Punkerii berlinezi se uită la trecut şi râd

Hainele modelului

În ultimii 10 ani, toți punkerii berlinezi au dispărut de pe străzile orașului. Marea majoritatea a fostelor squat-uri, care în anii ‘80 acționau pentru locuitorii lor ca rețele economice și sociale, au fost închise sitematic de către guvern, care poate face astfel bani pentru diverse proiecte de reabilitare urbană, din vânzarea pământului.

Cei care au rămas au renunțat la originile lor Oi! (stil de muzică preferat de punkeri și skinheads) și au evoluat în fracțiuni pseudo-politice, organizând campanii împotriva morții lor inevitabile. În cel mai rău caz, aceste squat-uri s-au transformat în locuri prin care o ard adolescenți mânați de anxietate și turiști ce poartă tricouri Green Day. Membrii grupurilor de punkeri care încă se află printre noi fac parte din garda veche, blocați în asta fără vreo cale reală de ieșire. Mai e și o generație mai tânără, ai căror părinți au fost cumva implicați în mișcarea originală.

Aceste două categorii sunt grupuri strâns legate de prieteni ce arată o solidaritate puternică în apărarea crezului lor care, în principiu, se învârte în jurul ideii de băutură, anturaj și vărzuială. Faptul că poliția i-a văzut pe tipii ăștia zilnic în ultimii 20 de ani, înseamnă că rar are loc un conflict. Singura problemă vine din partea neo-naziștilor plictisiți și a găștilor de emigranți turci sau ruși.

Polo de Ben Sherman, jachetă Lonsdale, bocanci Dr. Martens.

NOKIA, 25

VICE: Cum de o arde un skinhead cu punkerii?

Nokia: Ei bine, obișnuiam să fiu un punker Oi!, dar așa cum s-a întâmplat pentru o grămadă de lume, am ajuns să fiu un skinhead Oi!. Suntem diferiți față de alți punkeri, pentru că majoritatea dintre noi avem job-uri. Eu sunt bucătar. Totuși, încă o ardem împreună. Unul pentru toți și toți pentru unul, știi tu…

Ai probleme cu ceilalți skinheads?

Uneori suntem hărțuiți de neo-naziști. Odată, eram la un concert și lucrurile au luat-o razna. Ca să scăpăm, am sărit într-un autobuz, dar aici am dat peste un alt noe-nazist care s-a pus în fața noastră și a început să-și sune prietenii să le spună unde suntem. Așa că prietenii mei i-au smuls telefonul și l-au pasat de la unul la altul până a ajuns în fundul autobuzului. A început să arunce cu pumni și am fost dați jos. Ne aștepta poliția, așa că toți s-au îngrămădit unii în alții. Punkeri, naziști și poliția.

Ca pe vremuri?

Exact, chestii de genul ăsta obișnuiau să se întâmple foarte des. Am fost lovit din toate direcțiile și am primit direct în față sprayuri paralizante cu piper. Dimineața următoare m-am trezit într-o celulă. În ziua de astăzi, străinii sunt cei care au o problemă reală cu noi.

Cămașă de Ben Sherman.

ADOLF SCHMIDTLER, 45

VICE: Spune-ne, cum e să fii punker în Germania de Est?

Adolf:Avem 20 de ani când a început să-mi placă punkul. Era destul de greu atunci să-ți placă muzica normală. Ascultam aceleași albume, din nou și din nou, și știam că trebuie să fiu punker.

Încă există animozități între neo-naziști și punkeri?

Câteodată, lucrurile o pot lua razna, dar e greu de prezis. Când m-am decis să nu o mai ard cu ei, era o perioadă în care făceau o grămadă de scandaluri. Odată, eram în mașină cu niște prieteni și m-a recunoscut o gașcă de neo-naziști. Au încercuit mașina și i-au dat foc. Încă am ca dovadă cicatricea de pe fund.

Dar cu poliția?

Tot timpul aveam probleme cu poliția. O și căutam. Acum îi cunoaștem și n-am începe ceva doar de dragul scandalului.

Deci acum sunteți toți prieteni?

Așspune mai degrabă că fiecare își vede de treaba lui. Când un prieten de-al nostru a murit de la o supradoză de heroină, ne-am adunat la priveghi în Alexanderplatz. Eram 30 de punkeri, iar poliția s-a speriat. Au venit cu trei dube pline de trupe speciale și ne-au spus să ne mișcăm de-acolo. Dar polițistul nostru local le-a spus să o șteargă. Eram în doliu.

Probabil că vii aici de mulți ani. 

Vin în același loc de aproape 20 de ani. Am luat doar o pauză timp de vreo doi ani, când fosta mea soție a rămas însărcinată.

