Ghidul spelunca: Bistro Tormen

Presa franceză a numit Bucureştiul al doilea cel mai „cool" oraş din Europa, aşa că am decis să prezint câteva spelunci din Capitală unde se trotila lumea înainte să devină la modă.

|
ian. 26 2012, 3:35pm

Pentru că presa franceză a numit Bucureştiul al doilea cel mai „cool” oraş din Europa, m-am decis să prezint câteva dintre speluncile Capitalei unde se trotila lumea înainte să devină la modă. Mi-am pus ficatul la încercare în toate bodegile, pentru a vedea câte capace merită fiecare.

Spelunca de azi merită: un capac 

Când zici „local pe lângă Piața Universității’’, tot omul se gândește la bodegile din Centrul Vechi. Totuși niciunele dintre ele nu se pot compara cu bijuteria asta de pe Regina Elisabeta. Inițial firma viu-colorată și fontul cu care e scrisă îmi inspira un fel de fast-food prost, dar nu puteam să mă înșel mai tare. Am găsit aici un local unde își făceau veacul monștrii sacri ai teatrului românesc, chiar și răposatul Emil Hossu. Localul se numește Bistro Tormen.


Majoritatea personalului nu prea voia să vorbească cu mine, pentru că au mai avut probleme cu jurnaliști nesimțiți, mai demult. Dar patronul, domnul Tudor, a fost mai mult decât bucuros să-mi spună povestea locului. Cârciuma a fost deschisă acum 40 de ani, în plin comunism și a fost una dintre primele cinci firme care să se privatizeze după 1989. Domnul Tudor n-a făcut contrabandă cu nimic pe vremea lui Ceaușescu, dar a făcut câteva afaceri în urma cărora a primit carne mai bună pentru restaurantul său de succes. Era birtul unde veneau să bea și să se distreze toți actorii Teatrului Tănase. Nume ca Arșinel, Stela Popescu, Gheorghe Dinică și Nae Lăzărescu au răsunat prin localul ăsta mic la diverse petreceri. Unul dintre ultimii clienți vechi care încă mai frecventau bodega era Emil Hossu. Domnul Tudor spune că îi era prieten, la fel cum îi erau toți actorii care veneau aici, și că nu înțelege cum un om atât de sănătos și energic ca el a murit atât de subit.


Aici nu petreceau doar actori. Masa asta, de exemplu, era mereu rezervată pentru maestrul Gică Petrescu. Își serba mereu onomasticile și zilele de naștere p-aici, dar nici în restul timpului nu lăsa masa goală, pentru că locuia la două blocuri distanță și venea mereu în vizită. Și Dan Spătaru frecventa localul destul de des.


Dacă n-ar fi reclamele la răcoritoare, cârciuma ar arată ca ceva dintr-o altă epocă. Totul este decorat cu lemn lăcuit, fin, fără PAL sau alte mizerii făcute din așchii. O doamnă de-acolo mi-am spus că fiecare obiect de aici ar face deliciul oricărui anticar. Berea pronește de la 4,5 lei, un preț bun pentru un local din buricul târgului, mai ales când e la sticlă de 0,5.


Pe alocuri îmi inspira salonul de recepție al unui hotel clasic românesc de la Predeal sau Sinaia, mai ales datorită lustrelor cu ventilator de tavan.


Cât am stat eu p-acolo, pe la ora prânzului, au venit doar vreo patru bărbați să mănânce sau să bea o bere. Și patronul se plânge că, de când s-au deschis zeci de cârciumi jegoase în jur, nu prea mai vine lumea la fel de des.


Doamna de la bucătărie însă, care n-a vrut să-mi zică cum o cheamă de teamă să nu fiu un ziarist nesimțit, mi-a explicat că ei gătesc tradițional de patru decenii, cu ingrediente proaspete, iar Carul cu Bere o suge.  Ei nu se luptă cu barurile din zonă, ci cu fast-food-urile care au intoxicat poporul cu mizeriile lor. Garantez pentru haleala ieftină care n-ar ieși atât de gustoasă fără niște bucătărese cu experiență precum cea din poză. Inițial nu voia să se lase fotografiată, dar am înduplecat-o după ce i-am spus că vreau să pozez eminența cenușie culinară care ține localul ăsta în cârcă.


După toate lucrurile astea de bine nu putea să nu lipsească și o întâmplare dubioasă. După vreo două supe de hamei, am vrut să mă duc la budă. Așa am aflat cu stupoare că trebuie s-o iau prin bucătărie și după aia în jos, pe niște scări.


Tot coborând am ajuns la o ușă suspectă de metal și un preș pe care era să-mi rup gâtul, dar tot nu era buda. Am mai mers pe un culoar întunecat o vreme și la un moment dat s-a bifurcat drumul. Am ales brațul stâng al tunelului unde, într-un final, am găsit buda, chit c-a trebuit să mă aplec ca să intru în ea. Nici nu vreau să știu ce găseam pe brațul drept.


Din fericire, după odiseea mea lungă  prin culoarele subsolului, am găsit un closet imaculat. Probabil că, din cauza drumului anevoios, mulți renunță pe parcurs. În concluzie, pentru că singurul lucru pe care am să-l reproșez bodegii este labirintul pentru liliputani prin care a trebuit să trec ca să ajung la  toaletă, îi dau doar un singur capac.

Anterior: Ghidul spelunca: La Tanti Maria

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE