Vă mai amintiți începutul anilor ’90, când toată lumea era fană Garth Brooks și revista Time avea articole cu titluri gen „Cum a ajuns muzica country de la țară la oraș?” A fost un moment tensionat, dar din fericire a trecut și, în câteva luni, turma americanilor se îndrepta iar spre industria muzicală mai puțin de la țară. Cum ar fi Shai.
Flirtul Iugoslaviei cu muzica country nu s-a încheiat la fel de bine. În loc să alunece ușor înspre rap sau La Bouche, vocile poporului au făcut țara de râs și au dus la acte de violență inimaginabile care îți vor distruge retina permanent dacă le cauți pe YouTube la trei dimineața.
După eliberarea Iugoslaviei la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mareșalul Tito s-a apucat de programul tipic comunist de modernizare mult prea rapidă. Parte din el erau necesitățile de bază. Balcanii fuseseră un braț mort pentru Europa de Vest încă de pe vremea romanilor și includeau zone extinse în care femeile încă nu descoperiseră absorbantele. O altă parte era cultivarea unui nou sentiment de mândrie națională și dovedirea în fața lumii că iugoslavii lui socialiști nu erau doar niște țărani cu nume greu de pronunțat și sânge menstrual curgându-le pe picioare.
În acest scop, comitetul central iugoslav a luat muzica balcanică folk tradițională veche de milenii, a curățat-o de toate referințele la băut și futut în tufișuri, i-a eliminat toate detaliile etnice și a denumit rezultatul „muzică folk modernă” (MFM).
Neutralitatea etnică era foarte importantă pentru Tito, deoarece statele parte din Republica Federală Socialistă Iugoslavia se omorâseră între ele într-un fel grandios, din cele mai vechi timpuri. Gândiți-vă că tocmai încheiaseră un război pe parcursul căruia regimul croat Ustaše comisese atrocități atât de înfiorătoare împotriva sârbilor încât până și naziștii au fost nevoiți să le spună s-o lase mai moale. Nimeni n-avea chef ca vreun cântec vechi de beție să amintească despre asta.
Tito a murit în 1980 și imediat au început să apară crăpături în Iugoslavia lui multietnică. În 1983, cântăreața de origine bosniacă Lepa Brena a învins pop-ul susținut de stat și trupele de MFM, când a fost nominalizată la Eurovision. Piesa ei era folk adevărat, despre futaiul cu un tip în tufișuri și a transformat-o peste noapte în cea mai mare vedetă din Iugoslavia.
Brena cântase până atunci în restaurante unde se opreau să mănânce camionagiii și în kafane de pe marginea autostrăzii Serbiei (o kafana sârbă e ca un bar, doar că mai nasoală), acolo unde stilul vechi și vulgar de folk își câștigase un grup underground de fani în ciuda eforturilor statului de a-l combate. Muzica Brenei descria un portret relaxat al stilului de viață înapoiat din Republica Federală Socialistă Iugoslavia, un portret care nu convenea deloc partidului. Dar, în timp ce oficialii se străduiau să obțină organizarea Jocurilor Olimpice din ’84 în Iugoslavia, strâmbau din nas la hituri nu prea flatante pentru țară. De exemplu Evo moga delije (Iată-l pe eroul meu), clipul în care soțul Brenei e un iugoslav burtos de rând care-i jignește calitățile de gospodină și cade lat în pat cu o sticlă de coniac în mână; sau hitul următor Nema leka apoteka (Farmacia fără leacuri), care sugerează că stomatologii iugoslavi sunt incompetenți, iar anestezia generală înseamnă ca asistenta să-i arate pacientului țâțele. Totuși piesele au ajuns la inima balcanicilor de rând.
Într-un an, Brena deja susținea concerte în fața unor mulțimi, pe stadion, iar circuitul cafenelelor de pe autostradă se aglomerase cu imitatoare. Incapabile să obțină distribuția pieselor la TV sau la radio, care erau controlate de stat, cele mai multe cântărețe de pop-folk au căutat susținere la singurii fani ai lor care aveau bani: mafia sârbă.
Sfârșitul anilor ’80 a fost o perioadă prosperă pentru cei care aveau ca manageri gangsteri sârbi. În 1988 prostestele în masă din Iugoslavia de est au amenințat statul socialist care deja nu prea funcționa bine și l-au determinat pe viitorul președinte Slobodan Milošević să termine cu tabu-ul partidului împotriva naționalismului. Declarându-se public un campion al drepturilor sârbe, Milošević a pornit o campanie de mândrie etnică în R.F.S. Iugoslavia și, în curând, toată lumea ura pe toată lumea exact ca pe vremuri.
