FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am fost la întâlnirea consumatorilor de droguri hardcore la un hotel de patru stele din Lituania

Din păcate, nu e prima oară când am rămas cu impresia că guvernele lumii sunt mai puțin interesate de războiul împotriva drogurilor și mai mult preocupate să lupte împotriva utilizatorilor de droguri.
20 Iunie 2013, 10:17am

Mă aflu în hotelul de patru stele Radisson din Vilnius, capitala Lituaniei, la una dintre cele mai cosmopolitane adunări ale foștilor și actualilor consumatori de droguri din lume. Sunt heroinomani din mahalele din Nairobi, mâncători de opiu de pe străzile Nepalului și fumători de coca din Kabul, laolaltă cu mulți asistenți sociali, luptători pentru drepturile omului și politicieni.

În total, 750 de oameni au reușit să ajungă la Conferința Internațională de Reducere a Efectelor Negative ca să afle cum să reducă răul provocat utilizatorilor de droguri de către războiul guvernelor împotriva drogurilor. Timp de patru zile, Radissonul e o bulă de imunitate pentru fanii narcoticelor din Rusia, Tailanda, Vietnam și alte state în care cetățenii sunt bătuți și închiși în centre de detenție stricte unde nu li se tratează problemele de sănătate pe motiv că sunt dependenți de droguri.

La hotel, toate toaletele au coșuri de gunoi pentru ace (iar personalul hotelului a fost antrenat să arunce cu grijă acele folosite), există o clinică improvizată cu metadonă, un centru de schimbare a acelor și o asistentă pregătită să trateze supradozele de heroină (până la sfârșitul conferinței, a salvat trei vieți).

Într-unul dintre holurile imense ale hotelului avea loc un workshop pentru fumat heroină intitulat „Demonstrație: tehnici de construit pipe cu staniol”, ținut de Neil Hunt – un asistent pentru consumatorii de droguri din Kent. Atelierul a atras o mulțime mare și curioasă, iar Neil a folosit zahăr în loc de heroină ca să demonstreze care e cel mai bun mod de a-ți construi propria pipă. Nu des dai peste ateliere de fumat heroină în mijlocul unui hotel corporatist dintr-un fost stat sovietic. Dar ca să fiu sincer, nici nu cauți prea des așa ceva.

Am hotărât să las demonstrația lui Neil și să mă întâlnesc cu câțiva participanți ca să aflu mai multe despre viețile lor și despre scopul vizitei lor aici.

Afară am stat de vorbă cu Serghei Uchaev, un activist și fost heroinoman în vârstă de 30 de ani din Uzbekistan. Îi spune translatorului lui că e îngrijorat că aș fi de la KGB. Credeam că glumește, dar se pare că nu. Autoritățile ruse spionează activiștii din vechile state sovietice. În plus, lucrează cu utilizatorii de droguri, e normal să fie precaut.

Lui Serghei i s-a amputat piciorul acum 13 ani din cauza unor infecții rezultate în urma injectărilor repetate. Avea 17 ani pe vremea aceea și deja se injecta de trei ani. Îmi spune că nu avea idee că poți căpăta o dependență atât de mare sau că te puteai infecta cu HIV și hepatită C de la acele refolosite. Mai târziu, a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru că a fost prins cu un joint.

Anastasia Teper, 30 de ani, care lucrează pentru organizația caritabilă Vocal, care ajută tinerii utilizatori de droguri, îmi spune cu un accent puternic de Brooklyn că sosirea ei la această conferință atât de aproape de Rusia simbolizează încheierea unui cerc complet în viața ei. La începutul anilor '90, familia ei săracă de evrei țigani a fugit din Moscova ca să scape de persecuție. S-au refugiat în New York și la 15 ani s-a îndrăgostit de un consumator de heroină cu șase ani mai în vârstă ca ea. Pe la 18 ani, dezvoltase și ea o dependență puternică de cocaină și heroină.

Mi-am dat seama că în tot timpul ăsta iubitul meu vrusese să mă facă dependentă de heroină, ca să aibă cu cine împărtăși problema asta cu drogurile și cu banii. Pe la 21 de ani, trecuse prin 2 operații și încercase să se sinucidă de două ori. „Mă pregăteam să mor. Îmi doream moartea. Nu mă puteam vedea trăind peste vârsta de 25 de ani,” mi-a spus. „Dar când am împlinit 22 de ani, mi-am dat seama că voiam să trăiesc. Majoritatea prietenilor mei au murit, dar acum am grijă de oameni, lucru pe care mi l-am dorit dintotdeauna.”

