Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
18+

După 15 ani, „Fight Club” tot naşpa a rămas

Fightclub este echivalentul forumurilor de pe Reddit.

de Megan Koester
22 August 2014, 12:07pm

Când a apărut Fight Club, mi s-a părut cea mai usturătoare acuzație adusă culturii consumerismului pe care o văzusem până atunci. Aveam 16 ani şi nu mai văzusem aşa ceva. Nu mai am 16 ani şi Fight Club împlinește în curând 15 ani. Recent, filmul a fost subiectul tributului Comic-Con, iar David Fincher şi Chuck Palahniuk au fost prezenţi acolo. La începutul anului viitor va fi publicat un roman ilustrat ca odă pentru Palahniuk.

Fight Club a revenit la spiritul vremii, şi logic – subiectele pe care le-a atins până acum despre la degradarea lumii au devenit prea reale. E haos pe străzi, între cetăţeni şi cei are au jurat să-i apere. Discrepanţa venitului dintre salariaţi şi oamenii de la putere se adânceşte din ce în ce mai mult şi corporaţiile se unesc mai repede ca fuziunea celulară. Aceste variabile fiind date, ar avea sens să îmbrăţişăm din nou povestea nihilistă a lui Palahniuk. Dar problema, în cazul ăsta, e că îmbrăţişăm ceva la fel de naşpa ca ceea ce criticăm. 

Au trecut 10 ani de când am fost într-o cameră de cămin. Deci am trăit o viaţă fără posterele omniprezente cu Fight Club. Aproape am uitat de existenţa acestui film. Când a fost reînviat, totuşi, am vrut să văd dacă a fost ceva de capul lui sau toată viața mea de adolescent a fost de căcat.

M-am uitat din nou la film și am ajuns la concluzia că, da, viaţa mea de adolescent a fost de căcat, pentru că toate vieţile adolescenților sunt pline de căcat. Abundenţa căcatului este o experiență la fel de unică, în viața adolescentului, ca acneea, lupta cu sexualitatea, şi ideea asta că anarhia poate fi o soluţie viabilă pentru problemele societăţii.

L-am descărcat ilegal pentru că Tyler Durden sigur ar fi vrut să fac asta , „Furie, Furie” puteam să-i aud vocea cum mă inspiră „împotriva sistemului”. După ce mi-am preparat o băutură serioasă şi am deschis un nou pachet de ţigări (din nou, aşa cum ar fi vrut Durden să fac) m-am pus pe criticat.

Imaginea e la fel de veche precum ideea că societatea trebuie să fie salvată de ea însăşi. Arată ca un joc video ceea ce, iarăşi, face sens pentru că a fost conceput să atragă oameni care atunci când nu se gândesc la cât de dubioasă e societatea şi cum trebuie salvată, se joacă pe calculator sau alt aparat (jocuri pe care au dat mulţi bani). Naratorul nostru insomniac este tipicul sociopatului care este singur între marea de pahare de la Starbucks şi mobilă prefabricată. În căutarea de sine se duce la întâlniri pentru cancer testicular, iar bărbaţii pe care-i întâlneşte nu sunt bărbați pentru că sunt capabili să plângă și să-i îmbrățișeze pe alții.

Se duce la întâlnirile astea până când apare ea. Ea. A stricat. Totul. Cât de nebună este ea?! Fumează la întâlnirile pentru cancer?! Aproape că dau maşinile peste ea şi ei nu îi pasă. Este o gaură pe care Tyler Durden o fute, toate astea că să-l avertizeze pe narator despre potenţialul femeii de a suge sufletul. 

„Suntem o generaţie de bărbaţi crescuţi de femei” spune Durden, din nou, în cadă fără să pară deloc gay, lângă psihicul torturat al naratorului. „Dacă tatăl tău te-a părăsit, ce ne spune asta despre Dumnezeu?”. „Emanciparea e masturbare”. Apoi imaginea se schimbă. Doi bărbați la bustul gol aproape ca-n reclamă de la Gucci care se bat până se cacă pe ei. 

Brutalitatea asta e la limita pornografiei. Această scenă seamănă oarecum cu o versiune modernă din romanul Howl a lui Allen Ginsberg. Naratorul vorbeşte despre cum a văzut unele dintre cele mai luminate minţi ale generaţiei lui ca pe nişte salahori împuţiţi – chelneri, casieri s.a, care cumpără lucruri de care nu au nevoie. „Marele nostru război spiritual”, spune el, „marea noastră depresie” [ pauză dramatică] fac parte din viaţa noastră. Este cam acelaşi argument pe care tipii drăguţi îl folosesc atunci când nu au parte de pizdă – Asta mi-a fost promis – Merit asta - Şi atunci de ce nu am parte de asta ?! Asta este întrebarea pe care o pun ambele părţi. Întrebare adresată găurii negre pe care vor s-o fută.

Am realizat de la scena asta că Fight Club este Reddit-ul filmelor.

Palahniuk a scris Fight Club ca o satiră, ca pe o examinare a ororilor din spatele identității masculului juvenil. La sfârşitul filmului, naratorul se află în fața propriei creaţii și regretă ce a făcut. Totul e bine şi frumos, dar nu ăsta este mesajul cu care rămâne publicul (ăştia care stau pe Reddit – cu pilula roşie a adevărului în mâna). Ăştia cu pilula sunt vrăjiţi de cealaltă parte, de partea cu violenţă şi răutatea care au reieşit până acum din film.

Unii oameni vor să vadă doar cum arde lumea asta. Nu îi interesează de faptul că nu sunt singura entitate în această lume pe care vor s-o vadă în flăcări. Nihilismul este, în mod inerent, narcisist. Măcar naratorul şi-a dat seama până la urmă că nu vrea să facă ce a făcut. Nu mai vrea mentalitatea lui Durden. Deşi mulţi fani ai filmului au impresia că naratorul e iraţional că s-a tras pe fund la sfârşit. Dacă majoritatea oamenilor nu înţeleg că asta e o satiră, mai e o satiră? Sau este doar un mediu pentru a transmite, din nou violenţă şi brutalitate, cu un iz de înţelegere a mesajului lăsat la urmă pentru critici?

În fine, asta e doar părerea mea nemulţumită și cui îi pasă de ea?

Traducere: Oana Maria Zaharia

Tagged:
Sex
FIGHT CLUB
Chuck Palahniuk
Cultura
Vice Blog
Pornografie
antisistema
violenta
patriarhie
brutalitate