Scandalurile astea de corupție din România interbelică îți arată că și regii pot fi penali

De la Dosarul Microsoft la recentul scandal cu Iohannis și licitația BMW, istoria României de după revoluție e plină de scandaluri de corupție în care sunt implicați politicieni – culoarea politică e irelevantă.

În acest context, încă se mai aud în corul supărării și câteva voci ale dezamăgirii că „nu mai avem politicieni și oameni de stat ca înainte”. Ce-i cu adevărat amuzant e că în ultimii zece ani e ca și cum Dumnezeu le-ar fi îndeplinit toate dorințele acestor nostalgici ai României interbelice și antebelice: ne-a dat un șef de stat de etnie germană, a readus partidul Brătienilor la putere și a pus o mână forte de general la guvern. Avem chiar și o doză consistentă de țepeșism cu toată campania anticorupție.

Ce să vezi, toate astea nu ne-au readus gloria „zilelor bune”. De ce?

Aș îndrăzni să arunc un răspuns: nici politicienii, nici vremurile nu erau așa bune cum credem – e problema noastră că avem o imagine romanțată asupra lor. Și, ce surpriză, pe atunci erau scandaluri chiar și mai mari de corupție în jurul regelui sau a politicienilor de la vârf. Ca să aflu mai multe, am vorbit cu istoricul Mihai Ghițulescu, ca să-mi povestească pe larg. Uite-aici câteva momente de corupție top din istoria României:

La mijlocul secolului 19, Principatele Române s-au unit sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Manualele de istorie ți l-au prezentat mereu ca pe un conducător reformator și, mai ales, cinstit. În privința reformelor, Cuza are argumente destule în favoarea sa, dar cum rămâne cu cinstea? Are vreo treabă Cuza cel real cu cel din poveștile populare, conform cărora se îmbrăca în țăran de rând ca să prindă și pedepsească negustorii care umblau cu ocaua mică ca să-i înșele pe țărani?

„Din perspectiva noastră, corupția era generalizată pe atunci, însă distincția nu era la fel de clară cum e astăzi. Cu cât mergem mai mult înapoi în timp, cu atât se diluează problema”, explică Mihai. „Regimul era unul autoritar, de inspirație napoleoniană, cel puțin în ce privește nivelul politic. Cuza adunase în jurul lui o camarilă formată din oameni ca Bibescu, șeful poliției, colonelul Pisoschi, secretarul său particular, soția sa, Maria Obrenovici și Cezar Librecht, director general al poștelor și telegrafelor”.

Povestea cea mai interesantă rămâne însă a lui Librecht – cel mai probabil de origine belgiană, care emigrase în Moldova dinainte de unire. Aici, ajuns șef al telegrafului la Galați, s-a apropiat de Cuza pe vremea când era un simplu pârcălab (un fel de prefect). După ce a ajuns domnitor, Cuza l-a numit pe Librecht mai întâi inspector, după care director general al poștelor și telegrafelor – altfel zis, tot ce ținea de comunicare.

„Din poziția asta, a intermediat multe afaceri cu statul, dar, mai ales, a dezvoltat un veritabil serviciu de informații paralel, prin care a supravegheat, controlat, manevrat numeroși politicieni”, mai spune Mihai. 

„Cuza devenise obsedat de o conspirație împotriva sa, pentru că mulți doreau prinț străin, mulți erau nemulțumiți de planurile și apoi de reforma agrară. Se pare că supraveghea tot ce îi era suspect în aparatul de stat, până la nivel de prim-ministru. Kogălniceanu era perceput ca un real pericol datorită popularității de care se bucura.”

După detronarea lui Cuza însă, prioritatea conspiratorilor a fost arestarea lui Librecht și acuzarea sa pentru acte de corupție, în special, perceperea de comisioane uriașe. „În cele din urmă, a fost achitat de curtea cu juri și a părăsit țara. Ce mai rămăsese din averea sa - redusă din cauza pasiunii pentru jocurile de noroc - a fost scos la vânzare. Actuala Casă a Universitarilor, de exemplu, era de fapt Casa Librecht-Filipescu”.

