Cum renaște cea mai tare sectă anti-religie din istorie prin haos și LSD
High hui

Cum renaște cea mai tare sectă anti-religie din istorie prin haos și LSD

Ea spune că abordările religiilor organizate asupra mersului universului – că există o ordine cosmică supravegheată de o zeitate care vrea supunere totală pentru menținerea ordinii – sunt greșite.
21 Iunie 2016, 5:00am

Recuzită de la montarea piesei „Cosmic Trigger", un fel de Nou Testament al discordianismului (Fotografie de Beccy Strong)

Pe drum spre interviul cu curatorii Festival 23: Convergența Disco, o reuniune a discordienilor – oameni care aderă la discordianism, o cvasi, pseudo, sau poate chiar anti-religie, bazată pe venerarea lui Eris, zeița greacă a haosului – mi-a fost imposibil să trec peste o întrebare insistent de sâcâitoare. Era singura întrebare pe care o pregătisem, o întrebare scrisă cu cerneală roșie, cu două !!, între trei ??? și subliniată de câteva ori.

Întrebarea era asta: cum organizezi un festival bazat pe principiul haosului?!?!? Nu e o contradicție? Sau poate e un paradox?

N-a durat mult până să mă semi-lămurească poetul și performerul DJ Buddhist Punk (sau Tim Holmes, în buletin), membru în „comitetul de schimbare a direcției de la F23". A făcut asta într-un mod total nimerit pentru discordianism: m-a băgat și mai tare în ceață.

Povestea începe – adică momentul în care discordanismul a fost extras din infinitul de potențiale idei care ne înconjoară ca posibile devieri de la drumul nostru aleatoriu prin istorie – în 1965, cu un fotocopiator din biroul procurorului din Texas care investiga asasinarea lui JFK: conspirația conspirațiilor și singurul eveniment care a smuls America din utopia ei melancolică și pastelată din anii '50, către constatarea că tot căcatul e mult mai dubios decât li se dăduse până atunci de înțeles.

Un cuplu de foști colegi-visători-și-autori din California, Kerry Thornley și Greg Hill (AKA Omar Khayam Ravenhurst și Malaclypse cel Tânăr), au folosit sus-numitul fotocopiator ca să publice cinci copii ale textului de bază al discordianismului: Principia Discordia sau Cum am descoperit zeița și ce i-am făcut când am găsit-o, în care se explică absolut tot ce merită să știi despre absolut orice: Magnum Opium al lui Malaclypse cel Tânăr.

Premiza de bază a discordianismului e că toate abordările religiilor organizate asupra mersului universului – anume că există o ordine cosmică supravegheată de o zeitate care, în schimbul unor amabilități, cum ar fi supunerea totală, garantează pentru ordinea aia – sunt greșite. Greșite din punct de vedere filosofic și moral, susțineau cei doi. Mai degrabă, fix opusul e adevărat: realitatea fundamentală a universului se bazează pe nenorocire, discordie și haos.

Nu-i mare coincidență că toate astea au ieșit la lumină în anii '60, când se făceau diverse experimente psihonautice și astrofizice, care nu doar că puneau la îndoială stabilitatea universului, dar și stabilitatea (și, astfel, fiabilitatea) persoanei care percepe acel univers. Suntem o supă neurochimică instabilă, trasă hăis și cea de diverse forțe, malefice și benefice. Hill și Thornley au argumentat că e mai bine să accepți haosul și confuzia decât să te lupți cu ele și s-au pus pe genul de șotii care demonstrau și contribuiau la senzația aia de haos și de confuzie. I-au zis Operațiunea Mindfuck.

Operațiunea Mindfuck a fost un fel de abordare absurdă a noțiunii de amestec cultural, concentrată inițial pe diseminarea unor teorii ale conspirației atent și măiastru create, astfel încât să sune complet dement (teorii pe care, pur întâmplător, psihologii evoluționiști, le atribuie dorinței umane de a proiecta ordinea asupra realității și, astfel, de a gestiona anxietatea pe care o provoacă o lume imposibil de cunoscut: același motiv pentru care există și religia). Una dintre țintele lor predilecte a fost revista Playboy, a cărei pagină de scrisori de la cititori era editată, în perioada aia, de doi tipi, pe numele de Robert Anton Wilson și Bob Shea. Rubrica a fost rapid inundată de comunicate despre conspirații, care descriau în detaliu gesturile abjecte ale „conducătorilor secreți ai lumii, Illuminati". S-au format noi filiale și secte discordiene și fiecare se ocupa de propriile operațiuni Mindfuck.

