Uau, frate, nu trăim într-un calculator!

Profesorul Massimo Pigliucci.

Am publicat de curând un interviu cu cercetătorul NASA Rich Terrile despre cât de posibil e să trăim cu toții într-un joc ca Sims. Teoria asta v-a plăcut tuturor din trei motive: 1) E simplă; 2) Fumați prea multă iarbă; 3) Nu vreți să muriți. Dar, în realitate, e mult mai greu să înțelegi viața decât să te bazezi pe teoria că trăim cu toții într-o realitate codată de un programator din viitor. În plus, teoria simulării nu e nimic altceva decât o versiune modernă a filosofiei medievale care ne-a învățat că totul există doar în mintea lui Dumnezeu.

Pentru că nu vreau să vă fie totul ușor și mi-ar plăcea să vă provoc să gândiți, m-am gândit să încerc să demontez teoria lui Terrile împreună cu profesorul Massimo Pigliucci, autorul cărții Răspunsuri pentru Aristotel și profesor de filosofie la Universitatea din New York.

Ca să-l citez pe Massimo: chiar nu știm niciun căcat. Așa că nu mai visați să vă conectați creierul la un Playstation și reveniți cu picioarele pe pământ. Viața e mult prea complicată ca s-o rezolvi apăsând un buton de restart.

VICE: Salutare, Massimo. Ce părere ai despre teorii ca cea a lui Terrile?

Massimo Pigliucci: Nu cunosc foarte bine scrierile lui, dar asta e o idee veche, care a fost propusă de mulți filosofi. În filosofia generală, e cunoscută sub numele de idealism și sugerează că acel concept pe care-l numim realitate e manifestarea unei minți, adică o idee. George Berkeley – de unde și-a luat numele universitatea californiană – a fost un susținător al idealismului. Totuși, el credea că mintea respectivă e a lui Dumnezeu, nu a unui computer.

Argumentul mi se pare interesant din punct de vedere filosofic, dar are două probleme: e complet netestabil empiric – nu e științific - și se bazează pe ceea ce cred că e un defect universal. Filosoful Nick Bostrom a argumentat de curând pe baza unei teorii asemănătoare cu teoria propusă de Terrile.

Ce anume?

Argumentul era că, dacă e posibil să simulezi minți înăuntrul unui computer, dacă există o civilizație capabilă să facă asta și dacă cel puțin unele dintre aceste civilizații sunt destul de curioase încât chiar să facă asta, atunci e posibil s-o facă de mai multe ori. Așa cum nici noi nu facem doar o copie a jocului Sims, ci milioane de copii. Prin urmare, e posibil să existe mai multe universuri simulate și doar unul sau câteva universuri fizice.

Șansele să fim înăuntrul unui univers simulat sunt mai mari decât cele care spun că trăim într-unul fizic, iar Bostrom concluzionează că e posibil să ne aflăm în simularea cuiva. Argumentul e chiar foarte deștept.

Atunci ce ți se pare problematic la el?

Bostrom – la fel ca și Terrile, presupun – acceptă o versiune puternică a acestei teorii computaționale a minții, și anume, ideea că mintea e ca un software de computer și poate funcționa pe multe substraturi diferite, chiar și pe chipuri de computer. Deși o anume versiune a teoriei computaționale e acceptată de mulți neuroscientologi și filosofi, cred că e departe de a fi demonstrată și sunt de acord cu vocea minorității reprezentată de către John Searle.

Potrivit lui Searle, mintea nu e ca un computer, pentru că procesele precum respirația sunt legate de substraturi biologice specifice și sunt rezultatul unui proces specific de evoluție biologică. Asta nu înseamnă că nu există nimic mistic în conștiință, desigur. Nu că n-am putea reproduce acest fenomen în mod artificial. Dar nu pare să aibă sens să spunem că l-am putea simula într-un calculator sau să-l încărcăm și să devenim nemuritori, cum susțin suporterii Singulitarianismului.

Acest tip de teorii par să fie foarte populare în momentul de față. Părerea mea e că sunt atât de populare pentru că viața ar fi mai ușoară dacă ar fi doar o simulare.

Da, eu privesc teoria ca pe un fel de religie pentru tocilari pasionați de tehnologie. Dacă stai să te gândești, marele simulator din cer e ca Dumnezeu, dar nu trebuie să treci prin toate scârboșeniile alea din Vechiul Testament.

Asta mi se pare și mie ridicol la genul ăsta de speculații. De cele mai multe ori, ateii cred în ele, după care te lasă paf când susțin că un programator a creat toată simularea asta în care trăim. În fine, Terrile spune că lumea e o simulare din cauză că atunci când cineva se uită la cele mai mici particule printr-un microscop, acestea apar pixelate. E un argument valabil?

Nu sunt sigur ce vrea să spună cu asta. Nu cred că fizicienii văd lucrurile ca fiind pixelate. Dacă vrei să-ți pui mintea ca lumea la treabă, citește cartea lui James Ladyman și a lui Don Ross, Everything Must Go. Ei extrapolează tot ceea ce au în comun teoriile actuale din fizică – relativitatea, mecanica cuantică, teoria corzilor, teoria M - și ajung la concluzia că realitatea nu are capăt, este infinită, deci nu poate fi „pixelată”.

N-ar fi potrivit să numim genul de scepticism pe care îl folosește Terrile „pseudo-scepticism”?