În toiul acestui haos, Brena a lansat două cântece patriotice care au adus populația spumegândă la extaz: Živela Jugoslavija (Trăiască Iugoslavia) și Jugoslovenka („Fata iugoslavă”). În videoclipul ultimei piese, filmarea ca pentru reclame de turism prezentând orașe și castele cu ziduri frumoase de-a lungul coastei croate este întreruptă de cadre cu tineretul alergând pe străzile Belgradului cu steagul federal al Iugoslaviei în mâini. Același stindard care va flutura pe tancurile sârbe trimise să distrugă aceste monumente doi ani mai târziu.
În timp ce republica federală se dizolva, Milošević a sprijinit puterea Serbiei prin consolidarea controlului asupra armatei naționale iugoslave și vânzarea bunurilor statului pentru a achita facturile. Cumpărătorii nu erau cei mai buni și mai inteligenți din Serbia (toți fugiseră dracului din oraș când bărboși ciudați au început să recruteze copii în piața publică ca să se ocupe de „problema croată”), ci erau cel mai des doritori să împuște un om în cap în fața soției și fiicei lui, în timp ce râd. Scenarii asemănătoare s-au petrecut și în republicile destrămate Croația și Bosnia, dar nu chiar atât de dramatice ca în Belgrad, unde rata asasinatelor a crescut imens, iar crima organizată a ajuns singura industrie din oraș.
Cum granița dintre guvern și gangsteri era tot mai estompatăiar clasa intelectuală a țării fugise în străinătate, criminalii și-auinvestit banii și influența în muzica lor preferată. Astfel, popfolkul s-a transformat peste noapte din cântece amuzante despre soți trădători, în „turbofolk”: o sărbătoare de prost-gust a sexului, banilor, silicoanelor, mărcilor de renume, în sunete de orgă și trompete, presărată cu cocaină.
„Turbofolk-ul a fost promovat prima dată într-un show TV de pe RTS Channel 3 numit Šoder lista”, susține compozitoarea sârbă Sandra Rančić. „Era un top muzical cu caracter de satiră unde băgau videoclipuri de duzină, care aveau ca decor un sat cu găini și oi și, de obicei, o cântăreață semi-dezbrăcată. Așadar, Šoder lista a avut un rol important în dezvoltarea culturii turbofolk, deși sunt convinsă că producătorii emisiunii nu și-au dorit deloc asta. Ei voiau doar să facă mișto de această cultură. Dar planul lor a avut consecințe neașteptate.”
Acest maraton de retardare muzicală n-ar fi fost atât de rău dacă nu era și coloana sonoră pentru unele dintre cele mai teribile crime de partea asta a Africii. În același timp în care dominau lumea show-ului în Belgrad, mulți dintre criminalii de elită ai Serbiei purtau costume paramilitare cu nume colorate precum: Vulturii Albi, Cetnicii Ravna Gora sau Tigrii lui Arkan. Ultimul grup a fost numit după Željko Arkan Ražnatović, un jefuitor de bănci căutat internațional care s-a hotărât să-și sprijine patria mamă, Serbia, prin convertirea celei mai mari galerii de fotbal în armata sa personală și conducerea lor într-un atac furibund prin Bosnia și Croația timp de patru ani. Următorul pas a fost să ajungă cel mai mare impresar de turbofolk din Serbia.
Lepa Brena s-a căsătorit cu un tenismen sârb faimos și a fugit din țară înainte ca piesele ei să devină un imn neoficial al violului de țărănci, dar a rămas o influență majoră a următoarei generații de cântăreți turbofolk, mai ales a unei adolescente din sudul Serbiei pe nume Ceca.
Ceca a preluat referirile sexuale à la Dolly Parton ale Brenei și le-a târât direct pe teritoriul Samantha Fox. Chiar dacă primele hituri, Cvetak zanovetak (Floarea cicălitoare) și Želim te u mladosti (Te vreau cât sunt încă tânără) lăsau foarte puțin loc interpretărilor, videoclipurile pe care le-a făcut pentru aceste piese nu lăsau deloc. A făcut 100% explicit faptul că turbofolkul susținea cauza sârbă, călătorind și în Bosnia pentru a încuraja prin concerte trupele paramilitare din prima linie. Într-una dintre aceste călătorii a cântat un concert pentru Tigrii lui Arkan, moment în care l-a cunoscut și s-a îndrăgostit de criminalul de război în vârstă de 40 ani, tată a șapte copii. În 1990, cei doi s-au căsătorit printr-o ceremonie pe care tabloidele iugoslave au numit-o „un basm sârbesc devenit realitate”.