Dintre toți regii României, Carol I are probabil cea mai bună reputație în prezent. Dar inclusiv sub domnia lui au fost diverse scandaluri de corupție care implicau banul public. Unele vizau figuri politice importante, în timp ce altele l-ar fi implicat chiar și pe rege. Ori, așa spunea presa vremii cel puțin, justiția nu avea oricum ce să spună pentru că persoana regelui era inviolabilă. Doar membrii guvernului care contrasemnau decretele puteau fi considerați responsabili.

Printre cele mai cunoscute evenimente rămâne Afacerea Stroussberg, care a avut loc la doar câțiva ani după urcarea lui Carol pe tron. Ca să intre în rând cu lumea modernă, tânărul stat român avea nevoie de o infrastructură feroviară pe măsură. „La recomandarea tatălui său, principele Carol a intervenit pentru acordarea lucrărilor pentru 900 de kilometri de cale ferată către consorțiul prusac Stroussberg.

Mihai povestește că acesta se angaja să adune capitalul necesar prin emiterea de obligațiuni, garantate într-adevăr de statul român. „Numai că problemele cu contractul au apărut destul de rapid – supravegherea lucrărilor a fost încredințată unui anume Ambronn, consilier financiar al lui Carol, care ar fi favorizat antreprenorul și de aceea a fost înlocuit”. Dar lucrurile nu au mers mai bine nici după.

Ajunși la putere, liberalii au încercat să tragă la răspundere membrii guvernului Lascăr Catargiu, inclusiv pe Titu Maiorescu, dar cum Războiul de Independență bătea la ușă, acuzațiile au fost retrase și cam aici s-a terminat toată povestea.

Istoria cu Marea Unire o mai ții minte probabil din școală - am intrat în război, ne-am luat bătaie mai rău decât o facem acuma în fotbal, după care am semnat Pacea de la Buftea prin care cedam teritorii către Puterile Centrale. Însă, cum șmecheria își are capitala-n România, Regele Ferdinand n-a promulgat niciodată tratatul de pace și a tot amânat până când a văzut că se schimbă direcția războiului. Sanchi, uite tratatu’, nu-i tratatu’, am reintrat în război pe ultima sută în 1918 și așa ne-am așezat la masa învingătorilor și s-a făurit România Mare.

Doar că nu totul a decurs chiar așa lin. Pacea de la Buftea a fost semnată de prim-ministrul conservator Alexandru Marghiloman în primăvară, numai că liberalii fuseseră la guvernare din 1914 până-n martie 1918. Așa că Marghiloman a decis să tragă la răspundere guvernul Brătianu, care a dus la înfrângerea dezastruoasă.

„Parlamentul avea rolul principal în judecarea lor printr-o procedură specială. Comisia responsabilă a stabilit atunci zece capete de acuzare, destule care priveau fapte de corupție și deturnarea fondurilor de război”, precizează Mihai.

Iar acuzațiile nu sunau deloc bine: „membrii guvernului erau acuzați că au ales să-și transporte avutul personal în dauna transportului de răniți, trupe și material de război – Brătienii, de exemplu, erau acuzați că și-au transportat inclusiv butoaiele de vin – sau mituirea parlamentarilor astfel încât Camerele să nu se poată reuni. Liberalii nu recunoșteau legalitatea noului Parlament, dar asta nu l-a oprit să dispună chiar arestarea fostului ministru de Interne și Agricultură, Al. Constantinescu zis «Porcu’» pentru sustragere de fonduri și bunuri.” 

Dar, în timp ce procesul mergea înainte, situația de pe front s-a schimbat și a început să se contureze o fereastră de oportunitate pentru România, așa că au lăsat-o mai ușor cu procesul. Când Parlamentul a fost iar dizolvat și a venit un alt guvern, toate lucrările procesului au fost declarate inexistente şi lipsite de orice putere legală. Altfel spus, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Liberalii au mai revenit la guvernare bine-mersi câțiva ani mai târziu.

Bănuiai probabil că aici e miezul poveștii – că, deh, scandalurile roiau oricum în jurul lui Carol al II-lea. Pentru a înțelege contextul, ia uite cine erau cei care-l înconjurau: „Cei mai mulți au fost trepăduși, gheșeftari, combinatori, traficanți de influență, iar peste toți trona Duduia – așa o îi spunea Carol amantei lui, Elena Lupescu”. Printre personajele importante erau și Ernest Urdăreanu, om de bază al regelui, sau Gabriel Marinescu, ajuns ministru de interne și patron al unei adevărate rețele infracționale în București. 