Nu, n-aș merge atât de departe. Scepticismul radical, cum se cheamă în filosofie, are niște origini interesante și adânci. Gândește-te la experimentul faimos al lui Descartes care a dus la concluzia „Gândesc, deci exist” și la multe alte versiuni care au ajuns imprimate pe tricouri. Dar în filosofie s-a cam ajuns la accepțiunea comună că scepticismul radical, deși nu poate fi anulat logic sau empiric, e totuși un drum înfundat.

N-ai ce altceva să faci cu el. Deci aș recomanda să nu ne mai credem așa de tari, pentru că nu știm mai nimic. După care o să-mi beau cafeaua dimineața, sperând că e reală și gustoasă.

Coperta uneia dintre cărțile lui Massimo, care oferă răspunsuri la întrebările lui Aristotel.

Crezi că e imposibil să creăm inteligență și conștiință în mod artificial?

Nu sunt sigur că e imposibil, dar nu cred că se poate face asta prin programul Strong Al. Programul n-a mai evoluat deloc în ultimii ani. Dintr-o anume perspectivă, suntem mașini gânditoare, rezultatul unui proces de evoluție biologică. Deci nu există niciun motiv pentru care n-am putea reproduce părți din acel proces și crea inteligență artificială.

Dar și acolo sunt probleme?

Da, există mai multe constrângeri – constrângeri fizice – decât vor să ia în calcul entuziaștii inteligenței artificiale. Atunci când spun, de exemplu, că mintea e computațională, e echivoc. Cam totul e computațional în univers. Dar asta nu înseamnă că putem încărca într-un calculator pietre, planete și stele fără să pierde cea mai importantă calitate a lor: fizicalitatea.

Deci da, e posibil să putem general inteligență artificială prin Al la un moment dat, și chiar s-o facem mai inteligentă ca noi, dar nu va fi printr-un simplu proces de simulare.

Întrebarea dacă ceea ce percepem ca realitate e de fapt real e la fel de veche ca filosofia însăși. Teoriile ca cea a lui Terrile te îndepărtează cumva de adevărata cunoaștere, nu? Și pot face rău filosofiei și științei.

A, dacă l-ai întreba pe Platon, ți-ar spune că adevărata cunoaștere e un concept redundant, dat fiind că cunoaștere e credința justificată, cu o bază solidă, deci adevărul e inclus în ideea de cunoaștere. Lăsând asta la o parte, cred că unul dintre cele mai bune aspecte ale filosofiei e abilitatea de a face experimente în afara domeniului strict empiric al științei – explorarea spațiului logic, dacă vreți. Problema începe când oamenii fac prea mult caz de experimente de gândire proaste sau neinformative.

Asta mă face să cred că teoriile ca cea susținută de Terrile sunt pseudoștiințifice, iar cei care visează la simulări de fapt nu pot accepta gândul că vor muri într-o zi.

N-aș folosi termenul pseudo-științific prea ușor. Terrile, de exemplu, e un om de știință oficial care face cercetări pe bune. Atunci când nu vorbește despre realitatea pixelată. E diferit de, să zicem, Deepak Chopra și prostiile lui despre vindecarea cuantică. Acestea fiind spuse, academicienii – fie ei oameni de știință sau filosofi – au o resposabilitate specială atunci când vorbesc cu publicul și ar trebui să anunțe foarte clar unde se termină știința sau filosofia și unde încep speculațiile.

Dar da, suspectez că teoria asta are o mare legătură cu incapacitatea ființei umane de a accepta moartea.

De ce crezi că ramurile ezoterice ale științei și ale filosofiei i-au atras dintotdeauna pe oameni?

Pentru că acolo e distracția. Imaginației umane îi place s-o ia razna, așa că mai degrabă cumpărăm cărți despre teoria corzilor decât despre mecanica newtoniană, sau despre zombi decât despre logică. Chestiile astea sunt mereu mai palpitante. Și asta nu e o problemă, atâta timp cât oamenii care scriu despre lucrurile astea o fac în mod responsabil. Din păcate, de multe ori nu e așa.

Cum ar putea lucra știința și filosofia eficient împreună?

În ciuda unor recente conflicte între oamenii de știință și filosofi, există multe exemple de colaborare fructuoasă între cele două, mai ales în domenii ca filosofia biologiei, fizicii și matematicii. În aceste arii academice, filosofii iau știința foarte în serios, iar oamenii de știință lucrează direct cu filosofia.

Dar trebuie să înțelegem că filosofia e un tip diferit de activitate intelectuală față de știință. Oamenii de știință se ocupă cu descoperirea chestiilor despre natura universului fizic, iar ceea ce propun ei despre această natură trebuie să fie dovedit prin mijloace empirice. Filosofii sunt preocupați de explorarea posibilităților logice și de examinarea sensului și a coerenței – sau nu – a unor concepte din limbajul de zi cu zi și din cel științific. Deci, în mod ideal, filosofia bună ar trebui să cunoască cele mai bune informații din domeniul științei, iar știința trebuie să țină cont de faptul că multe informații filosofice nu pot fi examinate empiric. Dar în afară de asta, ar trebui respectată valoarea ambelor domenii intelectuale, niciuna nu e mai puțin importantă decât cealaltă.

Urmăriți-l pe Johannes pe Twitter: @JohnVouloir

Citiți și Uaaai, frate, trăim într-un calculator în momentul ăsta?

Traducere: Oana Maria Zaharia