FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Copiii musulmani care au crescut în penitenciarul Guantanamo

Unii au acum atacuri de panică în raionul de şampon, alţii nu-şi dau seama cum să-şi pună centura de siguranţă.
25.11.14

Mohammed el Gharani, un cetăţean din Ciad stabilit în Arabia Saudită, avea doar 15 ani când a ajuns în Guantanamo Bay în februarie 2002. El a fost târât de pe un avion militar de marfă în cătuşe şi cu ochii acoperiţi. Avea 60 de kile, era prea tânăr să se bărbierească şi n-a ştiut unde era timp de luni de zile. „Unii spuneau că suntem în Europa", şi-a amintit el într-un interviu pent​ru London Review of Books. Alţii credeau că e Brazilia din cauza iernii grele. Când un interogator i-a spus că e în Cuba, Mohammed n-a recunoscut numele. „O insulă în mijlocul oceanului", i-a spus interogatorul. „Nimeni nu poate evada de aici şi aici vei rămâne pentru totdeauna."

Omar Khadr, născut în Toronto, a fost dus şi el la penitenciar cât era minor. Adolescentul de 16 ani a impresionat capelanul bazei militare, care mergea prin faţa celulei lui Omar când l-a văzut cum dormea în poziţia fetusului, cu mâinile înfăşurate în jurul unei cărţi Disney cu desene cu Mickey Mouse, Donald Duck şi Goofy. „Părea nelalocul lui," i-a spus capelanul reporterei Michelle Shephard, care a scris despre Omar în cartea ei Guantánamo's Child.

Fahd Ghazy, care a crescut într-un sat yemenit, a fost luat pe sus când avea 17 ani. Absolvise ca şef de promoţie în liceu. Este unul dintre primii deţinuţi de la Guantanamo, şi a fost băgat iniţial în cuştile din aer liber de la Camp X-Ray. Când a fost transferat într-o celulă adevărată, Fahd a aflat c-a primit o bursă universitară în capitala yemenită Sana'a. La 13 ani de atunci, el încă este reţinut la baza navală, tot fără motiv.

Arestaţi de mici, Mohammed, Omar şi Fahd sunt între cei 15 şi 20 de deţinuţi a căror adolescenţă şi maturizare s-a petrecut în holurile dezolate ale unei tabere penitenciare, în izolare, tratament abuziv şi stres cronic. Timp de ani de zile, Pentagonul nu a raportat câţi copii au fost răpiţi. „Nu vin la pachet cu certificate de naştere," le-a​ explicat un ofiţer de relaţii publice celor de la New York Times în 2005.

Publicitate

„Pentru că sunt în perioada de creştere, sunt mai vulnerabili la traume", spune Dr. Stephen Xenakis, un general brigadier pensionat şi un psihiatru pediatric care a fost expert medical în mai multe cazuri de la Guantanamo. „Sunt despărţiţi de familiile lor, nu primesc educaţie şi sunt puşi în acelaşi mediu cu deţinuţii adulţi."

 După standardele internaţionale, copiii-soldat sunt în primul rând victime, care au nevoie de reprezentare şi reabilitare.

Primul prizonier evaluat de Xenakis a fost Omar, considerat important pentru că tatăl său avea legături cu Osama bin Laden, care a fost acuzat că a aruncat o grenadă care a ucis un medic american într-un schimb de focuri din Afganistan. Rănit grav după confruntare, Omar a fost găsit sub o grămadă de moloz cu două gloanţe în spate şi o bucată de şrapnel în ochi. După standardele internaţionale, copiii-soldat sunt în primul rând victime, care au nevoie de reprezentare şi reabilitare. Dar Omar a fost luat pe sus, dus în Bagram şi interogat imediat. Nu i-au fost tratate rănile pe timpul interogării.

La mai mulţi ani după aceea, într-o cameră de interogare care funcţiona şi ca o cameră de interviuri medicale, Omar i-a spus lui Xenakis „hai să-ţi spun ce s-a întâmplat aici." El a vorbit despre cum a fost folosit ca „un mop uman:" după ce diverse poziţii stresante l-au făcut să urineze pe jos, poliţiştii militari i-au turnat ulei de pin pe corp şi l-au frecat prin urină. „Erau copii," explică Xenakis. „Sunt ameninţaţi şi interogaţi brutal, sunt înspăimântaţi. Nu cred că se potriveşte cu valorile ţării noastre."

Publicitate

Dennis Edney, un avocat civil, îşi aminteşte cum a fost când şi-a cunoscut clientul pentru prima dată în 2004. „Am intrat într-una din celulele alea reci, fără ferestre, unde am văzut un băiat tânăr legat cu lanţuri de podea, care se chinuia să se încălzească. Era orb la un ochi şi avrea braţul drept paralizat. Îmi amintea de un pui de pasăre picat din cuib. Mi-amintesc că eram şocat de figura lui solitară şi abjectă."