Bocanci Dr. Martens.

UDO, 21

VICE: Ce s-a înâmplat în ultimii ani cu punkul, în Berlin?

Udo: Ca să fiu cinstit, toată lumea întinerește din ce în ce mai mult. Adică, eu încă o ard la Potse, deși înainte era mult mai tare. Acum e mai degrabă un club de puștani. Au renunțat până și la garderobă, unde puteai să-ți lași câinele. Mai mult e un bar normal. Deci unde sunt pankerii adevărați? Ei, nu prea am o părere bună despre punkerii englezi, sunt toți moi și nici nu știu să cânte. Russia are cei mai tari punkeri. Fac muzică ska adevărată, pe care poți dansa. Rusa este o limbă dură, care se potrivește cu ideea de punk agresiv.

Acum, majoritatea squaturilor se închid, ce faci când ieși în oraș? 

Cel mai tare este să ai puțin speed, destulă bere și un concert de ska rusesc. Ultima dată când m-am dus la unul dintre prietenii mei avea niște coca, așa că am tras trei linii înainte de gig. Când a apărut trupa, stăteam pur și simplu acolo și ne legănam. Nici măcar nu puteam să-mi beau berea. Coca adevărată, înțelegi? Nu poți să faci pogo pe coca.

Udo? E un nume ciudat pentru un punker. 

Mamei mele îi plăcea de solistul german Udo Lindenberg, de asta m-a numit așa. Tata ura asta. Sunt singurul punker de pe-aici pe care-l cheamă Udo.

Intri vreodată în conflict cu poliția? 

Acum sunt eliberat condiționat – am fost prins de prea multe ori călătorind cu trenul fără bilet. Oh, și am fost luat și pentru vătămare corporală. Dacă le fac iar necazuri, mă închid pentru un an.

Hainele modelului

BRAUNER, 23

VICE: Cum a început să-ți placă punkul? 

Brauner: Mama a fost punkistă, ea m-a băgat în toată chestia asta. Ea m-a dus când aveam 10 ani la primul meu concert Toxoplasma. Obișnuiam să ascult mult The Exploited, dar acum îmi plac The Business și The Casualties.

Asta e un început prematur.

Mda, bănuiesc. Prima dată am fost arestat la 14 ani. A trebuit să stau la închisoare două luni. Acum însă, nu mai avem probleme cu poliția. Ne lasă să facem ce facem, adică să o ardem pe-aici, să bem ăi să ne distrăm.

Ce s-a schimbat de atunci? 

În ultimii ani, scena punk din Berlin a devenit destul de plictisitoare. Mulți dintre punkerii vechi au renunțat, iar cei mai tineri s-au mutat sau și-au luat job-uri. Acum au rămas toți pretendenții. Cei mai nasoi sunt puștii emo-punk, care se plâng mereu de cât de rău le merge. Eu sunt un punker Oi!, care înseamnă să te distrezi și să fii pervers.

Spune-ne despre tatuajele tale. 

Majoritatea sunt făcute de mine, cu un pistol construit tot de mine. Tatuajul de pe capul meu spune “brain fuck”.

Cămașă American Apparel.

DAVE, 32

VICE: Hey, ce se întâmplă cu squat-urile din Berlin? 

Dave: Sunt măturate de fața Berlinului. Le închide guvernul. O să vândă pământul unor companii și o să facă tone de bani. Așa merg lucrurile.

E la fel de greu să ajungi în aceste squaturi? 

Dacă nu cunoști oamenii de acolo, poate fi dificil, desigur, iar dacă nu-ți vezi de treaba ta, poți da de belea. Dar majoritatea încă au barurile vechi precum Köpi sau Tommy Weissbecker Haus. Sunt la fel ca orice alte baruri de punkeri, doar că recent au devenit mult mai politici, de când guvernul a băgat și politica în asta.

Și-atunci pe unde o arzi? 

Ei bine, majoritatea copiiilor cu freze punk o ard la Potse, un bar din vest, deci am evoluat. Dar, ca să fiu sincer, preferăm Alexanderplatz. Avem zona noastră și îi cunoaștem pe toți care vin pe-aici.

Faceți vreodată scandal? 

Nu suntem o adunătură de huligani, dar dacă cineva ne provoacă, nu am nimic împotrivă să le dau să guste din bocancul meu, dacă înțelegi ce vreau să spun, cu excepția cazului în care acel cineva e o doamnă. Nu mă lupt cu femile, nu e corect. Câinele meu în schimb, s-ar da la ea. E exact ca mine: își apără osul.

Traducere: Ioana Moldoveanu