FYI.

This story is over 5 years old.

Culture

Zaraza

Cristian Vasile era considerat deștept, frumos și caristmatic.
2.4.14

Dacă ai minimul de cultură generală, trebuie să știi cine a fost Cristian Vasile; nu, nu fotograful, ci cel care a compus piesa Zaraza. Tipul ăsta era considerat deștept, frumos și caristmatic. A avut o viață destul de mișto, iar acum scriitorul Andrei Ruse a scris un roman despre asta, numit la fel ca celebra piesă. Câtărețul a trăit în perioada interbelică și era atât de tare, încât dacă se muta de la un local la altul, noul său angajator acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract; pentru că odată ce pleca Cristian Vasile, venea și publicul după el.

Nu știu să-ți zic dacă autorul a respecat biografia sau a mai și băgat de la el, dar poți să-l întrebi chiar tu, vineri la ora 19:00, la Clubul Țăranului Român, adică la lansarea de carte. O să vorbească și Liviu Mihaiu, Silviu Dancu, iar Dragoș C. Butuzea o să fie moderator. Apoi o să te (în)cânte Ștefan Mardale & prietenii.

Publicitate

Andrei ne-a trimis un fragment din roman, unul mai hardcore, când Cristian Vasile și-o ia nasol de la niște ofițeri, deși el este super politically correct și are un discurs zici că-i Obama. (Matei Bărbulescu)

CAPITOLUL 14

Jilava, 1939

Cristi era bruscat şi înghiontit zdravăn de poliţişti, primind câteva coate în ficat şi în stomac. Şi nu doar că nu putea riposta sau să se apere, având mâinile încătuşate, la spate, dar mai ales nu vedea când şi de unde vin loviturile, în bezna din dubă.

— De ce mă loviţi, fraţilor ? striga indignat, dar nu primea niciun răspuns.

Auzea însă răsuflările oamenilor legii în întuneric şi une­ori chiar şi câte‑un bufnet de râs. Linişte câteva secunde şi apoi iar primea un pumn zdravăn, fie în burtă, fie în picior, în muşchi, sau după ceafă.

— Fraţilor, ce v‑am făcut ?

Nicio reacţie, doar alte căpăceli, pumni şi palme date minute în şir până n‑a mai ştiut de el. Minute care au părut să dureze o eternitate, iar durerile deveneau din ce în ce mai mari, până a început să zbiere la fiecare atingere, spre deliciul poliţiştilor, care se amuzau. Iar când nu era lovit, zdruncinăturile maşinii erau atât de puternice, încât simţea că toate organele i se întorc pe dos şi e oricând gata să vomite.

Apoi duba s‑a oprit deodată, au fost deschise imediat uşile şi a fost azvârlit afară, căzând în gol şi julindu‑se de asfalt. Lumina puternică a unui felinar l‑a orbit cum a încer­cat să deschidă ochii, după ce stătuse atât timp în întuneric. Abia mai putea vedea câte ceva. Iar răcoarea nopţii era tot mai apăsătoare.

Publicitate

— Mişcă ! se aude o voce groasă, şi două matahale în uniformă îl şi prind de mâini, unul de stânga, celălalt de dreapta, îl iau pe sus şi se îndreaptă cu el spre poarta mare a Fortului 13 Jilava.

Este dus imediat în curtea interioară, iar de acolo înăun­tru, într‑un hol mare, unde se adunaseră mai mulţi poliţişti, paznici şi supraveghetori, să‑l vadă pe marele dizeur. O for­fotă de nedescris, zeci de figuri sinistre, zâmbete şi grimase groteşti îi trec prin faţă, Cristi nemaiputând să desluşească exact ce se întâmplă cu el.

