FYI.

This story is over 5 years old.

Săptămâna umorului

Am cunoscut autorii tunurilor de presă de la începutul anilor 90

Titlul celui mai tare articol de primă pagină: „A murit Hagi". Supratitlul, dat cu litere mult mai mici: „Pentru suporterii lui Real Madrid".

România Mare, revista ăluia scăpat de la casa de tribuni, a mierlit-o recent. Ah, ce n-ar da Vadim să vândă acum măcar un sfert din tirajul unei apariții care cândva l-a parazitat, România Tare! Și ce bine s-ar simți în prezent Evenimentul zilei dac-ar da într-o lună tirajul pe care l-a dat într-o zi Evenimentul nopții! Poate s-o găsi vreunul vreodată să scrie o istorie a parodiilor de presă de la începutul anilor 90… Gata, s-a găsit: o scriu eu. Omul care a editat România Tare a fost primul patron care m-a angajat. Iar cel care a scos Scînteia, primul care mă plătise drept colaborator în presă.

Publicitate

O scînteie de 300 000 de exemplare vândute

Foto via

Cațavencu s-a născut în februarie 1990, al soților Ovidiu și Irina Nacu, ambii suceveni și studenți la filologie în București. Au vândut un televizor – color! – primit ca dar de nuntă și au plătit tipografia. De la început sau repejor pe parcurs, Ovidiu și Irina au fost nevoiți ca din grăsuțul profit să le facă parte și următorilor: Doru Bușcu, Sorin Vulpe, Liviu Mihaiu, Octav Mardale, Mircea Toma, Ioan Groșan, Mihai Antonescu, Th. Denis Dinulescu, Felix Anton Rizea, Viorel Moțoc (semna Alexandru Katz), Eugen Istodor, Ioan T. Morar. „Săptămânalul incomod" și-a schimbat fața și caseta tehnică, număr de număr, vreme de luni bune.

Foto via

Într-o zi de final de noiembrie a lui 1990, Cațavencu, trebuind să scoată numărul 35, n-a mai ieșit pe tarabe așa cum își obișnuise deja statornicul public, ci sub numele de Scînteia. Pe mine nu m-a încântat ideea asta care-mi anula șansele să-mi apară la ziar o parodie în versuri dintre cele pe care le trimiteam prin poșta neelectronică, în plic timbrat, dactilografiate la două rânduri la un birou de copiat acte din Craiova.

Se împlinea un an de la ultimul congres al PCR, iar Ilie Verdeț, dinozaur supraviețuitor al regimului după izbirea cu meteoritul numit Revoluție, numai ce înregistrase la tribunal un revopsit PCR. Poate că nu toți din ziua de azi știu: Scînteia fusese, mai bine de patru decenii, cotidian al partidului unic, până la Revoluțion, când se preschimbase-n Adevărul, via Scînteia poporului. Cu niște titluri de primă pagină care ar fi mers perfect și-n vechea Scînteie, ediția extraordinară propusă de Cațavencu a vândut peste trei sute de mii de exemplare, aprope întregul tiraj. În cazuri ordinare, Cațavencu tipărea în jurul a 60 000.

Publicitate

Mulți au cumpărat Scînteia știind ce-i cu ea, să râdă pe seama comuniștilor, alții au luat-o sperând c-a înviat mortul. Ce să pretinzi de la plebe, când un ales al ei, Brătianu-Cartof, deputat al Uniunii Liberale Brătianu, a taxat aprig în Parlament apariția Scînteii… Supranumele îl avea deputatul de când, în același for, scosese o legumă de acest fel din buzunar, spre a exemplifica ceva într-o dezbatere pe temă agricolă. Dar acela fusese un cartof adevărat! Acum, Brătianu, agitând Scînteia scoasă de Cațavencu, țipa că nu-i admisibil așa ceva, cum de au comuniștii tupeul, după sângele vărsat, să-și reactiveze organul de presă?

