FYI.

This story is over 5 years old.

VICE adoră agenţia Magnum

Poliomielita și petrecerile pe plajă l-au făcut pe David Alan Harvey un fotograf excepţional

Mi se pare incredibil că un bolnav de poliomelită, o boală care te lasă aproape paralizat, a reuşit să facă atâtea albume bestiale prin călătoriile sale din jurul lumii.

Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste reală)

Magnum e probabil cea mai cunoscută agenție de fotografii din lume. Chiar dacă nu ai auzit de ea, sigur îți sunt cunoscute câteva dintre imaginile ei, cum ar fi reportajul lui Robert Capa despre Războiul Civil din Spania sau peisajele de vacanță englezești ale lui Martin Parr. Spre deosebire de celelalte agenții, membri Magnum sunt aleși de ceilalți fotografi din agenție, așadar, ca să devii membru trebuie să treci printr-un proces dificil. Ca urmare a unui parteneriat cu Magnum, vom prezenta câțiva dintre fotografii lor în săptămânile care urmează.

Publicitate

David Alan Harvey și-a descoperit pasiunea pentru fotografie la o vârstă fragedă și a fost destul de talentat încât să o transforme în carieră. După ce a primit aprecieri pentru albumul său alb-negru publicat din propriile economii, Spune-o așa cum e, despre o familie săracă din Norfolk, Virginia, David a călătorit ani buni în toată lumea ca să tragă cadre pentru National Geographic, iar între timp s-a ales și cu premiul pentru Fotograful de Revistă al Anului. A devenit destul de târziu un membru cu normă întreagă în familia Magnum, cam în 1997.

De atunci a continuat să fotografieze peste tot, ba chiar să promoveze munca altora prin intermediul revistei sale online și prin editura sa, burn. Noul său album foto (bazat pe o poveste reală) e o poveste vizuală tulburătoare care se comportă ca un cub Rubik cu imagini care pot fi aranjate în diferite moduri, în funcție de privitor. M-am întâlnit cu el ca să vorbim despre secretele sale și fotografie.

Din albumul lui David, Suflet Fragmentat.

VICE: Bună, David. Am citit că ai început să fotografiezi la o vârstă fragedă.

David Alan Harvey: Da. M-a lovit ca un fulger când eram mic. Adică, aveam 11 sau 12 ani și s-a luat curentul. Așa că, da, a fost o pană norocoasă, nu doar pentru fotografie, dar și pentru viață în general, nu-i așa? Aveam ceva pe care să mă concentrez încă de mic, așa că într-un fel asta m-a ținut departe de probleme. Deși nu în totalitate [râde]

Publicitate

Îți amintești ce te-a atras inițial la fotografie?

Păi, am avut poliomielită când eram mic, de aceea la șase ani eram în carantină în spital. Se poate spune că eram într-un fel marginalizat pentru că poliomielita era o boală de care mulți se temeau la momentul ăla. Singurul lucru care mă mai ținea pe linia de plutire erau cărțile și revistele cu imagini trimise de mama și bunica mea, așadar, ăsta era refugiul meu: cărțile, revistele, o combinație între literatură și imagini. Imaginile jucau un rol important în viața mea. La un moment dat, mi-am luat un aparat de fotografiat, cum probabil a făcut orice alt copil, însă aveam și o cameră  obscură, așa că am realizat că pot face orice vreau cu aparatul.

Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste reală).

Apreciai vreun fotograf anume la vremea aia?

De fapt am început să caut lucrări ale artiștilor europeni. Nu eram prea interesat de 99% dintre fotografii americani, însă mi-a plăcut mult arta europeană, de exemplu, impresioniștii francezi și pictorii italieni și danezi. Toți oamenii ăștia chiar m-au influențat mult la început, doar prin felul în care priveam lucrurile atunci.

Oamenii care mi-au plăcut erau cei care puteau să scoată ceva din nimic, adică pictori, scriitori și fotografi. M-am interesat de fotografie la momentul ăla și am aflat că erau fotografi sportivi care aveau nevoie de un olimpic, fotografi de modă care voiau un model și fotografi de război care râvneau după un război. Cartier-Bresson, Robert Frank, Riboud și alți tipi ca ei nu aveau nevoie de nimic; ei doar se uitau pe fereastră sau mergeau în grădină.

Publicitate

Cu alte cuvinte, fiecare situație devenea o mină de aur pentru artiștii ăștia, încât am fost atras de ideea că te poți folosi de ceva de lângă tine ca să scoți artă sau informație. Mi-a plăcut integritatea jurnalismului, dar întotdeauna am fost interesat de fotografii. Ele nu trebuie să transmită un concept important, el doar trebuie să fie.

Cum ai ajuns la subiectul din albumul Spune-o așa cum e?

În facultate aveam o slujbă ca fotograf pe plajă. Eram șase sau șapte care trebuia să facem niște poze mici din plastic cu oameni, în același timp a fost și o ocazie tocmai bună să mă bronzez și să întâlnesc femei. Cu toate astea, m-au lovit remușcările pentru că pierdusem deja jumătate din vară și aveam un stil de viață hedonist; simțeam că îmi foloseam aparatul greșit. Așa că m-am urcat în mașină și am condus până în Norfolk, Virginia, care se află la 16 mile depărtare, dar la capătul opus al lumii din punct de vedere cultural, unde am mers în ghetouri și mi-am zis, „Trebuie să-i ajut pe oamenii ăștia.”

Voiam să arăt cum e aici, pentru că albii care locuiesc în cartierul meu de pe plaja Virginia habar nu au de ce e aici. Imediat am dat și de o familie la care am stat. Am dormit pe canapeaua lor și am mers la școală cu copilul lor. Niciun copil alb nu făcea asta. Nu știam ce să fac cu fotografiile mele, dar am reușit să public albumul ăsta mic pe care l-am vândut pentru doi dolari, am luat banii și i-am dat bisericii locale ca să cumpere mâncare și haine pentru cartier. Au mai rămas doar patru exemplare, asta după ce am aruncat mare parte din ele când am plecat la facultate. Habar nu aveam că într-o zi vor deveni așa de importante.

Publicitate

Pagini din Spune-o așa cum e.

Te-ai alăturat celor de la Magnum part-time, în 1993, nu-i așa?

Da, eram deja în vârstă când m-am băgat la ei. Am cochetat cu ei când aveam 30 de ani, pentru că fusesem numit fotograful de revistă al anului, iar ei se dădeau bine pe lângă mine. Eram căsătorit și aveam doi copii la momentul ăla, iar soția mea, ca majoritatea soțiilor, a fost mult mai practică decât mine, așa că m-a îndemnat să nu mă gândesc prea mult la Magnum pentru că deja eram băgat în două treburi. Aveam munca asigurată de National Geographic, care era singura revistă cu imagini care te trimitea cu treabă cu săptămânile. Așa că m-a convins că e mai bine să rămân la National Geographic. Nu vedea în Magnum un mod bun de supraviețuire, așa că am mers pe mâna ei.

Dar apoi, pe măsura ce timpul a trecut, mereu m-a frământat gândul că National Geographic mi se va potrivi cândva. Nu vreau să par lipsit de respect, pentru că ei fac ceea ce fac și reușesc să scoată o treabă bună din asta, dar știam că nu-mi voi atinge complet potențialul dacă voi continua să fotografiez pentru ei. Așadar, aveam o muncă de redacție la Geographic și treceam prin a zecea criză specifică vârstei, încât am divorțat și mi-am dat demisia de la National Geographic în același timp.

Te-ai ales cu mai multe după aia?

Da, m-am trezit cu o explozie incredibilă de energie. M-am dus în Chile și m-am apucat de treabă. Apoi am mers în Oaxaca, unde am adunat toate lucrările care au dat naștere albumului Suflet Fragmentat. Cred că la cinci ani după ce am demisionat de la Geographic mi-a fost oferit part-time la Magnum în 1993.

Publicitate

M-am dus în Vietnam, în Cuba, la dușmanii Statelor Unite, în Libia, am fost în toate locurile în care nu avem ambasadă și am făcut o groază de lucruri în întreaga lume. La Magnum era grozav, pentru că te simțeai independent și apreciat.

Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste reală).

Asistentul tău mi-a trimis un exemplar din (bazat pe o poveste reală) și mi-a plăcut mult. Se pare că multe dintre lucrările tale acoperă cultura spaniolă.

Da, păi, cultura spaniolă e o parte din ea. E vorba despre migrația Iberiei la americanii din nord și sud, care include și vestul Africii. Așa că ai de-a face cu patru culturi: Spania, Portugalia, vestul Africii și băștinașii care erau la început în America. Așadar, era o aventură la 25 de ani care m-a dus în toată America de Nord și Sud și apoi în toată Peninsula Iberică și Africa de vest.

Am scos ce-i mai bun din albumul ăla și n-am făcut niciun pic de economie în construirea lui pentru că nu a fost deloc ușor. Am fost mereu interesat să fac obiecte de artă create manual. Dacă n-aș fi fost fotograf, probabil că aș fi fost un olar sau ceva de genul. De aceea mi-a plăcut aspectul său fizic. Acum, mă gândesc că se merită să-ți semnezi munca, dar nu se merită să personalizezi nimic dacă o duci la magazinul din colț. [râde] Pe piață cred că am vândut una pentru 1,200 de dolari (adică 772 de lire) zilele trecute, e destul de scumpă.