Daniel Tinga e din Nairobi, Kenya. Probabil e cel mai mare om pe care l-am întâlnit vreodată la cei 2,13 m ai lui. A început să utilizeze heroină pe la vârsta de 26 de ani când a devenit paznicul unui baron al drogurilor. „Țineam pentru el kilograme întregi de heroină la mine acasă, unde locuiam cu soția și cei doi copii. Primeam 300 de lire pe lună pentru un kilogram. La început nu știam în ce m-am băgat, dar mi-am dat seama atunci când au început să aducă drogați ca să-o testeze.”

„Am fost curios, așa că am furat puțin din marfă, am fumat-o și m-am simțit mișto, a fost euforic. Consumam un gram și jumătate pe zi în secret, dar soția m-a prins drogat și a hotărât să mă părăsească. Dealerul a aflat că luam din marfă și m-a concediat. Am intrat în depresie. Ca să pot cumpăra heroină, am început să vând și eu. Mai făceam și tâlhării. Am constituția fizică necesară pentru așa ceva.”

Fred, un francez vorbăreț, avea tigri tatuați pe gât. Și-a petrecut tinerețea făcând pe DJ-ul la evenimente  fashion din Paris, unde consuma patru până la cinci grame de coca pe zi. A făcut asta timp de nouă ani.

„Era prea mult, știu. Uneori nu reușeam să dorm, dar n-am avut probleme financiare. Viața își continua cursul: cocaină, clubbing și sex. Mă gândeam la cocaină mai mult decât la viața mea.”

„Am aflat că aveam HIV pe la 18 ani. Viitorul meu însemna o moarte prematură. Eram deprimat, dar cocaina mă ajuta să mă distrez. Publicul avea o părere proastă despre utilizatorii de droguri – ne considerau infractori – dar toți consumau alcool care e și mai mortal.”

Brun Gonzalez, 24 de ani, își folosește experiențele trecute pentru a-i ajuta pe alții. Când îl întreb despre droguri, îmi spune că și-a „trăit viața”. E puțin spus, aflu mai târziu. Se pare că trupul lui e un puț de droguri umblător.

A fost un personaj retras la școală în Mexico City („pentru că aveam părinți hipioți”) și de la vârsta de 13 ani a început să facă amestecuri dubioase cu toate drogurile pe care le putea găsi. Le lua și se închidea în studioul lui unde cânta blues psihedelic la chitară.

Pe la sfârșitul adolescenței, își injecta cocaină, mescalină și opiu deodată. Devenise un psihonaut – o persoană care explorează mintea umană folosind substanțe psihoactive mai vechi sau mai noi. „Introspecția – asta îmi place la droguri,” mi-a spus.

Dacă există un rege al utilizatorilor de droguri, acesta este Eliot Albers. E director al uniunii globale pentru utilizatorii de droguri, Rețeaua Internațională a Persoanelor care Folosesc Droguri ((Inpud), care avea un stand la conferință și tricouri cu design mișto. Un fost punkist din Londra a cărui carieră în lumea drogurilor a început după ce a citit în adolescență Junky de William Burroughs, Eliot era „un adolescent existențialist retras, depresiv și visător, preocupat de probleme cosmice, moarte și durere.”

„Când am citit despre heroină, mi s-a părut că mi se potrivea și că ar trebui să încerc,” spune el. Și așa a făcut. Imediat după ce a terminat școala, a pornit spre Triunghiul Auriu, una dintre principalele zone producătoare de opiu din Asia, unde a petrecut un an întreg fumând heroină de calitate cumpărată direct de la fabrică împreună cu alți doi tipi într-o cameră din Chiang Mai. „Se potrivea cu temperamentul meu; mă făcea să mă simt confortabil, relaxat și încrezător.”

Pasiunea lui Eliot pentru opiacee l-a dus în Palestina unde a consumat o grămadă de opiu, după care a fost lector de filosofie fumător de heroină. Acum e una din cele câteva sute de persoane din Marea Britanie care primește morfină injectabilă din partea Ministerului de Sănătate.

