FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Spaimă şi unitate la cel mai mare marş din istoria Franţei

N-a contat ipocrizia politicienilor care se duc să mulgă orice ocazie.
12.1.15
Fotografii de Etienne Rouillon şi John Beck

Duminică, cât oamenii mărşăluiau prin Paris, florile acopereau pereţii fostei redacţii Charlie Hebdo. Se lipiseră şi nişte caricaturi în semn de omagiu. „Paris va rămâne mereu Paris," era mesajul uneia dintre ele. Era plin de pumni ridicaţi care ţineau creioane. Un bărbat era acoperit din cap până-n picioare cu foi pe care scria sloganul „Je Suis Charlie."

Sunt alături de o echipă de filmare VICE News şi Luc Hermann, producătorul executiv de la compania de documentare Premieres Lignes, ne vorbeşte despre ziua masacrului. Birourile Premieres Lignes sunt la patru metri de redacţia Charlie Hebdo. Colegii lui Hermann au fost primii la faţa locului. Ne-a spus că era plin de fum şi sânge. Ei au avut grijă de răniţi şi au căutat supravieţuitori. După atentat, cei de la faţa locului au fost în stare să dea câteva interviuri. Acum nu mai pot, sunt prea traumatizaţi.

Hermann spune că atunci când cei de la Charlie Hebdo s-au mutat în acelaşi sediu cu firma sa, toţi din echipa de documentarişti erau bucuroşi. Ştiau, desigur, că fosta lor redacţie fusese atacată cu bombe incendiare. Dar când a apărut un echipaj de poliţie în faţa sediului, ei au râs de toată faza, alături de cei de la Charlie. Era modul lor de a face faţă fricii, dar era şi stilul lor de viaţă. Hermann spera ca cei din compania sa să lucreze alături de cei din Charlie Hebdo pe anumite proiecte.

Când Cherif Kouachi şi fratele său mai mare Said au fost identificaţi ca atacatorii din acest caz, Hermann şi-a dat seama că-i ştia, printr-o coincidenţă dubioasă. În 2005, el a investigat celula Buttes-Chaumont, din care Cherif făcea parte. Celula trimitea tineri francezi la tabere de antrenament afiliate al Qaida, dar Hermann nu şi-l aminteşte pe Cherif ca un războinic dedicat, ci ca un copil pierdut căruia încă îi plăcea să fumeze şi să bea. Cherif, produs al arondismentului nr. 19 unde domină sărăcia, fusese dezamăgit de societatea franceză.

Publicitate

Am ajuns în Paris vineri, cu două zile înainte de marş şi la două zile după atentatul de la Charlie Hebdo. Peisajul părea medieval în zona rurală din nordul capitalei. Turlele bisericilor se ridicau printre norii gri. Casele erau învăluite de un strat mai puţin gri de ceaţă. Pe internet, şocul şi oroarea au dus la o dezbatere ameţitoare despre libertatea de exprimare care îngloba totul de la perceperea celor de la Charlie Hebdo ca rasişti, la ipocrizia occidentalilor care spuneau că islamul în sine este de vină pentru acţiunile celor care comit crime în numele său.

Pe stradă, se simţea frica şi emoţia. Metroul era destul de pustiu şi liniştit, dar sirenele nu se mai opreau. O femeie de 30 de ani cu un nou-născut mi-a spus că era îngrijorată că manifestaţia va fi bombardată. Angajaţii de la o farmacie mi-au spus că se temeau de un atentat la metrou. Nişte amici de la un magazin local au recunoscut c-au plecat mai devreme de la muncă zilele astea. Musulamanii francezi s-au temut de riposta celor din grupările de extrema dreaptă, care ar urma harta asta de atacuri anti-musulmane, dar temerile lor au fost nefondate. Dar pe lângă frică, am văzut şi omenie, un val de fraternitate între aceşti oameni distruşi şi îndureraţi.

Din redacţia Charlie Hebdone-am dus spre Place de la Republique, locul de plecare al marşului. În ultimele zile, piaţa a devenit un loc de priveghi în onoarea celor morţi şi statuia din mijlocul acesteia a fost acoperită cu mesaje de susţinere, steaguri şi caricaturi, în timp ce grupurile de oameni aşteaptă în cerc ca să aprindă lumânări.

