Istoria lungă și ciudată a hainelor mortale purtate de femei

Seria de fotografii a artistului Richard Avedon, In Memory of the Late Mr. and Mrs. Comfort, a fost prima oară publicată în New Yorker, în 1995. În aparență e doar un pictorial de modă, care prezintă la fel ca celelalte, un model (Nadja Auermann) îmbrăcată în haine de designer, croite impecabil. Ea este surprinsă într-o serie de scenarii: cum mătură, cum pozează în fața camerei, cum își îmbrățișează partenerul. Care-i particularitatea? Partenerul ei este un schelet uman îmbrăcat. Costumele lui atârnă ciudat pe omoplați și pe cutia toracică și are o pălărie care stă înclinată pe craniu. Ca narativ vizual, e deranjant, dar și frumos, o dinamică a materialelor în raport cu pielea și oasele. În albumul ăsta, viața și moartea chiar dansează împreună.

Aceste fotografii prezintă și o examinare isteață a relației dintre modă și moarte, o relație care continuă să fascineze. În timpul vieții, hainele rămân aproape de piele și continuă să existe cu mult după ce corpul a putrezit. Nu e de mirare că suntem deseori conștienți de statutul hainelor, câteodată în mod intim, câteodată în mod devastator, gen memento mori.

Dar relația hainelor cu moartea este mai complicată decât cea a unei iluzii sau relicve: de-a lungul anilor, cu o regularitate surprinzătoare, hainele au fost o cauză de deces, pe bune. Cum dezbate istoricul de artă Alison Matthews David, în cartea Fashion Victims: The Dangers of Dress Past and Present, „hainele care trebuiau să ne protejeze corpurile fragile de pericole, deseori au eșuat lamentabil în sarcina asta importantă."

Termenul de „vestimentație periculoasă" te duce cu gândul la corsete și picioare Lotus, ambele fiind considerate două simboluri puternice de restricție a femeii, acompaniate de dureri fizice în numele frumuseții. Istoria hainelor vătămătoare este lungă și variată. Cartea lui David subliniază un număr extenuant de fatalități vestimentare, de la șaluri lungi care și-au strangulat purtătorii (o soartă întâmpinată de mulți, inclusiv de dansatoarea Isadora Duncan), la pantofi cu tocuri care au cauzat accidente auto, fuste strâmte cu mișcări restrictive, ce implicau consecințe de la cele mai batjocoritoare (țurloaie învinețite), la cele mai fatale (înec).

Ideea de haine ucigașe, prezentă de mai bine de un mileniu, e la fel de timpurie ca robele otrăvite din Medeea, dar unul dintre cele mai faimoase cazuri a avut loc în secolul 19: În Albă ca Zăpadă, cum a fost scrisă de frații Grimm în antologia lor populară, regina malefică, orbită de invidie, nu reușește s-o omoare pe fiica ei vitregă cu un corset strâns suficient de tare cât s-o sufoce, astfel ea încearcă o altă metodă: „Apoi, prin vrăjitorie, ea a făcut un pieptăn otrăvit", continuă povestea.

O poveste similară cu cea a reginei reale din secolul 16, Catherine De Medici, care a fost acuzată că a croșetat mănuși cu otravă, regentul din basm transformă accesoriile în arme care te omoară doar la atingerea pielii: „De abia băgase pieptănul în părul Albei ca Zăpadă și otrava și-a făcut efectul, iar fata a căzut inconștientă". Până la urmă, nici schema asta nu merge, doar mărul ăla sănătos o va doborî pe Albă ca Zăpada. Dar imaginea este izbitor de asemănătoare, iar sugestia că hainele au capacitatea de a ne răni se potrivește perfect cu explorarea vanității din acest basm și obsesia pentru vizual.

Dacă derulezi spre secolul douăzeci, mai dai de o poveste, mai mult o legendă urbană, care a făcut turul Americii. Folcloristul Jan Harold Brunvald descrie cea mai comună formulă: „O fată poartă o rochie nouă la un bal. În cursul serii, ea simte de mai multe ori că o să leșine și roagă pe cineva să o escorteze afară, ca să ia o gură de aer. Până la urmă i se face foarte rău și moare în baie. Investigațiile au dezvăluit că rochia a fost cauza morții. A fost folosită pe cadavrul unei fete tinere, după care a fost returnată la magazin. Formolul absorbit de rochie din porii cadavrului, au intrat în porii fetei de la bal."