De‑acolo este împins şi tras pe un culoar semiîntunecat, într‑o lumină slabă, roşiatică, un culoar îngust, tot numai cărămidă dură, cu un miros ciudat de umiditate şi de boală, ca de spital. Tot mai ameţit şi speriat în ultimul hal, Cristi vomită, mai mult pe el decât pe jos. Matahalele îi dau drumul şi încep să‑i care deodată nişte pumni zdraveni în spate, până îl îngenuchează, ceea ce‑l face să verse şi mai mult şi să se înece. Este lăsat să‑şi tragă răsuflarea. Mai varsă de câteva ori tot felul de lichide şi chiar firicele de sânge, murdărindu‑şi costumul jerpelit, apoi trage două guri mari de aer în plămâni. Un aer rece şi îmbâcsit, putred, care îi provoacă şi mai multă greaţă.

— Revino‑ţi în fire, tâmpitule !

Şi iar este luat pe sus, mai merge puţin până coboară câteva trepte şi trece printr‑un alt culoar, unul şi mai îngust, luminat şi mai slab, unde uşi mari de metal, solide, încep să apară de o parte şi de alta. Şi în tot acest timp continuă să primească palme peste ceafă de la poliţiştii care îl urmau.

Publicitate

Dar calvarul nu mai durează mult, ajung repede în faţa unei uşi masive din lemn, care este imediat deschisă, şi acolo i se dă drumul. Este aruncat în încăpere, o cămăruţă cochetă, călduroasă. Mirosul de var proaspăt, de zugrăveală încă plutea în aer, semn că fusese de curând renovată.

— În picioare ! i se strigă, şi Cristi se ridică imediat, abia putând să stea pe picioarele lui, cu o privire ameţită şi având încă urme de vomă pe cămaşă şi pe bărbie, căci n‑avusese cum să se şteargă.

— Aşa ar trebui să‑ţi facem o fotografie, ca amintire, râde bătrânul care îi aştepta şi stătea în spatele biroului mare din mijlocul camerei, pe care erau împrăştiate tot felul de acte şi dosare.

Pe pereţii foarte albi tronau diplome, insigne, drapelul României şi o poză a bătrânului împreună cu fostul rege Ferdinand, la ceea ce părea să fie o paradă naţională. Moşul trebuia să fi fost vreun colonel sau vreun general, a gândit Cristi, după numeroasele insigne şi grade pe care le purta pe umeri şi înfipte în uniforma sa militară impecabilă. Un bătrân trecut bine de şaizeci şi ceva de ani, încărunţit, dar bine făcut, solid, cu spatele perfect drept şi pieptul scos în faţă. Serios, cu o privire rece, dură, şi zâmbindu‑i ironic din spatele biroului.

Imediat i se alătură şi piticul mustăcios care ordonase arestul.

Cristi observă că, deşi aranjată decent, camera nu avea nicio fereastră, iar singura lumină, slabă şi ea, gălbuie, venea dintr‑un bec din tavan, care din când în când începea să pâlpâie.

Publicitate

— Închideţi uşa ! le ordonă colonelul brutelor, iar aceştia o trântesc imediat şi îi mai dau un brânci lui Cristi, pentru a se apropia de birou.

— Marele dizeur Cristian Vasile, ai ? începe colonelul.

— Domnule, pot să ştiu de ce am fost adus aici şi de ce în aceste condiţii barbare ?

— O, dar presupun că doreaţi o caleaşcă, şi imediat ceilalţi încep să râdă.

— Doream măcar să nu fiu lovit fără niciun motiv, căci n‑am jignit pe nimeni, iar dacă era o problemă importantă, puteam veni şi de bunăvoie pentru a o clarifica. Ce este cu această nebunie, ce e acest circ de doi bani ? Vreţi să mă intimidaţi ? Să mă umiliţi ? Pentru ce ? N‑am comis nicio crimă, dar mă trataţi ca pe ultimul infractor din lume.

— Domnule Vasile, cred că aţi fost anunţat pentru ce aţi fost adus aici.

— Am fost anunţat, da, sigur că am fost. Şi există o explicaţie foarte bună pentru care…

— Linişte ! ţipă colonelul. Explicaţiile le prezinţi dumneata la tribunal, nu la mine. Asta vei rezolva dumneata de mâine încolo. Până la proba contrarie, pentru mine nu eşti decât un infractor. Şi un trădător ! Ba chiar unul cu un tupeu nemaiîntâlnit, de altfel.

— Pardon ?