Marşul a scos două milioane de oameni în stradă. Ministerul de Interne francez a spus că au fost atât de mulţi oameni c-a fost imposibil să realizeze o numărătoare. Pe unele drumuri lăturalnice era atât de multă lume, că nu se putea mişca nimeni. Oamenii s-au urcat în copaci şi pe toaletele publice. Au atârnat de balcoanele blocurilor şi au stat în vitrinele magazinelor. Pe acoperişuri se mai vedea din când câte un lunetist. Au fost două mii de poliţişti şi 1 350 de soldaţi în corpul de pază al evenimentului, dar prezenţa lor abia s-a simţit. Nimeni n-a fost împins, deşi volumul de oameni făcea mişcarea imposibilă.

Am fost şi noi în masa asta de oameni, departe de liderii politici care protestau din propriile lor motive şi aberau despre iubirea lor de libertate, deşi majoritatea n-au dovedit niciodată astfel de sentimente. David Cameron a profitat de ocazie să bage povestea cu „lupta dintre civilizaţii" şi „secta fanatică a morţii" ca să promoveze dorinţele celor de la MI5, care vor o supraveghere mai strictă a cetăţenilor ca să „ menţină o pază puternică." Alţi iubitori de libertate prezenţi acolo au fost premierul israelian Benjamin Netanyahu, ministrul de externe rus Sergei Lavrov şi o delegaţie dintr-o ţară celebră pentru finanţarea grupărilor extremiste, Arabia Saudită.

Dar n-a contat ipocrizia liderilor. Parizienii au făcut ceva real împreună. Nu pe internet, ci în stradă. Au adus pancarte ca să celebreze toate formele de creativitate. Au cântat tot felul de imnuri de la La Marseillaise, la un cântec despre unitatea dintre evrei şi musulmani. „Evreii şi arabii refuză să fie duşmani," scria pe una din pancarte. „Trăiască pacea, trăiască libertatea," scria pe alta. „Au murit de râs," era scris pe a treia.

Publicitate

O grupare de extrema dreaptă a lipit mai multe postere pe ziduri. „Asta nu e Franţa noastră," urla mulţimea de lângă ele. Libertatea occidentală este un concept greu de apărat atunci când discursul său ideologic e pus în oglindă cu raportul de tortură al celor de la CIA, cu rasismul poliţiştilor, cu toţi civilii care mor din cauza guvernelor lor şi cu tot felul de lucruri pe care ne e greu să le înghiţim.

Dar oamenii care au mărşăluit duminică în Paris n-au făcut-o pentru ipocriziile lumii şi pentru modul în care occidentul şi-a trădat idealurile. Ei au mărşăluit pentru libertate, egalitate şi fraternitate, toate în sensul lor cel mai pur. Au venit cu propriile lor emoţii şi propriile lor păreri despre nedreptatea şi le-au împărţit cu restul. Unul dintre ei ţinea o pancartă pe care scria „mărşăluiesc, dar sunt conştient de ipocrizia situaţiei."

În centrul Place de la Republique, monumentul era acoperit de steaguri, oameni şi mesaje. Unui grup de palestinieni i s-a alăturat unuia de israelieni. Doi bărbaţi din grup, un israelian şi un palestinian, s-au îmbrăţişat şi s-au pupat. S-au uitat la cei din jurul lor şi au scandat „Shalom salaam împotriva prejudecăţilor!" Mulţimea a preluat-o şi, curând, oameni de toate vârstele şi rasele o cântau împreună, rezistau tentaţiei de a ceda în faţa spaimei, rezistau mesajelor politicienilor şi a mass-mediei care ar vrea să ne întoarcem unul împotriva celuilalt.

@oscarrickettnow

Citeşte mai multe despre atentatele din Franţa:
Cum au reacţionat conservatorii şi extremadreaptă din Europa la masacrul de la Charlie Hebdo Cum au reacţionat comunităţile musulmanedin Europa la masacrul de la Charlie Hebdo În defensiva ofensivei