Wilson și Shea au intrat într-atât de mult în joc, încât au scris volumul care avea să devină Noul Testament al discordianismului: Illuminatus! Eye in the Pyramid, o trilogie SF de proporții, care descrie în detaliu luptele mitice ale Iluminaților bavarezi și ale discordienilor, adcă ale Drepților și Bătrânilor din Mummu. (Evident, ar fi fost o imbecilitate totală să-și facă scriptură din niște romane SF și, în sensul ăsta, Wilson și Shea au fost discordieni până în măduva oaselor. Au repudiat sistematic „tunelurile auto-referențiale de realitate": sisteme dogmatice de gândire care se bazează pe o singură aserțiune de bază, nefondată, de dragul căreia sunt apoi manipulate toate „dovezile", ca să confirme și să ranforseze premisa de bază.)

Datorită acestui magnum opus a ajuns discordianismul pe celălalt țărm al Atlanticului în 1976, când temerarul dramaturg din Liverpool Ken Campbell a hotărât să pună în scenă o adaptare pentru scenă lungă de nouă ore a Illuminatus! la Teatrul de Science Fiction din Liverpool. Conform lui Ben Graham, alt „organizator" F23m „Illuminatus! pare să fi adunat toată demența, tot ocultismul, halucinațiile induse de droguri, paranoia și ciudățenia deceniul trecut și să le fi turnat într-o comedie anti-autoritate, pe care unii oameni încă voiau s-o ia în serios, măcar pe jumătate."

Decorurile au fost concepute de cel care avea să devină liderul KLF, Bill Drummond, căruia Campbell i-a dat o singură indicație regizorală: „E eroic?" În același timp, printre actori – majoritatea tripați pe acid super puternic, adus peste ocean de Robert Anton Wilson – se numărau Jim Broadbent, Bill Nighy, Chris Langham și, când producția s-a mutat la Teatrul Național de la Londra (unde în public s-a aflat cealaltă jumătate din KLF, Jimmy Cauty), legendarul actor Sir John Gielgud, care dădea glas super-computerului FUCKUP. Wilson însuși a jucat un rol care, practic, îl punea să zacă pe scenă și să urle din toți rărunchii aforismul magicianului contra-cultural Aleister Crowley: „A face ceea ce voiești va fi legea toată!"

Deși Operațiunea Mindfuck a fost concepută ca să se joace cu mințile altora, s-a jucat în primul rând cu mințile farsorilor care au creat-o. Astfel, în Cosmic Trigger, urmarea pentru Illuminatus! scrisă de Wilson, acesta povestește în detaliu experiențele tulburătoare pe care le-a avut în „Capela Pericolelor", un soi de răscruce existențială la care a ajuns după ani buni petrecuți cu investigații de conspirații, băgat acid și observarea diverselor „sincronicități" cosmice incredibile. Și-a dat seama că avea de ales între paranoia pe bune și agnosticism. A ales varianta a doua și și-a propus să traseze liniile de bază ale acestui scepticism ludic sănătos. Nimic din tot ce are de-a face cu universul nu poate fi susținut cu certitudine, a spus el. Dar ce putem susține în mod cert e că felul în care afirmăm ceva cu certitudine creează efecte de certitudine și astfel devine un instrument important în lupta noastră continuă cu realitatea asta încăpățânată, neascultătoare. Așa ne străduim să ajungem la o cunoaștere funcțională a realității, pentru a o face să funcționeze în favoarea noastră, să ducem la bun sfârșit o sarcină sau alta. Concepția asta se apropie de ce înțelegeau discordienii prin magie: capacitatea de a acționa cu gândurile, ideile și imaginația asupra realității și, astfel, de a o schimba.

