Nu înțeleg care-i faza cu Instagram

Salut. Ghici ghicitoarea mea. Ce e o chestie veche în jurul căreia se face vâlvă încontinuu degeaba? Camera foto din telefon. Toată lumea are. Eu am un telefon de 30 de lei și tot are cameră foto în el. Să te entuziasmezi că ai aparat foto la telefon e ca și cum te-ai entuziasma că-ți iei o cafea de la tonomat sau că asculți un cântec de pe laptop. Nu e nicio mare chestie.

Totuși, jumătate din reclamele pe care le văd la TV sunt la camere foto și telefoane cu cameră foto. De obicei ni se arată o mămică zâmbitoare care-și fotografiază copilul pe snowboard cu zoom și îi capturează sufletul într-o poză pe Twitter pentru veșnicie. După care ni se spune că și noi ar trebui să facem la fel. Suntem avertizați că viața trece pe lângă noi și că, dacă nu facem fotografii în fiecare moment banal al vieții noastre – ca Guy Pearce în Memento – aceste momente se vor pierde pentru totdeauna. E ca și cum n-am avea încredere în memoria noastră.

Nu suntem încurajați să fim doar fotografii oficiali de club ai propriei noastre existențe – ni se spune că ar trebui să documentăm fiecare masă pe care o preparăm pentru o retrospectivă la galeriile Saatchi. Ideea asta atinge apogeul în Instagram. Poate c-ați auzit și voi de ea.

Nu știu ce s-a întâmplat la trecerea dintre milenii – poate ni s-a strecurat în cap, fără să ne dăm seama, ideea că suntem „cei aleși", pentru că viețile noastre se întind pe două milenii diferite – dar s-a schimbat ceva în aer în momentul acela, ceva ce ne-a făcut să ne îndrăgostim de noi înșine. Stima de sine imensă proaspăt dobândită ne-a făcut deodată să lăsăm băieții de la Travis și blugii largi să reprezinte cultura tinerilor și am început să avem impresia că înăuntrul fiecăruia dintre noi sălășluiește un artist. Am hotărât că nu mai e nevoie să fim membri constructivi ai societății ca să supraviețuim în jungla din jur, putem cu toții să ne câștigăm existența făcând logouri pentru baruri cool și deschizându-ne cafenele de artă/galerii/case de discuri. Nu ai banii, talentul, inteligența sau motivația necesare pentru a face asta? Nu-i nimic, fă împrumut la bancă sau câștigă o competiție sau ceva.

Credeți că generalizez? În 2001, venisem cu scuterul la școală ca de obicei, când mă întâmpină profa de arte să-mi spună că fusesem ales de către consiliu pentru a face design-ul unei picturi murale pentru un pasaj din zonă. Am fost năucit, parțial pentru că aveam 12 ani, parțial pentru că eram totuși destul de mare cât să-mi dau seama că eram un artist de căcat. Am refuzat, am luat o notă proastă la examenul final, i-am ucis profei de artă visul cum că în mine se ascundea o Guernica în versiune suburbană și mi-am petrecut restul adolescenței povestindu-le fetelor elegante că nu fusesem apreciat de nemernicii din comisia de examen și că nici Van Gogh n-a vândut niciun tablou în timpul vieții lui.

De asta toți cei sub 30 de ani sunt niște nesuferiți absurzi și cu aere (inclusiv eu). Epoca Blair a încurajat obsesia sinelui și aspirațiile nefondate.

Apoi a apărut Banksy, care a dovedit că pentru a fi artist nu e nevoie decât de niște metafore politice de stânga care nu se bazează pe informații reale.

Iar acum, ideea tâmpită cum că oricine se poate exprima admirabil prin imagini e propovăduită de o aplicație gratis de pe smartphone.

Pentru cei dintre voi care nu știți de această aplicație – probabil sunteți ocupați să aveți grijă de nepoți – scopul Instagram e să ofere o scuză oamenilor fără simț estetic să-și împărtășească iluziile boeme cu colegii de școală. Sub pretextul că vrei să arăți tuturor ce frumos e orașul toamna, ne informezi de fapt că te afli pe acoperișul unui club mișto.