Ideea Scînteii a apărut la Cațavencu într-o ședință restrânsă de redacție. Și-au disputat apoi paternitatea ei Ovidiu Nacu și Felix Rizea și și-ar mai disputa-o și azi, dacă Rizea n-ar fi murit. Pentru ca surpiza să nu răsufle, patronul Nacu a ales foarte puțini oameni să pregătescă ediția specială. Ceilalți au dat materiale pentru un Cațavencu normal, valorificate în numerele următoare, că nu se perimau. Lui Eugen Istodor i-au cerut să persifleze presa comunistă, la un an de la Congres, fără să-i spună că titlul Cațavencului va fi altul.

Redactorul-șef, Ioan Groșan, nu a avut habar nici de atâta lucru: se afla prin Paris. Mihai Antonescu, redactor-șef adjunct și unul dintre deținătorii tainei, a fost cel care a făcut Scînteia, cu promisiunea unei răsplăți fabuloase. I-a dat Nacu mulți bani, dar nu pe cât de mulți fusese învoiala. În scurtă vreme, Antonescu s-a cărăbănit la Observator.

Publicitate

După niciun an, lui Ovidiu Nacu i-au fugit cu Mircea Dinescu oamenii de la Cațavencu și au scos Academia Cațavencu. Nacu s-a axat pe publicații porno, Sexpres și Bordel. Și, chit că aveau un conținut editorial softuleț, nefolosind vreodată cuvântul „pula", Ovidiu, cântărețul iubirilor mai mult sau mai puțin gingașe, a belit-o: a luat doi ani cu suspendare, chemat în judecată de UNICEF România pentru răspândire de materiale obscene.

Ce-i mai tare și mai tare decât România Mare?

Sfârșitul iernii lui 1991. Pe tarabe râde-n soare foaia România Tare. N-o vede prea mult soarele, nu atât din pricina anotimpului, cât că se vinde. Apărută în aceeași zi, marți, cu România Mare, în loc de vultur cruciat, fițuica-parodie are drept efigie un pui fript cu o furculiță și un cuțit înfipte-n el. Își spune „săptămânal absolut impertinent". Ăla al lui Vadim Tudor și Eugen Barbu e „absolut independent". Treaba lui, ăsta așa a vrut el să fie, așa a decis conducerea: directorul Eugen Barbut și redactorul-șef Tembeliu Vadim Tokes. Apar în paginile României Tari: Polonicu Ceaușescu, Dan Ioan Muierescu, Fluierica Mitroi, Edgar Allan Papu, Mircea Dilescu, soția directorului, Targa Barbu.

În redacția săptămânalului Observator, patronul Octav Buruiană ia câte-o pauză la numărat banii, cât să-și frece mâinile. La două sute de mii tiraj, nu contează că trei, patru cetățeni, fani ai tribunului, au venit să restituie România Tare și să ceară banii înapoi pe ea, că i-a păcălit. Zeci de mii de cititori au luat România Tare din confuzie și nu s-au prins nicicând, chit că personajele bălăcărite erau din tagma puterii.

Publicitate

Octav Buruiană, primul patron de presă al României postrevoluționare ( Observator, cum spuneam), fusese ziarist la Informația Bucureștiului în înlocuitul regim. Bătrâna Informație s-a dat de trei ori peste cap și s-a făcut Libertatea, tinerelul Octav a vrut încă mai multă libertate și, cunoscându-i pe tipografii de la Universul, a scos Obsevator pe datorie. Creditul l-a achitat repede, acum plătește gras niște oameni. Ideea României Tari a fost a lui Buruiană. Ziarul l-a scris cu încă doi angajați, Mihai Antonescu și Petru Berteanu. Le-a promis câte 50 000 de lei pentru câteva zile de muncă și amuzament și s-a ținut de cuvânt. La câteva luni după liberalizarea din noiembrie, un salariu bunicel în România era de cinci mii de lei pe lună.