— Domnule Vasile, o să vă reîmprospătez puţin memoria, ca să puteţi înţelege nişte lucruri…

— Vă rog…

Şi imediat colonelul face un semn discret către unul dintre ofiţerii ce se aşezaseră lângă cântăreţ. Acesta îşi dă jos de pe umăr puşca cu care era înarmat şi, cu o mişcare rapidă, o întoarce şi-l loveşte cu patul armei pe Cristi, direct în ficat, făcându‑l să răcnească şi să paralizeze de durere. Încă o lovitură şi lui Cristi i se înmoaie picioarele, căzând în genunchi.

Publicitate

— Trebuie să învăţaţi să vă purtaţi mai întâi, domnule Vasile. Aici vedeta localului sunt eu, nu dumneavoastră. Şi mie nu îmi place să mi se vorbească în răspăr, mai ales de către o javră ca dumneata ! Şi, mai ales, nu îmi place să fiu întrerupt.

— Am înţeles, domnule…

— Am înţeles, să trăiţi, şi mai tare şi mai clar, te rog.

Cristi se ridică în picioare, dar nu spune nimic. Încă o lovitură cu patul puştii în ficat.

— Am înţeles, să trăiţi ! strigă atunci cu toată puterea.

— Ei, vedeţi că se poate, domnule Vasile ? Aici imediat învăţăm cum să ne respectăm unii pe ceilalţi, veţi vedea. Avem metode care nu dau greş niciodată. Ca şi dumnea­voastră, numai că în altă artă, suntem nişte profesionişti desăvârşiţi.

Câteva momente de linişte. Cristi nu mai înţelege ce se întâmplă şi nici nu ştie ce‑ar fi de făcut, dacă să vorbească sau nu, dacă îl aşteaptă încă o lovitură sau nu, în funcţie de ce va spune ; începe doar să se roage să se termine mai repede.

— Domnule Vasile, ia spuneţi‑mi… Este adevărat că acum aproximativ vreo… trei‑patru săptămâni să fie de‑atunci, la Roata lumii, unde obişnuiţi să cântaţi, au luat loc la o masă nişte militari ? Nişte militari cu care aţi intrat de altfel în vorbă ?302

Zaraza

— Ah, despre asta era vorba…

— Deci vă amintiţi incidentul ? O să iau această reacţie ca pe un da hotărât, dar v‑aş ruga pe viitor să‑mi răspundeţi strict la întrebări, alte detalii nu mă interesează.

Publicitate

— Am înţeles.

Colonelul se uită mirat la Cristi.

— Am înţeles, să trăiţi !

— Iată ce ager la minte este nătărăul, râde bătrânul. Domnule Vasile, în urma conflictului pe care l‑aţi avut în timpul unui concert cu aceşti domni militari, este adevărat că dânşii au fost nevoiţi să plece în băşcălie şi huiduieli, din cauza remarcilor dumneavoastră ?

— Povestea este puţin mai complicată.

Şi deodată primeşte încă o lovitură, de data aceasta un pumn în ceafă, atât de puternic că îşi pierde pentru câteva secunde cunoştinţa şi nimereşte cu capul de birou, spăr­gându‑şi nasul. Începe să‑i ţâşnească sângele, pe toată faţa, însă nicio reacţie din partea gradaţilor. Interogatoriul continuă ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat.

— Domnule Vasile, vă reamintesc că trebuie să îmi răs­pundeţi la întrebări clar şi răspicat. Vă mai întreb şi altfel : Este adevărat că aţi insultat şi denigrat nişte reprezentanţi ai Armatei Române ? Şi vă reamintesc, de altfel, că sunteţi aici pentru faptul că dumneavoastră nu v‑aţi satisfăcut serviciul militar nici până în ziua de astăzi…

— Nu, nu este adevărat, să trăiţi ! strigă Cristi, cu sângele şiroindu‑i pe buze şi pe bărbie.

— Nu ?

— Nu, domnule…

— Întoarceţi‑vă puţin, domnule Vasile.