Ca atare, probabil nu-i de mirare că discordianismul și situaționismul, mișcare a artiștilor-filosofi francezi, au comunicat și s-au influențat reciproc. Alte influențe și alți precursori includ: mișcarea Dada, romancierul Beat William S. Burroughs, primul care a observat „Enigma 23", care dă numele F23-ului, psihologul și guru-ul LSD Timothy Leary, supranumit „cel mai periculos om din America" de Richard Nixon și filosoful Zen budist Alan Watts, a cărui atitudine proto-discordiană, familiară, probabil, tuturor celor versați într-ale psihedelicelor, a fost surprinsă cu umor de Graham: „Suntem doar universul care se uită la el însuși și tu ești o iluzie, dar tot o iluzie e și acel «tu» care vrea să depășească iluzia."

Discordianismul e o credință generoasă și are, practic, afinități cu mai toate filosofiile „anti-fundaționaliste", flexibile sau pragmatice (în loc de dogme, discordienii au catme, care sunt temporare și nu constrâng, pot fi abandonate când devin inutile și-s doar unul dintr-o gamă mai largă de concepte jucăuș-subversive, cum ar fi paranoia: credința irațională că universul își propune să te ajute). Noi, oamenii, nu sunem niște puncte finale inevitabile ale vreunui program prestabilit, ci mutații născute din noroc, din miliarde de combinații posibile. Accidente fericite. Concepția asta e foarte eliberatoare din punct de vedere politic – nu trebuie să te conformezi unui model sau unui cod de comportament predefinit; poți să improvizezi pe parcurs – dar, dincolo de asta, e și destul de disractivă...

Citește și Ghid cu avantajele și dezavantajele LSD-ului

Fix ăsta era spiritul original al mișcărilor contra-culturale, desigur, despre care forțele reacționare îți vor spune că a fost o indulgență hippioată, inofensivă, ucisă de Vietnam, criza petrolului și „maturizare". Dar ideile nu pot fi ucise – după cum a remarcat prim-ministrul chinez Chou En-Lai în 1953, când a fost întreba de un reporter ce părere are despre Revoluția Franceză (care avusese loc cu 164 de ani înainte): „E încă prea devreme ca să ne dăm cu părerea." Graham vede cum spiritul discordianist a penetrat prin intermediul punk-ului, al anarhismului, al ocultismului post-modern și-al rave-ului, printre altele: „Discordianismul e un steag care prinde bine protestului de sub el, un stindard la-ndemână pentru dubioși. Poate să fie orice vrei tu să fie și nimeni nu trebuie să-l ia în serios."

Poate că personajul britanic care întruchipează cel mai bine spiritul discordian este Chris Morris. Farsele și păcălelile lui, de la „Paedogeddon" la tortul cu droguri, nu reprezintă doar ciudățenia – ci și intervin asupra realității, la fel ca acele détournements (cascadorii) ale situaționiștilor, care revelau și sporeau în același timp ciudățenia inerentă realității. Pe bune, acum: Statele Unite ar putea să-l aibă în curând drept președinte pe prezentatorul de la The Apprentice. În Olanda, pastafarianismul a fost recunoscut de curând drept religie oficială. Dubioase căcaturile astea, zău.

Détournement-ul situaționist e, în același timp, și o metodă bună de a te apropia de unul ditre cele mai absurde și chintesențial discordiene gesturi din cultura britanică (deși cei care l-au comis nu și-au dat, probabil, seama de asta din prima). Incidentul e povestit în detaliu în excelentul volum al lui John Higgs The KLF: Chaos, Magic and the Band that Burnt a Million Pounds, care cercetează combustia spontană a banilor respectivi, realizată de Drummond și de Cauty pe Insula Jura, pe 23 august, 1994.