Blocat de obstacole procedurale şi reguli în continuă schimbare, cazul militar al lui Omar a ţinut ani de zile. Dacă ar fi fost judecat în 2010 aşa cum trebuia, el ar fi fost primul copil-soldat judecat pentru crime de război de la al Doilea Război Mondial, „un precedent teribil", conform Human Rights Watch. În schimb, după ce un judecător militar a admins mărturia sa dată sub tortură, Omar a recunoscut că este vinovat de tot, ca să evite să mai aibă vreo legătură cu un sistem pe care l-a caracterizat ca unul „construit să condamne deţinuţii, nu să afle adevărul."

Acum Omar are 28 de ani şi serveşte o sentinţă de opt ani în Canada, dar a rămas apropiat de Xenakis, care-l susţine. „O să aibă multe lucruri de înfruntat după ce va fi eliberat," spune Xenakis. „Cum va recupera capacitatea de a comunica şi socializa cu oameni în afara penitenciarului? Cum se va purta într-un mediu unde poate să-şi urmeze propriile decizii? Este foarte conştiincios şi diligent, dar are multe de recuperat."

Publicitate

Conform lui Polly Rossdale, care se ocupă de programul Viaţa după Guantanamo pentru gruparea Reprieve, cele mai uşoare activităţi şi dorinţe par imposibile pentru foştii deţinuţi. „Când sunt eliberaţi," explică ea, „primele întrebări pe care le primesc din partea bărbaţilor sunt legate de cum îşi vor găsi neveste sau de cum pot să urmeze cursuri de informatică." Unii au atacuri de panică în raionul de şampon, alţii nu-şi dau seama cum să-şi pună centura de siguranţă.

La 23 de ani, după şapte ani de închisoare, Mohammed a fost transferat în Ciad. Deşi statul părinţilor săi îl făcea un cetăţean al ţării, Mohammed nici măcar nu vizitase acea ţară. Familia sa extinsă locuia în Arabia Saudită şi el nu ştia nici franceză, nici dialectul arabic local. „Îţi imaginezi cât de greu e să te trezeşti într-una dintre cele mai sărace ţări de pe Pământ," explică Rossdale, care încă mai discută cu Mohammed. După ce autorităţile din Ciad au refuzat să-i acorde paşaport, a fost obligat s-o ia de la capăt.

A avut noroc în 2009, când un judecător a decis că acuzaţiile statului împotriva sa, că ar fi luptat în Tora Bora şi ar fi făcut parte dintr-o celulă Al Qaida de la Londra când avea 11 ani, se bazau pe mărturiile puţin credibile ale altor deţinuţi. De fapt, Mohammed a mers în Karachi pentru un curs de informatică şi engleză, pe care rasismul din Arabia Saudită îl făcea inaccesibil. Poliţiştii pakistanezi au făcut un raid într-o moschee pe care o vizita, în 2001, şi l-au vândut armatei americane pentru o recompensă. Iniţial Mohammed n-avea nicio grijă. „Eram niţel vesel," a recunoscut în înterviul pentru LRB, luat de Jérôme Tubiana în 2011. „Iubeam filmele cu cowboy şi credeam că americanii sunt oameni buni. Mă gândeam c-o să mă lase să studiez în SUA."

Distrugerea personalităţii unui individ are efecte teribile, îl face să simtă impotent şi confuz, îi distruge respectul de sine.

Dar la Guantanamo paznicii americani i-au adresat insulte rasiste. Mohammed a fost atârnat de încheieturi, privat de somn şi obligat să asculte muzică tare şi să îndure lumină stroboscopică care i-a distrus vederea. „Cred că cel mai rău lucru a fost tortura psihologică," comentează Rossdale legat de modul în care se folosesc de medici ca să identifice şi să exploateze vulnerabilităţile deţinuţilor. „Distrugerea personalităţii unui individ are efecte teribile, îl face să simtă impotent şi confuz, îi distruge respectul de sine." Mohammed a încercat să se sinucidă de nenumărate ori, şi-a tăiat încheieturile în cadrul metalic a uşii şi a încercat să-şi facă ştreang din haine.

De când a fost eliberat, el a reflectat asupra lucrurilor care l-au ajutat să supravieţuiască: a învăţat engleză scriind cu săpun pe pereţi, şi-a menţinut un minim de control când îşi bătea de joc gardieni cu numele lor reale, pe care deţinuţii n-aveau voie să le ţină minte. Şi singura sa plăcere era să vadă maşinile şi cerul printre crăpăturile geamurilor. „E important să înţelegi ce fel de lucruri ţin deţinuţii în viaţă", explică Rossdale. Mohammed s-a căsătorit şi i s-a născut al doilea copil anul ăsta. L-a numit Shaker, după Shaker Aamer, mentorul şi prietenul său care a rămas închis în Guantanamo. „Shaker a fost unul dintre puţinii bărbaţi care au avut grijă de Mohammed, pentru că era copil. Acesta a fost modul lui să-i mulţumească."