Bineînțeles că sunt destui oameni ok care postează fotografii interesante, de bun gust, dar problema e că toată lumea vrea să facă parte din acest curent. Instagram e doar o aplicație foto, dar e și arma oamenilor care vorbesc despre celebrități spunându-le pe numele mic. E pentru oamenii care atunci când vor să vorbească despre un restaurant, folosesc fragmente din recenzii.

Sunt multe aspecte ale Instagramului despre care aș putea vorbi, dar deocamdată să ne concentrăm pe estetică.

În primul rând, ești obligat să bagi efectul ăla de filtru de la Windows Moviemaker, care nu face toate fotografiile să pară clasice sau elegante, ci niște polaroide vechi și putrezite. Nu sunt vreun critic de artă, dar mie instagram mi se pare ieftin. Mi se face rău când mă uit la fotografii – îmi amintesc de apartamentul bunicii mele care n-a mai fost redecorat de pe vremea când l-a cumpărat. Îmi amintesc de costumele de poliester purtate de comedieni rasiști și de magazine de mobilă abandonate. Îmi amintesc de moarte și de bășini. Poate asta înseamnă că am un fel de fobie la ele – poate am fost sufocat cu un maieu într-o viață anterioară – dar pur și simplu nu suport cum arată.

Apoi, sunt convins că majoritatea mâncărurilor din poze sunt delicioase, dar cu Instagram par niște pagini din cărți de bucate învechite din vremurile de glorie ale cuptorului cu microunde.

Care-i ideea fotografiilor ăstora? Pot înțelege că vrei să prinzi un moment important, romantic sau amuzant ca să-l arăți nepoților sau ca să-l privești mai târziu când te apucă nostalgia, dar câte din pozele astea credeți că o să treacă testul timpului? Am devenit turiști în propriile noastre vieți; fotografiem cu disperare tot ce ne iese-n cale și tot ce facem. Multe dintre fotografiile astea nu părăsesc niciodată cardurile de memorie pe care sunt salvate.

Poate e un mod prin care încercăm să ne agățăm de lumea haotică în care trăim, să prindem momentele care, atunci când le asamblăm, dau sens existenței noastre. Poate că sunt doar un cinic infect al cărui telefon abia e în stare să trimită un sms. Poate că Instagram are totuși un merit.

Cred că problema principală e faptul că e construit pe o lipsă de onestitate. Fotografiile de valoare surprind un adevăr care nu e ușor de observat cu ochiul liber. Sau măcar prezintă o perspectivă distorsionată a realității. Instagram, pe de altă parte, oferă o minciună, atât estetic, cât și tematic. E o versiune filtrată și înscenată a lumii reale. Ceea ce e ok dacă ești Tim Burton, dar Instagram are impresia că e jurnalism de stradă.

Cine vede o revoltă, un atac terorist sau o autoincendiere, n-o să piardă timpul hotărându-se care efect se potrivește mai bine cu steagurile în flăcări: „Valencia" sau „Nashville". Cine vede ceva interesant nu stă să se întrebe ce filtru s-ar potrivi mai bine înainte să trimită fotografia unui ziar. Prin urmare, lumea Instagram e locuită de oameni cu prea mult timp liber și prea puțină imaginație.

Poate că Instagram nu e în sine o chstie foarte enervantă, poate e doar un mod simplu de a-ți împărtăși fotografiile cu niște oameni cărora le place asta, dar Instagram nu e un club exclusivist. E folosit în principal de îngâmfați care vor să bage tuturor pe gât existența lor grozavă. Și asta îl transformă în cu totul altceva.

Să fii în restaurantul potrivit la locul potrivit e un curent care a înlocuit trend-ul Mercedesurilor de mâna a doua.

Îmi pare rău, Instagram, dar pur și simplu nu înțeleg ce-i cu tine. Singurii care te salvează sunt rapperii care postează poze incredibil de pizdoase cu ei pescuind în jacuzzi.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe chestii pe care nu le înțelegem:
Fumatul de iarbă
Arta
Fotografia