[body_image src='https://vice-images.vice.com/images/content-images/2016/06/15/the-discordian-revival-chaos-festival-body-image-1466001005.jpg?resize=1000:\*&output-quality=75' ]

John Higgs cu Alan Moore (Fotografi de Eric Drass)

Higgs l-a cunoscut pe Robert Anton Wilson în timp ce se documenta pentru o carte despre Timothy Leary. Dar reactivarea discordienilor s-a produs după ce a contactat-o pe fosta soție a lui Ken Campbell, actrița Prunella Gee, pentru fotografii din spectacolul original cu Illuminatus!, pentru cartea despre KLF. Așa a apărut F23, la care autorul va și apărea. Gee l-a pus pe Higgs în legătură cu fiica ei, Daisy Eris Campbell (concepută în culisele Illuminatus!), care tocmai lucra la o adaptare pentru scenă a Cosmic Trigger, cu premiera programată la Liverpool în 2014, în ziua sfântă a discordianismului, 23 noiembrie. Avea să fie momentul central al unui „conferestival", al cărui scop, ca să-l cităm pe Timothy Leary, era „să-i găsim pe ceilalți": pe tovarășii călători. Holmes spune că a vedea piesa a fost ca și cum i-ar fi văzut pe The Sex Pistols live în 1976: „N-au văzut mulți oameni, dar celor care au fost acolo le-a schimbat viața."

„Conferestivalul din 2014 a fost un fel chemare adresată ciudaților și inadaptaților de toate felurile", adaugă Graham. „Artiști, muzicieni, scriitori, performer, magicieni, petrecăreți și outsideri care s-au adunat și-apoi s-au risipit din nou, hotărâți să ducă vorba mai departe." Atunci a început o campanie de crowdfunding și s-a înființat un „comitet de schimbare a direcției", menit să dea naștere Festivalului 23.

Higgs o să susțină o prelegere despre Bowie, „Ziggy Blackstar și arta devenirii", la care lumea poate să și danseze, dacă are chef – deși, dacă preferă să arunce cu forme pe muzică, au o grămadă de opțiuni la dispoziție, printre care: Substanța Super Dubioasă a legendarului DJ Greg Wilson; Kavus Torabi, care a devenit de curând cunoscut ca partenerul de DJ-ală al lui Steve „The Nugget" Davis, care vine cu Knifeworld; mai e și Dr. Bramwell, câștigător al premiului Sony și-o grămadă de alți muzicieni live; și Pete Woosh, din partea grupului de pionierat în petreceri libere DiY e la platane, la fel ca și Richard Norris, care era odată la The Grid.

Jimmy Cauty vine cu mult-lăudatul său Aftermath Dislocation Principle, care-a mai putut fi văzut la Dismaland-ul lui Banksy. Legendarul romancier grafic, autor al V for Vendetta și, astfel, omul din spatele a o mie de măști, Alan Moore, va face o non-apariție specială, sub forma unei prezențe decorporalizate, televizate, într-un rar interviu exclusiv. O să mai fie și geniala Păpușă Alan Watts; Cabaretul Cosmic Trigger al lui Daisy Campbell; diverși experimentaliști, poeți-performeri și mulți Alții.

Pentru Holmes, festivalul „e despre cum să creezi un spațiu pentru vizionari, la țară, în Anglia, numai bun pentru hedonism și idealism, dansat și gândit, demontarea prejudecăților și ruperea barierelor. Festival 23 nu își propune să satisfacă nevoile unei singure subculturi în mod special. Toată lumea e binevenită: raveri și rockeri, hippioți și punkeri, beatnikși, freaknikși, vrăjitori și spațiali. În primul rând, sunt bineveniți liber-cugetătorii, exclușii și inadaptații de toate felurile. Hai să ne-adunăm, să-i găsim pe ceilalți."

Cât despre întrebarea mea, bănuiesc c-o să fiu nevoit să mă duc acolo, să aflu pe pielea mea. Când treaba devine dubioasă, dubioșii devin experți.

Slavă lui Eris!

Festival23 va avea loc într-o miriște din sudul Yorkshire-ului, de pe 22 până pe 24 iulie. Biletele sunt disponibile aici.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre LSD:
Ce ştim despre LSD la mai bine de 70 de ani de la inventarea lui?
Cum a fost să particip la primele experimente pe LSD pentru tratarea bolilor mintale
A apărut primul spectacol de operă despre LSD, din lume