FYI.

This story is over 5 years old.

Film

A apărut un nou film despre viața lui Jimi Hendrix

Cum faci un film despre Jimi Hendrix când n-ai obținut dreptul de a folosi muzica lui?
3.10.14

André 3000 în rolul lui Jimi Hendrix. Fotografia din arhiva Darko Entertainment.

A ieșit un nou film despre Jimi Hendrix, scris de tipul care a adaptat cartea Sclav timp de doisprezece ani, după memoriile lui Solomon Northup. Dar nu ți-ai da seama despre ce e vorba din titlu: Jimi: All is by my side. Am fost mare fan Jimi Hendrix în liceu și-i ascultam toate albumele pe repeat acasă la prietenul meu Ken (preferata noastră era înregistrarea de la Monterrey Pop Festival) și tot nu înțeleg titlul filmului. Dar poate că asta vrea să fie perspectiva unui om care îl abordează pe Jimi extrem de intim.

Publicitate

Filmul folosește titluri ciudate pentru a introduce personajele într-o poveste care, altfel, rămâne prinsă în era diegetică a hipioților. Titlurile par să fie scoase dintr-un documentar, iar jocul actoricesc, mai ales cel al lui André Benjamin (André 3000 din Outkast) ca Jimi, e destul de intens și convingător cât să poată fi confundat cu non-ficțiunea. Dar luminile și designul de producție sunt stilizate și tripante. Dar în ciuda actorilor buni și a atmosferei visătoare care încearcă să captureze spiritul legendarului chitarist, există o problemă atunci când producția nu obține drepturile asupra operei artistului. Da, n-au primit dreptul de a folosi muzica lui Jimi.

E mare păcat, pentru că filmul chiar ar fi meritat muzica. Benjamin cântă doar câteva piese recognoscibile, de exemplu, atunci când Jimi a cântat la Londra Sergent Pepper’s Lonely Hearts Club Band în prezența a doi membri Beatles. Așa cum filmul despre viața lui Francis Bacon n-a putut folosi adevăratele picturi ale artistului, la fel s-a întâmplat și cu filmul despre viața lui Jean-Michel Basquiat și cel despre Jackson Pollock.

Filmul despre Jimi se bazează pe talentul actorilor. Și toate aceste filme încearcă să transmită ceva despre oamenii din spatele artiștilor. Dar ce înseamnă să nu le poți reprezenta arta în film? Mai ales când arta e foarte ușor de recunoscut, și anume, cântecele lui Jimi Hendrix. Una e să reproduci un tablou de Jackson Pollock și alta e să cânți la chitară în stilul lui Jimi Hendrix. Atunci când ne uităm la primul, putem suporta că versiunea tabloului din film nu e chiar cea reală, dar când ne uităm la al doilea și scenă după scenă ascultăm cântece care sună aproape ca ale lui Jimi, dar nu iau foc așa cum fac piesele cântate de Jimi, rămânem în expectativă și tot așteptăm să se întâmple.

Publicitate

Dar felul în care filmul gestionează piedicile e foarte interesant. În loc să fie un film biografic convențional care ne spune ce știam deja, ni se oferă o abordare care pare să-i dezvăluie secretul lui Jimi, Jimi cel autentic, cel din spatele muzicii. Prima treime a filmului o are ca figură centrală pe Imogen Poots (o joacă pe Linda Keith, femeia care l-a descoperit pe Jimi și care a fost și iubita lui Keith Richards); Jimi abia vorbește în timp ce ea îl ghidează din Greenwich spre Londra, unde își face propria trupă și unde, la fel ca Lana del Ray, ajunge pe culmile gloriei patru decenii mai târziu. Această abordare ajută publicul să se apropie de Jimi așa cum s-a apropiat de el personajul lui Imogen. Ea e motorul filmului – un motor excelent și fascinant – pentru că e o femeie conectată cu doi muzicieni de geniu, dar nu e muzician ea însăși. (Merită menționat că Kathy Etchingham, o iubită australiană a lui Jimi care primește o bătaie brutală de la artist în film, a disputat acuratețea scenei.)

Odată ajuns în Londra, Jimi devine motorul narativ și își stabilește prezența pe scenă. În această secțiune a filmului, îl auzim cântând la chitară, dar niciodată cu vocea. Andre 3000 reușește să redea atât de bine manierismele, vocea și psihologia lui Jimi de dincolo de suprafață încât chiar credem că e Jimi fără să auzim cântecele lui. Doar că nu e Jimi cel la care ne așteptam. Lipsa de piese de-ale lui Hendrix chiar contribuie la autenticitatea filmului, care altfel ar fi fost un alt clișeu hollywoodian cu piese arhicunoscute plasate în câteva momente-cheie.

Punctul culminant e când îl auzim pe Jimi cântând cu vocea, ceea ce e un pic ciudat, pentru că nu era cunoscut pentru voce și se spune chiar că își ura propria voce. Dar în acest film, pentru că publicul așteaptă chestia asta pe tot parcursul lui, vocea lui e un crescendo binevenit care îi împlinește spectatorului așteptările pe care le are la început. Îl vezi pe André că arată ca Jimi, vorbește ca Jimi, se îmbracă ca Jimi, îi înțelege mintea lui Jimi, dar oare o să cânte ca Jimi? Nu ne pasă dacă poate cânta la chitară ca Jimi, pentru că nici nu știm dacă el e cel care cântă sau nu, dar adevăratul test e cel al vocii. Și se dovedește a fi un succes care ne face să ne întrebăm: Ar fi fost mai bine să-i auzim vocea de la început? Nu, nu în filmul ăsta. Filmul ăsta e despre bărbatul din spatele muzicii. Dacă vrei să asculți cântecele faimoase, du-te și cumpără discurile.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre muzicieni legendari:

Pe urmele părului lui David Bowie
Jurnalul unui trist: Gloria și căderea lui Ozzy Osbourne
În turneu cu Nirvana!