Clinicile false pentru avort din Canada sperie femeile cu minciuni

Avertisment: Acest articol conține imagini extreme. Toate imaginile sunt din pliantele și cărțile oferite femeilor la centru.

Dacă ești însărcinată și panicată, sunt șanse destul de mari ca cercetările pe internet să te ducă la un centru de criză pentru femei însărcinate. Există vreo 200 în Canada și vreo 4 000 în Statele Unite și dacă pui botul la reclamele lor, cică oferă servicii de consiliere obiectivă pentru femeile care vor să știe ce opțiuni au. În majoritatea cazurilor, aceste clinici nu specifică faptul că sunt organizații religioase care vor să te convingă cu orice preț să nu faci avort. Au nume inocente precum „Centrul de Asistare pentru Sarcină” sau „Ajutor pentru Femei” și, pentru ochiul necunoscător, nu par a fi conduse de niște nebuni fără scrupule care n-au nicio problemă să mintă femeile.

Când am sunat la Ajutor pentru Femei, un centru de criză pentru sarcină din Toronto, ca să programez o consultație, am vorbit cu Enza Rattenni, directorul executiv. Mi s-a părut prietenoasă la început, dar în scurt timp, ceea ce părea un simplu telefon s-a transformat într-un interogatoriu.

Nimic din ceea ce îi spun Enzei nu e adevărat. Nu sunt însărcinată în șase săptămâni, nu am iubit și n-am nevoie de consilierea lor. Dar am auzit o grămadă de povești de groază despre aceste centre de ajutor și am vrut să aflu pe pielea mea dacă sunt adevărate sau nu.

„De unde ai numărul nostru?” mă întreabă ea. De la iubitul meu. „Cum îl cheamă?” Bălmăjesc primul nume care-mi vine în minte. „A, ok. El de unde a primit numărul nostru? Sunt curioasă pentru că mereu e interesant să aflu cum aud oamenii de noi.” Căcat. Nu mă pricep la minciuni și nu mi-a trecut prin cap că o să mă întrebe toate astea. Mă bâlbâi și spun că i-a găsit online. Din fericire, Enza pare satisfăcută că nu sunt un reporter, ci doar o adolescentă însărcinată și vulnerabilă care are nevoie de un sfat.

Îmi spune că e în regulă dacă pot ajunge la centru la o oră târzie și că e foarte important ca o tânără să aibă aceste conversații. Îmi spune că, uneori, fetele ies din clinicile astea de avort și află că au fost MINȚITE, iar ea n-ar vrea să mi se întâmple așa ceva și mie. Mă face să mă întreb cum se simt oare femeile care ajung din greșeală la ei și își dau seama că au nimerit pe mâna unei organizații anti-avort.

Ajutor pentru Femei e o organizație pro-viață, menționează Enza în treacăt, așa că nu mă aștept să am parte de o consiliere obiectivă. Sunt atâtea de spus, zice ea, și uneori e mai bine să le vorbești cu un străin. Vocea ei pare autentic îngrijorată și îmi spune că „nu mă va lăsa baltă orice ar fi”. Rămâi calmă, îmi spune, și vom povesti despre toate astea mâine. Închid. Dacă aș fi însărcinată, probabil aș avea încredere în ea.

În ziua următoare, când ajung la clinică împreună cu o prietenă, Enza ne iese în întâmpinare și ne îmbrățișează. E mai tânără decât aș fi crezut și pare genul de om cu care m-aș împrieteni cu ușurință. Ne conduce într-un fel de cameră de așteptare și apoi intrăm într-un birou de consiliere, unde ni se oferă ceva de băut și mi se cere să completez un formular, ca personalul să ne poată asista mai eficient. Pe lângă diverse informații medicale, formularul mă întreabă care sunt intențiile mele în privința sarcinii. Bifez „Avort”.

Rafturile din cameră sunt pline cu cărți pentru părinți și pe unul dintre ele e un model mare cu un fetus în uter. Formularul pare destul de complex și, dacă n-aș ști dinainte despre ce e vorba, aș putea crede cu ușurință că mă aflu într-o instituție medicală.

Enza se întoarce și observă că prietena mea se uită la un colaj de fotografii cu femei și copiii lor nou-născuți. „Nu-i așa că-s drăgălași? Îți vine să-i mănânci!” Se așază. „Ia să vedem. Să stăm puțin de vorbă.”

Îi spun că am făcut câteva teste de sarcină acasă și sunt însărcinată în șase săptămâni. Prietenul meu e ceva mai în vârstă decât mine și vrea să păstrăm copilul, dar eu m-am hotărât să fac avort. Am 22 de ani și nu pot avea grijă de un bebeluș. Iar familia mea n-ar accepta așa ceva oricum.

Enza pare să înțeleagă. Multe femei care vin la consiliere sunt în aceeași situație, îmi spune ea, dar există căi mai bune. Nu întrerupe nicio clipă contactul vizual. „Știu că e greu, scumpo, dar trebuie să fii curajoasă.”

În următoarea oră trebuie să suport un discurs foarte convingător și pe alocuri îngrozitor despre potențialele consecințe fizice și emoționale ale avortului.

„Dacă faci asta, iubitul tău se va despărți de tine, asta e clar,” îmi spune cu siguranță totală. Oare îmi dau seama ce-i fac bietului om? O să-l distrug, niciodată nu va mai fi la fel. Lucrurile nu se învârt doar în jurul meu. Bineînțeles că am idealurile mele de îndeplinit în viață, dar nu cumva e egoist să-i răpesc iubitului meu șansa de a fi tată? Și dacă, mai târziu, când o să vreau un copil, n-o să mai pot rămâne însărcinată? Se întâmplă foarte des chestia asta, îmi spune ea.

Apoi Enza se gândește să transforme posibilitatea de infertilitate într-o realitate inevitabilă. „Atunci când” nu voi reuși să rămân însărcinată în viitor, o să regret acest avort. Poate că la început mă voi simți ușurată, dar sentimentul de vină și rușine mă va bântui tot restul vieții. Toate femeile trec prin asta. Ea a cunoscut femei de 50 și 60 de ani care au fost bântuite toată viața de amintirea îngrozitoare a avortului făcut la 18 ani. Unele femei halucinează și aud în cap vocile bebelușilor. Multe dintre ele suferă în fiecare an, de aniversarea avortului. Unele fete ajung pe străzi, drogate și dependente de alcool din cauza depresiei; unele vor să se sinucidă. Enza a văzut destule aflate în situația asta.

În momentul ăsta, probabil din cauză că sunt o actriță proastă și mă străduiesc să nu izbucnesc în râs, Enza spune că vede pe fața mea că nu mă aștept să pățesc și eu așa ceva, așa că mă sfătuiește să renunț la mândrie. „Nici tu n-o să fii scutită de toate astea, scumpo.”

Apoi trecem în revistă riscurile fizice: perforația uterului sau a cervixului, hemoragie, infecții, părți din fetus care rămân înăuntru, riscul crescut de infertilitate. Enza îmi explică procedura cu ajutorul diagramelor. Dar ochii îmi cad pe imaginea unui fetus însângerat avortat de pe aceeași pagină, despre care ea nu-mi spune nimic.

Avortul crește riscul de cancer cu 40 la sută, îmi spune. Organizațiile medicale refuză să recunoască asta pentru că fac bani grei din avort. Cum anume crește riscul de cancer? Nu se prea pricepe la terminologie științifică, așa că îmi spune o poveste pentru proști. Când ești însărcinată, sânii îți cresc și trec prin schimbări hormonale ca să poată produce lapte. Avortul e nenatural, iar întreruperea bruscă a sarcinii dăunează țesutului mamar, ceea ce duce la cancer.

Aduce o valiză cu modele de fetuși în diverse etape ale sarcinii. „Îmi plac la nebunie, sunt așa de drăgălași!” Scoate unul care pare a fi de vreo șase săptămâni. „Atinge-l,” insistă ea, și mă supun. „Așa arată bebelușul tău.” Dacă aș fi fost însărcinată cu adevărat, probabil ăsta ar fi fost momentul în care m-aș fi simțit îngrozitor și aș fi izbucnit în lacrimi.

Apoi vorbim de alternativele la avort. Dacă aleg să nasc copilul, centrul mă poate ajuta cu absolut orice, de la scutece la plata chiriei, mă informează ea. Dacă vreau, Enza mă poate însoți când le dau vestea părinților mei. O altă opțiune e adopția. N-aș mai trece prin chinul unui avort și aș putea face o altă familie fericită. M-aș vindeca mai ușor de remușcări dacă aș ști că am lăsat copilul pe mâini bune.