Cultura sârbă nu pune preț pe subtilitate, asta-i clar, dar căsătoria lui Arkan cu Ceca a arătat ce s-ar întâmpla dacă conectezi creierul unei fetițe de opt ani la o mașină de transformat gândurile în realitate și o obligi să bea cafea. În timp ce Arkan a tras cu diverse mitraliere, îmbrăcat într-o uniformă militară din Primul Război Mondial, ruptă din desene animate, mireasa lui a schimbat vreo patru rochii. Bineînțeles, asta după ce au fost încoronați amândoi de către Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe.
Nunta a fost transmisă la televiziunea națională, transformând-o pe Ceca în noua regină a muzicii iugoslave și devenind un simbol al mariajului dintre turbofolk și crima organizată.
În același an, s-a lansat Pink TV – o televiziune necunoscută al cărei program consta inițial în videoclipuri turbofolk și filme americane de acțiune la negru. După ce războiul a luat sfârșit, Pink și-a asumat rolul de a răspândi influența sârbă în străinătate, s-a extins cu noi stații dincolo de Balcani și a zdrobit necruțător alte scene muzicale regionale.
Cum națiunea era confuză în urma sancțiunilor internaționale grave, Milošević limita discursul intern la minciunile pe față de la TV, iar hrana spirituală pe care o trasmitea postul Pink ruina mințile oamenilor, Serbia a intrat într-o stare națională de halucinare suprarealistă. Soldații care se întorceau din Bosnia își găseau țara la fel de anarhică precum o lăsaseră și, curând, practici care până atunci erau considerate nepotrivite, ca traficul de arme, implanturi enorme de silicon și fututul pe bani cu bărbațiîn vârstă au devenit inițiative complet acceptabile.
În Belgrad, cariera Cecăi a înflorit, iar turbofolkul a intrat într-o fază decadentă fără precedent. Muzica a devenit mai dansantă, mai agresivă și din ce în ce mai superficială, cu cântece ca cel al Jelenei Karleuša, Gili gili (Gâdi gâdi), cu referiri evidente la sex sau piesa lui Viki Miljković, Koca Kola Marlboro Suzuki, care e doar o enumerare de branduri. În ciuda originilor rurale și a faptului că amintește mereu cât de înapoiată e Serbia (Suzuki?), asocierea turbofolkului cu stilul de viață al mafioților bogați din orașe i-a conferit acestui gen muzical un aer de legitimitate și l-a transformat, în lipsa altor alternative, în principala cale spre glamour și succes în Belgradul din timpul lui Milošević. Părea că întreaga țară se transformase într-un univers paralel înfiorător în care toate figurile autoritare erau bărbați-câini oribili și femei ca niște mâțe materialiste, precum în desenele lui Ralph Bakshi. Un monstru ca Arkan putea cumpăra o echipă de fotbal de mâna a doua ca s-o urce în fruntea clasamentelor, amenințându-i cu moartea pe jucătorii din echipa adversă (ceea ce s-a și întâmplat).
Această farsă a atins apogeul în timpul bombardamentelor NATO asupra Belgradului, când Milošević a rugat vedete ca Ceca să cânte în concerte cu tema „Fuck You, Clinton” sau „Kosovo e Serbia”, organizate gratuit în piețele publice – sub pretextul de a arăta vestului că sârbii nu se tem de rachetele lor, dar de fapt cu scopul de a folosi publiculul ca scut uman.
Un an mai târziu, Arkan a fost asasinat, Milošević dat afară din birou cu buldozerele, iar era turbofolkului a luat sfârșit. Ceca a intrat în doliu tradițional pentru soțul ei timp de un an, iar primministrul Zoran Ðinđić a declarat război mafiei sârbe. Evident, asta a dus la asasinarea lui, dar influența turbofolkului și a criminalilor care îl susținuseră a rămas în scădere. În timp ce țara se liniștea și lucra pentru intrarea în Uniunea Europeană, vechii gangsteri s-au transformat în oameni de afaceri legitimi, iar vedetele turbofolk și-au numit muzica „turbopop” sau pur și simplu „pop”.
Ultimul cui în sicriul turbofolkului a fost bătut în 2003, când Ceca a fost arestată pentru deturnare de fonduri prin vechea echipă de fotbal a lui Arkan și pentru deținere de arme în subsolul casei. (P.S.: Ofițerul care a condus raidul din subsol a fost chiar tatăl vechii rivale a Cecăi, Jelena. Cam cât de veninos tre’ să fii ca să faci asta?)
Încă mai există niște vedete turbofolk autodeclarate ca Goga Sekulić și Maya Marijana, care luptă pentru tronul Cecăi. Dar în ciuda celor mai mari eforturi de a resuscita genul cu piese precum Seksi Businessman și Chiloței, cadavrul turbofolkului putrezește în mormânt și oferă tuturor o lecție importantă: muzica proastă ucide.