Nesățiosul Buruiană mai vrea. Scoate și România Tare numărul doi. Același tiraj, același onorariu pentru cei doi care scriu la el, Antonescu și Berteanu. Există oameni care pentru a doua oară citesc România Tare crezând că-i Mare. Există însă și foarte mulți consumatori de presă umoristico-satirică pentru care parodia, citită în cunoștință de cauză, înseamnă desfătare. Pe prima pagină, spre exemplu, o poezie semnată C.V.T., altminteri compusă de Mihai Antonescu:

Odă femeii activiste

O, primăvară, mult te-am aşteptat!
Ca Frontu-ai apărut, nedeclarat.
În Mărţişor, pe 8, de Ziua Damei,
Voi părăsi adâncurile cramei
Să laud, să cinstesc retroactiv
Femeia, ca o parte din activ.
Soţie, mamă – asta-i bagatelă,
Doar în partid renunţă-a fi femelă.
Şi, cot la cot cu vajnicii bărbaţi –
La rândul lor, nu simpli soţi sau taţi –
Vor face diguri, vor săpa canale,
Vor scotoci în mine şi-n furnale.
De vreţi să ştiţi, femeie-a fost şi mama.
Când mă gândesc la ea, mă prinde flama;
Noroc că într-o zi mă duce dricu
În paradis, la ea şi la nea Nicu.

Publicitate

Toate cele de ți le-am povestit mai sus le-am aflat, post factum, de la personajele comediilor. În august 1991 m-am mutat în București, la săptămânalul Ceaușescul, scos de Octav Buruiană, cu Mihai Antonescu șef și Petru Berteanu adjunct, propunându-și să bată Cațavencu. Evident, cele două numere ale României Tari le-am și citit, că nu puteam să-nvăț pe de rost Oda doar dacă mi-o recita autorul ei.

În câteva săptămâni, Antonescu și Berteanu, din două tunuri de presă, s-au ales cu câte 20 de salarii lunare. Petru Berteanu, ziarist de un neobișnuit talent, a părăsit mai apoi presa și a intrat în echipa de campanie a lui Emil Constantinescu, pentru alegerile din 1996. Carte câștigătoare: i-a devenit apoi președintelui consilier pe cultură. A revenit în media în 2000, director la Europa FM. Ultima funcție pe care Petru a primit-o, în 2011: content manager al portalului Realitatea.net.

Mihai Antonescu, nu mai puțin talentat, nu mai e-n presă de multicel, între timp potcovindu-se cu doi ani cu suspendare pentru propagandă naționalist-șovină. Pe saitul acesta, VICE.com, autorul Mugurel Verzișor a postat nu demult textul Cum am profanat morminte la 14 ani,în Suceava. Ca brav ostaș al Legiunii lui Odin, Mugurel a procedat cum spune-n titlu, iar mai apoi, licean fiind, s-a clasat pe locul trei la faza finală a olimpiadei de religie. Precum s-a văzut mai sus, Mihai Antonescu a scris și a făcut România Tare. Peste vreo trei ani, s-a dus colaborator la România Mare.

Publicitate

Lui Cristoiu i-a stricat ziua Evenimentul nopții

Născut în vara lui 1992, Evenimentul zilei a bramburit concepția privind presa de succes. Subiecte ignorate cu dispreț de România liberă, Adevărul, Tineretul liber și Cotidianul vindeau peste șase sute de mii de exemplare zilnic din ziarul lui Cristoiu, cât nu scoteau laolaltă cotidianele enumerate mai sus plus Cronica Română și Gazeta Sporturilor .

Cristoiu avea sute de subalterni care scriau, făceau poze, tăiau frunze la câinii născuți din cățele vii. Cum să atingi aproape aceeași vânzare cu un ziar făcut cu vreo trei oameni și tot atâtea mașini de scris?

