asta. Orice educație perfomantă are în primul rând nevoie de bani – greu de crezut că-i va primi, mai ales că în 2021 am bătut recordul de finanțare al educației: un minim istoric de 2,5 la sută din PIB. 

Examenul separat pentru Colegiile Naționale și privatizarea accelerată a învățământului va însemna o segregare și mai mare a copiilor din familii bogate față de cei săraci. Patronatele luptă pentru interesele lor, părinții pentru copii, sindicatele se limitează aproape numai la salarii. Pe copiii care au cea mai mare nevoie nu-i reprezintă nimeni.

Măcar și din punct de vedere practic, guvernul și patronatele ar trebui să vadă că o economie competitivă în secolul 21 are nevoie de o oameni educați și independenți. Pe termen lung, la cum se destramă sistemul de învățământ actual, va însemna doar lipsă a forței de muncă calificată și stagnare. Singura explicație este că, pur și simplu, nu le pasă și nu există viziune pe termen lung. 

Neoficial, statul român și-a abandonat parțial rolul de a oferi educație tuturor și s-a mulțumit să fie un simplu formator de forță de muncă ieftină.