Cristi execută ordinul şi în sfârşit îi vede la faţă pe cei care îl loviseră tot drumul în dubă şi chiar când i se făcuse rău pe culoarele mizerabile ale penitenciarului. Aceiaşi doi ofiţeri cu care se confruntase la restaurant cu câteva săptămâni în urmă, care atunci, într‑adevăr, plecaseră cu capetele plecate, iar acum se distrau nemaipomenit de umilinţa la care era supus. Doi puşti, nici bine trecuţi de douăzeci de ani, ale căror uniforme abia li se potriveau, fiind puţin mai mari decât trupurile lor firave.

Publicitate

— Îi recunoaşteţi, domnule Vasile ?

— Da, îmi amintesc de figurile dumnealor.

Iar unul dintre ei îi face cu ochiul. Cristi îşi şterge sângele de pe buze cu limba.

— Este adevărat că ofiţerii din faţa dumneavoastră au avut rugămintea ca în acea seară, cel puţin în prezenţa dumnealor, să nu mai cântaţi melodii compuse de jidani ?

— Parţial adevărat.

— Parţial, domnule Vasile ?

— Parţial, da, domnule, pentru că nu m‑au rugat, ci mi‑au ordonat. Iar mie nu îmi ordonă nimeni, decât sufletul meu, ce să fac pe scenă, la fel cum aici nimeni nu vă ordonă dumneavoastră ce şi cum să faceţi.

— Dar este adevărat că apoi aţi glumit pe seama lor, încât aceşti domni au fost huiduiţi, fiind chiar necesar să părăsească localul ?

— Nu, domnule.

— Nu ? Dar ce le‑aţi spus mai exact ?

— Le‑am spus că eu nu fac politică. Le‑am spus că eu cânt cântece de dragoste, compuse de artişti, de compozitori şi poeţi talentaţi, iar pe mine nu mă interesează câtuşi de puţin dacă sunt evrei sau nu, gardişti sau comunişti, liberali sau ţărănişti. Le‑am spus că pentru mine oamenii sunt cu toţii oameni, indiferent de etnia lor, de culoarea lor, de sexul sau de statutul lor financiar, de gradele de pe umăr pe care le au sau nu le au. Şi probabil de aici să se fi interpretat vreo glumă, le‑am spus cu zâmbetul pe buze să poftească la alt spectacol decât să îmi sugereze mie repertoriul. Am spus că aici, adică la Roata lumii, se petrece ceea ce se numeşte un act artistic. Iar un act artistic nu poate fi îngră­dit după bunul-plac al cuiva, arta fără libertatea ei totală nu ar fi artă.

Publicitate

— Atât ?

— Atât, poate mai mult, poate mai puţin, nu îmi amintesc exact. Ştiu că sala a apreciat mesajul meu şi m‑a aplaudat, începând, într‑adevăr, să‑i huiduie pe distinşii domni care găsesc plăcere în a lovi un om legat de mâini, din întuneric.

— V‑aţi atins de domnul Vasile ? i‑a întrebat imediat colonelul.

— Nu, domnule, nici vorbă.

— Este posibil să fi adormit în dubă, mă iertaţi, şi să fi avut un coşmar teribil, le zâmbeşte Cristi, a cărui sângerare s‑a mai potolit.

— Domnule Vasile, aveţi ceva împotriva uniformei ?

— Din contră. Tatăl meu a murit pentru ţara asta în război. Am fost crescut cu dragoste şi devotament pentru patrie şi respect poate mai mult ca orice un om care este gata oricând să se sacrifice pentru ea.

— Şi ce anume atunci v‑a deranjat atât de mult la rugă­mintea ofiţerilor de a nu cânta melodii cu texte compuse de jidani, încât să îi muştruluiţi în public ? Puteaţi foarte bine să nu îi băgaţi în seamă, date fiind convingerile dumneavoastră, observ, comuniste, scrâşneşte generalul printre dinţi. Dar aţi preferat, cu bună ştiinţă, să întoarceţi împotriva lor, şi nu doar a lor ca indivizi, ci ca reprezentanţi ai armatei, o sală întreagă de oameni, care, evident, erau acolo pentru dum­neavoastră şi probabil v‑ar fi susţinut orice crez.

