FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Faceți cunoștință cu muzicianul transgender pop-punk care deschidea concertele Iggy Pop și U2

Lenny Zenith ne-a povestit cum e să te maturizezi ca persoană transgender cu un tată misionar, în anii 80.

Fotografie de Susan Indest

Când ne gândim la gloria perioadei rock’n’roll ne gândim la un club sexist al băieților care le permitea să intre doar tipilor care abuzau de groupies și o ardeau cu alți băieți. În ciuda acestui fapt, în anii 1980, muzicianul transgender (femeie devenită bărbat) Lenny Zenith și trupa lui de punk-pop RZA a deschis concertele U2, Iggy Pop și ale altor legende din New Orleans. Deși Lenny e destul de sigur că Iggy știa că e trans și nu-I păsa, Lenny și-a păstrat identitatea sexuală secretă, pentru că era extrem de periculos să recunoști că ești transsexual. Acum Lenny locuiește în New York, unde lucrează ca apărător al drepturilor LGBT și cântă într-o nouă trupă, the Tenterhooks, în timp ce-și scrie memoriile, Înainte să fiu eu.  M-am întâlnit de curând cu Lenny într-un bar ca să-mi povestească cum e să crești ca persoană trans cu un tată misionar și o mamă cubaneză într-o eră pe când nu era ok să spui la televizor la Oprah că ești transgender.

Publicitate

VICE: Cum ai intrat în muzică?

Lenny Zenith: M-am născut în New Orleans și părinții mei erau amândoi muzicieni. Tata e violonist și mama e cântăreață. S-au cunoscut în Cuba. Tata era misionar metodist și acolo a cunoscut-o pe mama. Ea a cântat la o emisiune radio la Armata Salvării. El e cu 30 de ani mai mare decât ea – e ciudat să ai un tată care ți-ar putea fi bunic – și după asta a adus-o înapoi în Statele Unite și s-au mutat în New Orleans pentru că ea nu voia să trăiască într-un loc friguros. Acolo el ținea slujbe la o biserică, ea cânta în aceeași biserică, deci am fost înconjurat de muzică.

La ce vârstă ți-ai dat seama că ești bărbat?

Când aveam patru sau cinci ani, am început să-mi pun întrebări despre cine sunt. Îmi amintesc că stăteam sub pianul cel mare al mamei și auzeam acordurile care-mi pluteau deasupra capului și mă gândeam că simt ceva dubios, că se petrece ceva ciudat, dar nu știam cum să pun starea în cuvinte. În clasa întâi, m-am aliniat în rândurile băieților și mi s-a spus să trec dincolo, la fetițe. Și când aveam vreo 11-12 ani, mama, care e cubaneză (cubanezii au stereotipuri de îmbrăcăminte foarte clare), mi-a spus că nu-I place deloc cum mă îmbrăcam. Mă tot întreba: „Ce fel de mers e ăsta, Lenny? De ce trebuie să te îmbraci așa?”

Părinții ți-au fost alături în acest proces de schimbare?

Când aveam 12 ani, m-au dus la un psihiatru pediatric și la un endocrinolog de la Universitatea Tulane ca să aflăm de ce simțeam atât de puternic că sunt băiat. Doctorii n-au găsit nimic anormal. Mă se spunea Lenny de la o vârstă foarte fragedă. Aveam un verișor în Cuba pe nume Leonard și când eram mică, bunică-mea a zis că semănam cu el. Și așa mi-am primit numele băiețesc, a fost o coincidență uimitoare.

Publicitate

Părinții mei s-au panicat destul de tare. Era înainte de anii 80. Slavă Domnului că la Tulane am avut parte de doi doctori grozavi, care au spus: „Credem că știm ce se petrece aici. Lenny a hotărât ce vrea să facă și voi ar trebui să puteți accepta asta.” Iar endocrinologul mi-a spus: „Întoarce-te când împlinești 18 ani și vedem dacă te putem ajuta.” Și asta am și făcut. M-am întors după ce am făcut 18 ani și am început terapia cu hormoni la Tulane.

Înainte să împlinești 18 ani, ai trăit ca un bărbat sau ca o femeie?

Până la urmă, părinții mei s-au despărțit când aveam 13 ani. Eu am rămas cu tata, iar surorile mele cu mama. Și când m-am mutat cu tata în Glendale, California, m-am înscris în clasa a opta ca băiat. A fost mișto tot anul – m-am dat cu skateboardul, am participat la niște concursuri – dar la ora de sport mă dădeam bolnav ca să nu iau contact cu băieții la vestiar.

Cum a fost asta pentru tine din punct de vedere emoțional?

Stresant. Nu știam exact ce fac. știam doar că trebuie s-o fac, pentru că simțeam sentimentele astea puternice de mult timp. Mă simțeam agitat și speriat constant. Dar toți băieții aveau părul lung și toate fetele aveau părul scurt, așa că nu băteam la ochi. Apoi m-am întors în New Orleans și m-am dat drept băiat și în liceu.

Ți-a fost vreodată dezvăluit secretul?

În ultimul an. O prietenă de-a mea m-a dat de gol. Am avut încredere în ea și i-am spus că de fapt nu mă născusem băiat, ci fată. Ea i-a spus tatălui meu, care i-a spus directorului, care l-a sunat pe tata, care mi-a spus: „Lenny, ce-ai făcut?” Dar și-a revenit, și-a dat seama că nu făcusem niciun rău nimănui, la urma urmei. Cu mama a fost mai greu. Liceul m-a anunțat să nu mă întorc la cursuri. Mi-au zis că-mi vor trimite diploma, dar că nu puteam merge la bal și la absolvire. Avusesem noroc că în școală erau mulți muzicieni care mă învățaseră să exersez și să apreciez muzica. Atunci am hotărât să devin rock’n’roller.

La scurt timp după absolvire, ți-ai făcut propria trupă, RZA, care a avut succes în New Orleans. Cum ai ajuns la New York?

O fostă prietenă se muta la New York, așa că m-am gândit: „Ce dracu’?! Mă mut și eu. Așa că am ajuns să lucrez în industria muzicii ca secretar la EMI Music Publishing. Nimeni nu-mi cunoștea trecutul și nimeni nu știa că sunt transgender, pentru că încă n-o dădusem pe față. Era periculos, primisem amenințări de viol în anii ’80 când se aflase. Chiar și azi, o persoană transgender e omorâtă la fiecare trei zile. 41 de procente dintre persoanele trans au încercat să se sinucidă. Oamenii trans au fost dintotdeauna foarte puțin înțeleși. Aș vrea să fi avut mai mult curaj pe vremuri, dar îmi era frică – nu exista o comunitate, așa cum există acum și nu existau aceleași legi protectoare. Pe vremea aceea nu știau decât iubitele mele și prietenii apropiați.

@TheBowieCat

Traducere: Oana Maria Zaharia