Publicitate

Din cei 779 de bărbaţi ţinuţi la Guantanamo, circa şase sute au fost eliberaţi fără nicio acuzaţie. Totuşi, ei poartă stigmatul deţinuţilor, atunci când îşi caută de muncă sau vor să fie acceptaţi de comunitate. „Oamenii urlă la ei că sunt teriroşti pensionaţi, de parcă ar primi salariu de la Al Qaida," spune Rossdale. „Chestiile astea vin din partea guvernului, din partea publicului, din partea comunităţii musulmane. Oamenii sunt îngrijoraţi că vor fi pătaţi de acest lucru." Fără acuzaţii şi fără procese, majoritatea foştilor prizonieri au fost doar eliberaţi, nu exoneraţi.

Cei mai ghinionişti din Guantanamo sunt cei din situaţia lui Fahd, care a fost eliberat în acte, în 2007 de Bush, apoi în 2009 de Obama, dar rămân în purgatoriu legal. Fahd este unul dintre ultimii dintre copiii încarceraţi, a făcut 30 de ani în mai. „Mi-au spus că au puterea să mă facă mai înfometat şi mai bolnav decât am fost toată viaţa," i-a spus avocatului său, Omar Farah, în care descria un interogatoriu din 2003. De atunci a fost interogat de atât de multe ori că nu mai ţine minte.

Fahd s-a măritat cât era adolescent, în Yemen, iar soţia sa a născut o fetiţă numită Hafsa, cu două luni înainte să fie arestat. El a vizitat Afganistan în august 2001 după ce şi-a luat bacalaureatul şi a fost deţinut în Pakistan, pentru că a fugit de acolo după bombardamentele americane care au urmat după atentale de pe 11 septembrie. Acuzaţiile c-a făcut parte din forţele de securitate ale lui bin Laden s-au dovedit nefondate, conform documentelor guvernamentale publicate de Wikileaks.

Familia lui Fahd Ghazy serveşte cina. Foto graţie Centrului pentru Drepturi Constituţionale.

Farah îl descrie pe Fahd ca un om „inteligent şi orientat spre familie", care a rămas copleşit de vinovăţia că şi-a pierdut bursa. „Familia sa a făcut nişte sacrificii enorme ca să-i ofere şansa la educaţie," explică Farah, care a fost în vizită în satul lui Fahd anul trecut. „Scopul era să-l îmboldească să obţină genul de slujbă cu care le-ar putea aduce tuturor un stil de viaţă mai bun."

În 2007, când Fahd a fost informat că va fi transferat „în urma unor aranjamente diplomatice", era atât de sigur că va ieşi că-şi făcea griji că nu are abilităţile practice necesare unui părinte. „Îţi imaginezi ce bucurie simţea când se gândea că va fi reunit cu soţia şi fiica sa,"continuă Farah. „S-a întâlnit cu alţi deţinuţi ca să-i explice cum să crească şi să educe un copil. Apoi toate aceste speranţe au fost spulberate. E imposibil de conceput ce carusel de sentimente l-au cuprins în acel moment." După ce nici eliberarea din 2009 nu a fost decât pe hârtie, el a început să aibă „crize zilnice, să realizeaze că e totul o glumă crudă", explică Farah.

Aproximativ 86 din cei 149 de deţinuţi încarceraţi la Guantanamo sunt din Yemen, iar 58 dintre ei sunt transferaţi pe hârtie. Dar timpul trece şi asta nu pentru c-ar reprezenta o ameninţare, ci pentru că nu s-au făcut încă „negocierile diplomatice" cu această ţară instabilă. Anul trecut, Fahd a participat la greva foamei colectivă începută după ce gardienii le-au stricat coranele. „Încercăm să-i spunem acestui stat măcar să-i lase în pace pe cei pe care i-a eliberat în acte," i-a spus avocatului său. „Nu ne mai faceţi viaţa un iad, vrem să trăim în pace, până când ne daţi drumul din gaura asta neagră."

În 2010, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a făcut posibile convorbirile periodice către Yemen, ceea ce i-a permis lui Fahd să vorbească cu rudele sale pentru prima dată în opt ani. „E o experienţă atât de scurtă," explică Farah, „încât devine dulce-amară, pentru că vede scurt feţele celor din familia sa înainte să intre următorul." Deci Fahd îşi poate imagina cum va fi reuniunea sa cu familia. „M-am imaginat în braţele mamei mele," îi spune lui Farah. „Ea plânge. Eu plâng. Mă întreb cum voi putea să închei această îmbrăţişare? La ce rude să mă duc mai întâi? Mama e cea mai îndreptăţită să mă vadă, dar oare Hafsa n-ar simţi acelaşi lucru? Deci dacă o îmbrăţişez pe mama, se va băga Hafsa între noi? Va veni acel moment? Voi fi sufocat vreodată de familia mea?"

Traducere: Mihai Popescu

Citeşte mai multe despre deţinuţi:
Guantanam​o: Golful Cenzurii ​Shamanel​ism cu deţinuţi ​Am vorbit cu deţ​inuţii de la Aiud despre libertate