Înainte să plec, Enza îmi dă niște pliante cu rezumatul discuției noastre. Pe spatele unuia dintre ele e o fotografie cu o grămadă de bebeluși morți unul peste altul. „Gunoi uman,” citesc în descrierea pozei. Mă abțin să nu vomit când deschid pliantul și văd alte două fotografii asemănătoare. „Asta rămâne dintr-un bebeluș de șase săptămâni ucis prin avort.”

„Nu pot alege în locul tău, dar tu crezi în Dumnezeu și știi în inima ta că avortul e o decizie greșită,” îmi spune Enza, asigurându-mă că se va ruga pentru mine. „Nu știu de unde a obținut prietenul tău numărul nostru, dar sigur e un om bun.” Iar mă îmbrățișează duios.

Ies afară și răsuflu ușurată. Mă uit la prietena mea. Am rămas amândouă fără cuvinte. Ce dracu' s-a întâmplat? Sunt traumatizată. Dar cum m-aș simți dacă aș fi cu adevărat însărcinată? Cum m-aș simți dacă n-aș ști că tocmai mi s-au servit minciuni cu toptanul? În ciuda aerului ei superior, îmi place de Enza. Pare o persoană de treabă care crede mult în ceea ce face și dacă nu mi-ar spune o grămadă de minciuni, aș avea încredere în ea. Sunt sigură că multe femei au avut.

Cred că mai rele decât tripurile cu vinovăția au fost sfaturile medicale false pe care mi le-a dat.

În primul rând, nu există nicio conexiune între avort și cancerul de sân. În 2003, Institutul Național pentru Cancer a organizat un workshop cu peste 100 de experți care au analizat dovezile aduse în favoarea acestei conexiuni și le-au demontat pe toate.

Mi s-a spus de nenumărate ori că sunt mari șanse să rămân infertilă dacă fac avort, dar potrivit Colegiului Regal al Obstetricienilor și Ginecologilor, nu există vreo dovadă că ar exista legături între avort și infetilitate.

Tot Colegiul informează că nici celelalte riscuri pe care Enza le-a menționat – hemoragie, perforarea uterului etc – nu sunt deloc comune. Afectează doar 1 din 1000 de femei, iar numărul e cu atât mai scăzut cu cât sarcina e efectuată mai devreme.

Deși Enza n-a folosit termenii stres „post-avort” sau sindromul „post-avort”, așa descriu aceste centre de asistență pentru femei însărcinate riscurile de sănătate mintală asociate cu avortul, precum depresia, dependența de droguri și gândurile suicidale, conform unei investigații a ziarului Toronto Star din 2010. Și totuși, nici „stresul post-avort” și nici „sindromul post-avort” nu sunt recunoscute de Asociația Medicală de Psihiatrie ca boli mintale reale. Asta nu înseamnă că avortul nu are efecte negative asupra psihicului, dar dovedește încă o dată natura inventată a „științei” din aceste centre. În 2008, Asociația Americană de Psihologie a format Serviciul de Sănătate Mintală și Avort pentru a examina relația dintre sănătatea mintală și avort și nu a găsit nicio dovadă că avortul afectează sănătatea mintală. Complicațiile mintale sever sunt foarte rare, iar sentimentul de pierdere și anxietate poate fi asociat ușor cu motivul care a împins femeia spre avort și nu cu avortul în sine.

Gândul că o tânără însărcinată dezorientată și inocentă caută ajutor la centrul la care am fost și eu și speră să obțină informații medicale relevante e trist și îngrozitor. N-aveți decât să apărați libera exprimare cât doriți, dar nu e ok să le sperii pe femei cu minciuni și jumătăți de adevăruri ca să le obligi să păstreze copilul. Nu e etic nici să le spui că le va părăsi iubitul dacă vor avorta.

În Canada nu există niciun plan de reglementare a acestor centre, iar ele nu trebuie să răspundă nimănui pentru acțiunile lor, funcționând în principal pe bază de donații. Deși nu toate centrele sunt atât de decepționante ca cele la care am fost eu (am vizitat două), mult prea multe dintre ele continuă să-și ascundă reala motivație și afilierea religioasă, atrăgând tinere femei vulnerabile. Deși experiența mea la centrul Ajutor pentru Femei a fost teribil de neplăcută, nu-mi pot închipui cum m-aș simți dacă aș fi însărcinată cu adevărat și aș merge acolo cu impresia că îmi vor face educație obiectivă despre avort.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

Mirese moarte și avorturi forțate: Politica copilului unic încă distruge vieți în China

Guvernul din El Salvador n-are milă pentru gravide