La fel ca în Albă ca Zăpada, frica (și probabil fiorul groazei) revine din sugestia că hainele, în mod invizibil și imprevizibil, te pot răni. Aceste lucruri au fost concepute să ne apere, să ne țină de cald, să ne decoreze corpurile, iar ele fac fix opusul.

Însă, indiferent de cât de interesante par aceste anecdote, unul dintre cele mai grăitoare exemple de vestimentație otrăvitoare nu se bazează pe malițiozitate, ci pe o eroare de producție. În Fashion Victims, David vorbește despre cum la sfârșitul secolului 18, arsenita a devenit un pigment popular în vopsirea hainelor. Astăzi suntem capabili să recunoaștem acel ingredient crucial, arsenicul, ca fiind mortal. Prima oară numit verde de Scheele, iar apoi emerald, acest nuanță de verde era letală pentru cei care o manevrau, indiferent dacă o foloseau ca pudră pentru accesorii de păr florale și elaborate sau mănuși vopsite într-o culoare țipătoare.

Efectele secundare ale acestei nuanțe de verde variau de la inflamații până la convulsii, iar în multe cazuri chiar moarte. Muncitorii care produceau aceste articole, în mare parte femei, au suferit enorm. Aceste fatalități au ajuns în ziare (inclusiv, cum notează David, într-un raport frapant scris de dr. A.W. Hoffman din London Times, intitulat „The Dance of Death"), deși condițiile periculoase de muncă încă erau ignorate. Similar, procesul de confecționare a pălăriilor implica un amestec de mercur și acid cu care se netezea pielea, ce a afectat mulți confecționeri, printr-o serie înfiorătoare de simptome fizice și psihice (și se sugerează că a inspirat personajul Pălărierul Nebun din Alice în Țara Minunilor, a lui Lewis Caroll).

De ce sunt exemplele astea atât de curioase? Ce ne atrage la aceste povești drăguțe și oribile în același timp. Poate reprezintă un mix de morbiditate și estetică: fatalitatea rochiei de bal sau un accesoriu superb de păr, în aparență cauze prozaice? Sau poate suntem atrași de implicațiile sexului, un fenomen vechi de secole, cum notează și David: acuzațiile sunt regulate de „dorința irațională a consumatorului feminin pentru noutatea rochiei, față de interesele economice masculine? Până la urmă, instituția medicală mereu s-a grăbit să dea vina pe femei pentru „primejdiile de sănătate cauzate de probleme sistematice mai mari".

Cea din urmă cu siguranță pare adevărată dacă citești un raport din New York Times din 1858, în care se tânguia „o medie de trei decese pe săptămână din cauza crinolinei în conflagrație, incidente care ar trebui să le sperie și pe cele mai necugetate persoane ale sexului privilegiat și să le facă cel puțin atente în mișcări și comportament, iar dacă eșuează, să le descurajeze din adoptarea unei maniere atât de periculoasă." Fenomenul crinolinelor care luau foc era o amenințare cât se poate de reală, care a luat viețile a două dintre surorile lui Oscar Wilde, Emily și Mary, printre alte multe victime. Dar e de notat și faptul că victimele erau mereu considerate vinovate. Se spunea că frivolitatea lor le-a costat viața.

Însă, cum se deduce din popularitatea otrăvirii cu mercur, moda ucigașă nu a existat doar în rândul sexului feminin, iar pericolele producției de haine s-a simțit în egală măsură și de bărbații și femeile din clase sociale mai joase. Există cazuri de piepteni care explodau cu tot cu fabrică, la temperaturi ridicate, chimicale toxice care făceau orice de la înnegrirea unghiilor, la căderea dinților, plus fuste voluminoase care se prindeau în mașinării: o cultură îndelungată în care producătorii de haine au suferit extrem de mult.

Atunci când poetul și filozoful Giacomo Leopardi a scris un dialog între Modă și Moarte în 1824, el și-a imaginat o conversație în care moda spunea morții: „Natura și convenția noastră comună este de a reînnoi lumea în mod neîncetat." Dar această reînnoire constantă are consecințe. Deși poveștile despre tentative de crime cu accesorii toxice captează imediat atenția, dacă scotocești prin istoria vestimentației letale, dai peste un istoric neregulat al industriei, experimentări periculoase și o lume într-o căutare constantă a ceva „nou", indiferent de consecințe.

Traducere: Diana Pintilie

Citește mai multe despre haine:
Câțiva oameni mi-au vorbit despre hainele care-i fac să arate cel mai bine
Cum își găseau haine fashionistele din anii '90, când nu existau malluri și H&M-uri
Cum ar arăta prințesele Disney dacă ar respecta moda