Dar în ce privește sponsorii, principalul a fost inițial Aristide Blank. Dar după 1931, în prim-plan au intrat industriașii Nicolae Malaxa și Max Auschnitt. Îi lăsau regelui sume mari la masa de poker, plus cadouri către Duduie și alți membri ai camarilei. La schimb, puteau să-și deruleze nestingheriți afacerile, în general, contracte cu statul. Doar că Auschnitt a căzut în dizgrație și a fost trimis în judecată și condamnat la închisoare. Posibil și pentru că regele voia să-i facă pe plac lui Hitler și să elimine evreii din funcții”. Oricum, așa ajung la două dintre cele mai mari scandaluri:

„Banca ajunsese în anii ‘20 un colos. Avea sucursale în străinătate, deținea acțiuni la bănci străine, avea proprietăți imobiliare uriașe. Numai că, în condițiile crizei economice, nu a mai putut face față cererilor de restituire a depozitelor și în 1931”, spune Mihai. La fel ca multe altele, a fost declarată în faliment, însă se afla într-o situație privilegiată.

„Aristide Blank îl susținuse pe Carol al II-lea ca să urce pe tron, iar apoi i-a fost consilier financiar. De aceea, la presiunile Regelui, creditele insolvabile ale băncii au fost preluate de BNR, cu toate opozițiile guvernatorului de atunci, Mihail Manoilescu – și el membru al camarilei regale, expulzat însă după acest eveniment. Pe lângă asta, printr-o firmă intermediară, Banca Marmorosch–Blank a primit exploatarea monopolului de tutun și sare”. Ceea ce a salvat temporar banca de faliment, dar nu și de la declin.

Pe la mijlocul interbelicului, armata română avea nevoie să-și doteze armata cu tunuri și puști noi. Așa că guvernul Iuliu Maniu, cu Henri Cihoski ca ministru de Război, a încheiat un contract cu uzinele cehoslovace Skoda pentru fabricarea lor.

Se pare că justiția românească nu a avut niciodată un traseu prea drept sau clar: „Ministrul Justiției a simțit pericolul și a dispus oprirea percheziției și sigilarea sediului. Numai că Bruno Seletzki, reprezentantul firmei, a rupt sigiliile și a distrus o serie de acte. Acesta a fost arestat, condamnat și expulzat și totul părea să se încheie”. 

Doar că, normal, lucrurile nu se termină aici. Liberalii au revenit la putere și au vrut să dea o lovitură PNȚ-ului, guvernul sub care se încheiase contractul. Comisia parlamentară de anchetă a găsit probe pentru diverse nereguli – precum creșteri nejustificate de preț și calitatea materialelor – și au adus acuzații miniștrilor și au încercat să-l implice direct chiar pe Iuliu Maniu. 

Se pare că fostul premier a reacționat și a spus că a fost indus în eroare cu datele contractului și a acuzat că întregul scandal a fost orchestrat de Carol al II-lea și, mai ales, de Elena Lupescu. „Există teoria că însuși Regele a dat semnalul domolirii campaniei anti-țărăniste, care putea avea victime nedorite, mai ales că, în 1935, guvernul Tătărescu a încheiat un nou contract cu Skoda – e adevărat, la un preț ceva mai redus.” Cu toate astea, în 1936 deja toată lumea era achitată și afacerea Skoda devenea istorie. Totul e bine când se termină cu bine, nu?

Cam asta era trăsătura comună la majoritatea scandalurilor mari de corupție de pe atunci – infracțiuni multe, vinovați nema. Interbelicul pare să fi fost mai blând cu politicienii chiar și decât epoca noastră. Ar mai fi și alte cazuri mari, dar cred că ai prins ideea.

Sigur, astfel de evenimente nu descalifică complet realizările unei întregi generații politice, dar nici nu trebuie să romanțezi istoria doar pentru că prezentul arată rău – „se fura, dar și câte s-au făcut”, cum ar spune românul nostalgic.

Altfel, cine știe, poate o să dai la un moment dat peste un călător în timp din viitor care a-nvățat la școală despre liderii geniali pe care i-am avut la început de secol 21.