Răspunsul l-au dat Dan Silviu Boerescu, Paul Nancă și Horia Gârbea, care conduceau săptămânalul Phoenix: cu Evenimentul nopții , aparție unică bazată doar pe șiri senzațioale și inventate. Aceeași bulină roșie a ziarului parodiat, aceeași paginație. Titlul celui mai tare articol de primă pagină: „ A murit Hagi". Supratitlul, dat cu litere mult mai mici: „ Pentru suporterii lui Real Madrid". Hagi tocmai se transferase de la Real Madrid la Brescia. A doua zi, Evenimentul lui Cristoiu a fost totuși bucuros că poate să dea vestea că Hagi e viu. Mii de cititori sunaseră la redacție. Unii să condamne macabra farsă a impostorilor de la Evenimentul nopții, alții să întrebe unde să depună coroane de flori.

Titlul celui mai tare articol de primă pagină: „A murit Hagi". Supratitlul, dat cu litere mult mai mici: „Pentru suporterii lui Real Madrid".

Publicitate

De sub maldărul de texte venite de la reporteri, șefii Evenimetului zilei abia mai scoteau câte-o nară, să respire. Având marfă cât pentru multe ediții, asta au și făcut: încă una. Bulina albastră, ziar de prânz. Trata evenimentele nopții.

În următorul an, Phoenix a mai mers cum a mai mers, adică nu prea bine. La un moment dat, a avut un ditamai titlu despre prostituție. Cuvântul „Prostituția" a apărut deasupra capului de ziar, mai mare ca el. În următoarea săptămână, un difuzor volant venit la redația Phoenix după marfă, văzând numărul care nu anunța nimic spectaculos, i-a întrebat pe alde Boerescu: „Da' Prostituția aia n-o mai scoateți?". Idee genială servită gratis! Din cenușa Phoenixului s-a întrupat Prostituția și a mers duduind ani buni. Pe urmă, Paul Nancă s-a făcut producător muzical. (El le-a avut sub contract inclusiv pe Narcisa Suciu și Paula Seling; tot apărând alături pe afișe, interpretele de muzică pop au intrat în folclor cu o vorbă: Narcisa Suciu și Paula se ling.) Boerescu și Gârbea s-au mutat la varianta glamour a Prostituției, numită Playboy.

O ediție care a destabilizat România și alte încercări

Dacă saitul Times News Roman cel de azi s-ar gândi să-și afle arborele genealogic, apăi ca prim strămoș ar da peste săptămânalul Strada. Neremarcată prin conținutul uzual, Strada a scos o ediție specială, în 1991, sezonul cald, care vestea stabilizarea monetară de a doua zi. Bancnotele cele noi sunt imprimate deja, iar populația nu are voie să preschimbe din banii de la CEC sau de la ciorap decât o sumă modică, precizată în ziar. Panică-n popor! La știrile TVR, prima crainică și frumoasă, și tânără din istoria instituției, Daniela Gămulescu, a demascat iresponsabila farsă a publicației Strada. Tardiv spre a-i afecta încasările. Ăia de la Strada au înhățat banii, așa, nestabilizați, de pe tiraj și, ca să nu se devalorizeze, i-au băgat urgent în niscaiva pornoșaguri.

La începutul verii lui 1991, umblând eu prin Craiova cu treabă sau să mă aflu-n treabă, nu mai țin minte, m-am întâlnit cu un amic. „Bravo, ți-am citit oda lui Iliescu din Omagiu", mi-a zis. N-avea cum să mă confunde cu Adrian Păunescu, dar eu tot nu știam despre ce vorbește. M-a lămurit: luase de la tarabă o publicație, numita Omagiu, unde găsise parodia semnată de mine. Am dat fuga să caut Omagiul ăsta. Așa era. Poezeaua îmi apăruse cu vreo câteva luni în urmă-n Cațavencu, îi zicea Celui ce zâmbește :

Publicitate

Știam c-ai să câștigi cu brio
Cum surâdeai cu gura toată
Și te-am votat –
N-am nici regrete,
Nici conștiința vinovată.
În cinstea ta,
Cel mai simpatic din foștii nomenclaturiști,
Am ars afișe cu Câmpeanu
Și-am spart un geam la țărăniști.