— În primul rând, persoanele la care vă referiţi se numesc evrei, şi nu jidani. În al doilea rând, tot aceste persoane, indiferent de originea lor, sunt şi români şi mai ales artişti români, care au compus texte şi melodii în limba română. Cerinţa domnilor militari ţine fie de politică, or, motivele politice pentru care evreii sunt discriminaţi pe mine nu mă privesc şi etnia lor nu priveşte nici actele lor artistice, fie motivele domnilor militari sunt personale. Or, domnii militari pot asculta ce pofteşte inima dumnealor la dânşii acasă, la banchetele dumnealor, nicidecum pe scena de care eu sunt responsabil. Dacă dânşii m‑ar fi angajat să cânt, cu siguranţă, asta dacă le‑aş fi şi acceptat propunerea, aş fi selectat piesele dumnealor preferate şi aş fi renunţat la cele pe care nu ar fi dorit să le audă. Însă eu nu am un contract cu dânşii, am un contract cu Roata lumii şi nicidecum nu există vreo clauză sau observaţie referitoare la ce anume să cânt sau nu din repertoriul meu, de altfel bine‑cunoscut publicului. Aşadar, am văzut acea rugăminte, s‑o numim astfel exagerat, ca pe o jignire. Şi am ales să fac acele observaţii apărându‑mi şi explicându‑mi deciziile, nicidecum insultând sau având vreo intenţie de a aduce vreun prejudiciu imaginii lor. Atât ca indivizi, cât şi ca reprezentanţi ai Armatei Române, o insti­tuţie care cred că este mai mult ocupată de siguranţa ţării decât de cine compune cântecele care se ascultă în crâşmele capitalei.

Publicitate

— Domnule Vasile, vă reamintesc că v‑aţi adresat public, defăimător, unor persoane care, spre deosebire de dumnea­voastră, şi‑au făcut datoria minimă faţă de patrie. Cel puţin bunul‑simţ ar fi trebuit să vă oprească din a‑i arăta cu degetul public şi a‑i învinovăţi de gusturile dumnealor, fie ele corecte sau nu. Câte cerinţe, de altfel, primiţi zilnic, din partea publicului dumneavoastră ? De câte ori vi se cere să cântaţi ceva anume în mod special, o anume melodie de mai multe ori ?

— Destul de des.

— Şi există situaţii când refuzaţi, presupun. Aveţi şi dumneavoastră un program.

— Desigur că, în funcţie de moment, de tensiunea publi­cului, de atmosfera unei seri, se poate improviza.

— Dar au existat, domnule Vasile, presupun, nenumărate dăţi când aţi şi refuzat, nu ?

— Au existat, da.

— Şi atunci aţi simţit nevoia să muştruluiţi în public pe cei care v‑au deranjat sau stresat cu preferinţele lor ?

Cristi tace.

— Sau, domnule Vasile, revine imediat cu un ton mai nervos colonelul, faptul că de această dată domnii cu pricina purtau uniforme v‑a înflăcărat să faceţi din dânşii un exemplu ? De fapt, vă pun o întrebare şi mai simplă : Dacă domnii militari nu ar fi fost îmbrăcaţi în militar, ci în civil, şi v‑ar fi cerut să nu cântaţi piese făcute de jidani, aţi fi reacţionat la fel ?

— Foarte probabil că da.

— Foarte probabil, domnule Vasile, dar nu cu siguranţă. Îmi ajunge ! Luaţi‑l şi închideţi‑l ! Daţi‑i jos hainele, spălaţi‑l de vomă şi de sânge şi aruncaţi‑i o uniformă de deţinut. Şi să nu vă prind că primeşte ceva de băut sau de mâncare până mâine, nici pernă, nici plapumă să nu primească, îl lăsaţi aşa cum este, pe viitor domnul Vasile să mediteze de două ori mai bine înainte de a face pe viteazul cu nişte militari, din poziţia sa ingrată de trădător. Căci dacă dânsul n‑a învăţat acasă, în cei şapte ani, va recupera aici, la Jilava, lecţiile despre respect.

Urmărește noutăți despre romanul Zarazape pagina lui de facebook.