Publicitate

Din pură curiozitate, cum te face treaba asta să te simți?

Mă simt bine, pentru că nu sunt deloc un antreprenor. M-am bucurat pentru că am reușit să fac ceva de unul singur, n-am avut o revistă mare în spate, n-am avut o companie mare în spate, m-am avut doar pe mine. Și n-am economisit nimic ca să o duc până la capăt. N-am tăiat nimic din ea, cum fac editorii de obicei. M-a durut în cur de bani, pentru că profitul pe care l-am scos din albumul ăsta s-a dus pe lansarea celuilalt album. Vezi tu, în același timp când am făcut asta, am printat altă versiune a albumului, din același tip de hârtie, dar fără brizbrizurile comerciale și l-am dat gratuit. Doar ce m-am întors de la Rio, unde am dat 2,500 de exemplare pe gratis chiar în locul unde am tras fotografiile, în cartierele sărăcăcioase din Rio.

E amuzant, incredibil de amuzant. Mi-a resetat gândirea pentru viitoarele proiecte și mi-a dat impresia de independență, pentru că nu am fost sprijinit financiar, ci de atitudine, înțelegi ce zic?

Din albumul Suflet Fragmentat.

Ce te-a făcut să începi să te gândești la viitor?

De regulă lucrez cu alți oameni. Asta e alt lucru. Cu siguranță că lucrez ca nebunul pentru mine, pentru că am grijă de David Alan Harvey, dar petrec mult timp muncind alături de alți fotografi. Sunt de multe ori mentor și am multe workshopuri de care trebuie să mă ocup.

Sincer acum, e de lăudat că o persoană ca tine, care a lucrat pentru atât de mult timp și care la fel de bine s-ar putea relaxa acum, a continuat ca editor, curator și mentor.

Publicitate

Da, sunt ocupat. Chestia amuzantă e că am tot făcut pe mentorul în tot acest timp. Am început să predau fotografia când eram la facultate și aveam 22 de ani, deci am făcut treaba asta dintotdeauna. M-am simțit mereu norocos sau binecuvântat că lucrurile au mers așa bine pentru mine. Am muncit mult și merit, dar chiar și când meriți ceva, tot trebuie să ai noroc ca să nu te lovească un autobuz sau ceva de genul. M-am simțit mereu norocos, așa că mereu mi-am zis de ce să nu merg mai departe?

Păi, destinul ține cu tine.

Persoanele pe care le îndrumi îți dau energie. E destul de frumos să poți fugi de tine. Știi, devii atât de concentrat pe munca ta, încât apoi poți spune că e foarte ușor să te epuizezi în ultimul hal. În felul ăsta ai ocazia să înveți modul de lucru al noilor fotografi și să te entuziasmezi pentru munca lor. Asta te energizează mult. E ceva de genul, „OK, acum o să-mi văd de treaba mea.” Apoi, când te saturi de tine, lucru pe care-l fac foarte ușor, poți să te concentrezi pe altcineva. Așa nu te epuizezi complet.

Cu siguranță. Personal, nu găsesc nimic mai incitant decât să urmărești munca altui fotograf.

Corect. Niște fotografi m-au întrebat, „De ce dai totul mai departe?” Chiar nu pun problema așa. Sunt încrezător în ceea ce știu să fac. Am avut mereu succes în facultate și liceu,  apoi am avut o slujbă la un ziar bun, imediat după facultate, încât n-am simțit niciodată nevoia să concurez cu cineva. Așa că am fost mereu în stare să cultiv multă energie în alții.

Publicitate

Viața depinde de modul în care privești un lucru. Are mai multă atitudine și filozofie decât realitate, pentru că realitatea tuturor e cam aceeași, însă toată lumea are probleme sau avantaje. Așadar, am lucrat mereu cu studenții mei și le-am zis cum să pună problema. Asta e abordarea mea principală de care m-am folosit tot timpul.

Dă click ca să vezi mai multe fotografii de David Alan Harvey

Pagini din Spune-o așa cum e.

Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste adevărată).

_Din albumul lui David, Suflet Fragmentat._

_Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste adevărată)._

_Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste adevărată)._

Din albumul lui David, Suflet Fragmentat.

Rio de Janeiro, fotografie din albumul (bazat pe o poveste adevărată).

Din albumul lui David, Spune-o așa cum e.

Urmărește-l pe Christian pe Twitter: @christianstorm

Traducere: Dana Alecu 

Anterior: Dominic Nahr fotografiază ciudățenia umană în toate formele ei