… Și-așa mai departe. Apariția asta, Omagiu, era operă a săptămânalului Revanșa (director, Nica Leon), propusă și realizată de Valeriu Mangu, nume care-mi suna cunoscut. Fițuica aduna în devălmășie atât limbi în cur date lui Ilici de Azi și Dimineața, cât și texte ironice din Cațavencu. Bineînțeles că, la proxima mea călătorie în capitală, m-am dus la redacția Revanșa să cer banii. L-am găsit acolo pe însuși Nica Leon. Nu aveau lichidități atunci sau nu făceau plăți, dar mi-a cerut datele să mă plătească în scurt timp prin mandat poștal. S-a ținut de cuvânt. De-asta n-a răzbit Nica Leon în politică.

În redacția lui Octav Buruiană, Ceaușescul, l-am cunoscut, la scurtă vreme după ce mă instalasem, pe Valeriu Mangu. M-am și lămurit de unde-l știam. Tot liceul mă chinuise. Omul era matematician și autor de culegeri de exerciții și probleme. Acum se recalificase: antologa materiale de presă. Și matematicianul rareori treaz Valeriu Mangu (o eroare a notarului, de bună seamă: Mangu, cu „u", nu cu „ă") l-a îmbârligat și pe Octav Buruiană cu Garda de Fier. Tot apariție unică, o sută de mii tiraj (vânzare nu tocmai spectaculoasă, dar profitabilă), care alătura articole din presa legionară a vremii cu unele din România Mare a lui Vadim și Europa lui Ilie Neacșu. Cam semănau! Valeriu Mangu a demonstart Q.E.D..

Publicitate

Prinzând gustul tunurilor, Ovidiu Nacu l-a lăsat pe Liviu Mihaiu să scoată broșura Programul Partidului România Mare. Asta după ce concurența propusese România Tare. Fâsâială maximă. Ca idee și ca vânzare.

Provincia nu s-a lăsat așteptată

În 1993, de Crăciun, craioveanul Nicolae Andrei, colaborator al presei satirice bucureștene și angajat al publicației craiovene de opoziție Conflict, a făcut de unul singur Cuvîntul Securității. În toate reședințele de județ, fostul organ politic de presă se preschimbase într-o labă tristă fesenistă ce conținea obligatoriu în denumire cuvântul „liber" sau un derivat. În Craiova, cotidianul care înainte se chema Înainte devenise Cuvîntul Libertății. Pe la mitingurile opoziției, participanții nu uitau să scandeze „ Cuvîntul Libertății/ E al Securității". Nicolae Andrei a exploatat ideea. Nefericită idee! L-au închis.

Nicolae Andrei a fost arestat în temeiul unui articol de cod penal, 238, ca urmare a unui articol de presă, Povestea porcului.

Articolul 238 CP descria ofensa adusă autorității. Textul lui Andrei îl avea în vizor pe președintele Ilescu, fără să-i spună pe nume. Așa erau autoritățile din provincie, pline de zel cu dușmanii puterii. Iliescu, săracul, a dat de înțeles că nu agreează măsura arestării. Pe Nicolae Andrei l-au săltat la 14 februarie 1994. Bine dracului că nu se pomenise de Sfântul Valentin, c-ar fi ratat omul cina romantică programată… I-au dat drumul după cinci zile. Amnesty International a făcut presiuni asupra statului român.

Amnesty International is concerned about certain provisions of the Romanian Penal Code. Articles 238 and 239 criminalize defamation of state officials. AI believes that these articles violate the right to freedom of expression as set out in Article 19 of the ICCPR. A journalist was recently arrested under article 238 and detained for five days for writing a satirical article.

România, după opt ani, a abrogat aceste legi. Azi, dacă ne place Ion Creangă și nu ne place președintele României, putem să scriem fără grijă privitor la cel din urmă și un pamflet intitulat Povestea pulei.

Mai citește despre presa română:
Presa Hienelor sau cum să ajungi la ziar mințind duios pe Facebook În loc să fie un câine de pază, presa locală e un maidanez Reforma presei Televiziunile locale există doar ca unelte politice