„N-am simțit niciodată că dependența e o boală. M-a menținut în funcțiune așa cum îmi doream, mi s-a potrivit. Am o legătură intensă cu drogurile. E o pasiune.”

Chestia ciudată la Abdur Raheem – 49 de ani, din Kabul – e că deși a avut una dintre cele mai dure vieți imaginabile, e cea mai blândă persoană de aici. A început să mănânce opiu într-o închisoare iraniană (unde fusese condamnat la 12 ani pentru că fusese implicat într-o bătaie) ca să-și amorțească un picior care îl durea și să poată juca fotbal în curtea închisorii.

„Când mâncam opiu, era pentru mine un moment foarte special și încântător pe care nu-l pot exprima în cuvinte,” mi-a spus el. După ce a fost eliberat din închisoare, dependent de opiu, a descoperit că logodnica îi dispăruse, iar părinții îi muriseră. A fost deportat înapoi în Kabul, unde a ajuns homles și s-a alăturat unei comunități de 700 de consumatori de heroină care squatau fostul centru cultural rus al orașului.

În urmaunui abces cauzat de injectare, a ajuns într-o clinică pentru persoanele dependente de droguri înființată de Medecins de Monde și a devenit primul afgan tratat cu metadonă. După șapte detoxificări, a renunțat la metadonă de doi ani și acum face parte din Mișcarea Consumatorilor de Droguri Afgani. Așteptându-mă la un răspuns negativ agresiv, l-am întrebat dacă mai ia droguri și azi. „Uneori iau coca,” îmi spune zâmbind, „dar numai când sunt cu prietenii la petreceri.”

Altundeva au loc proiecții de scurtmetraje, dintre care unul se intituleazăCarpet Drugged. Filmările îi arată pe niște copii afgani într-o colibă dintr-un sat cărora părinții le dau opiu pentru amorțirea durerilor cauzate de țesutul zilnic de covoare. Tipul ăsta, Bikash Gurung, 26 de ani, a câștigat premiul pentru cel mai bun film la Festivalul de Film al Drogurilor pentru Călătoria spre schimbare – un film despre cum tinerii utilizatori de droguri din Nepal sunt răpiți, torturați și reținuți de poliție. Când Bikash a fost prins în adolescență cu heroină la el, a fost interogat și bătut timp de 53 de zile, după care și-a petrecut nouă luni într-o închisoare unde jumătate dintre deținuți erau acuzați de consum de droguri.

Mai sunt și alte prezentări despre copiii aurolaci din Mombasa și despre adolescenții utilizatori de mefedronă din București. Mai e un atelier despre heroina contaminată cu anthrax și unul despre cum sistemul mult lăudat de tratament pentru consumatorii de droguri din Suedia nu e atât de bun pe cât se crede.

Organizarea unei conferințe pentru ajutarea oamenilor cu probleme grave de sănătate e un lucru perfect rațional și lăudabil. Dar ce e mai absurd la o conferință de droguri în hotelul Radisson din Vilnius e absurditatea legilor împotriva drogurilor care i-au adus aici pe oamenii ăștia. Niciunul dintre oamenii pe care i-am cunoscut aici nu erau monștri. Păreau oameni buni care suferiseră enorm, încercaseră să scape de suferință cu ajutorul drogurilor și apoi se luptaseră să iasă din dependență. Își făcuseră mult mai mult rău lor înșiși decât altora. Și totuși, din discuțiile pe care le-am avut cu ei, a reieșit că statul le făcuse viața și mai grea și nu-i ajutase să iasă din situația dificilă în care se aflau dintr-un singur motiv: faptul că luau droguri.

Nu e prima oară când am rămas cu impresia că guvernele lumii sunt mai puțin interesate de războiul împotriva drogurilor și mai mult preocupate să lupte împotriva utilizatorilor de droguri.

Urmăriți-l pe Max pe Twitter: @Narcomania

Traducere: Oana Maria Zaharia

Vă place să citiți despre droguri? Luați de-aici:

Cartelul de droguri Los Zetas are propria rețea radio

Cum am învârtit un deal cu droguri de 200 de milioane de dolari

Te poți face praf cu droguri digitale?

Droguri care mă fac să plâng

Ghidul de cumpărat droguri pentru doamne