Te costă patru mii de dolari ca să vezi cum e să mori

Îmi pare rău să-ți stric surpriza, dar într-o zi o să mori.

Pentru majoritatea oamenilor, moartea plutește în orizontul îndepărtat al viitorului. Data, locul și cauza sunt necunoscute. Incertitudinea din jurul sfârșitulului ridică câteva întrebări incomode care pot provoca frământări gen: „Voi fi pregătit atunci când se va întâmpla?", „O să doară?", sau, în funcție de concepțiile tale despre lume, „Ce urmează după moarte?".

Încă nu există răspunsuri, dar o mână de antreprenori din Asia experimentează cu simulatoare care îi ajuta pe clienții lor să aprecieze mai mult viața, atunci când văd cum e să fie morți. Lucrul ăsta dezlănțuie o nouă eră a morții simulate care ar putea să ne ofere răspunsuri la măcar o parte dintre întrebările astea veșnice.

Huange Weiping și Ding Rui din Shanghai, cofondatorii chinezi ai unui serviciu de hospice destinat bolnavilor de cancer numit Hand in Hand, au lansat de curând un simulator de moarte 4D, unde participanții pot să experimenteze cum e să fie arşi de vii și să renască într-un uter.

Jocul numit Samadhi, care e ceva între o sesiune de terapie și un carusel într-un parc de distracții, are publicul lui pe piața asiatică, în ciuda tematicii macabre. Proiectul a reușit să strângă peste 65000 de dolari în trei luni, printr-o campanie de crowdfunding pe Jue.so, echivalentul chinezesc al Kickstarter.

Samadhi, care e ascuns într-un colț al parcului de distracții Window of the World in Shenzhen, China, s-a deschis în septembrie 2004, ca un joc în care plăteşti 40 de dolari ca să concurezi într-o serie de provocari, în care toată lumea încearca să evite pedeapsa supremă: moartea. Jucătorii care „mor" în joc (și până la sfârsit toți mor) sunt puși într-un sicriu, apoi sunt cărați către un cuptor mare pe-o bandă de transport. Sicriul este încălzit la 40 de grade Celsius, și o combinație de aer cald și lumină produc ceea ce creatorii jocului descriu pentru CNN ca o „ experiență autentică de ardere".

După ce trec prin crematoriu, jucătorii văd un uter proiectat pe tavan și aud bătaia unei inimi. Curând, văd o lumină puternică către care trebuie să se târască ca să iasă într-o zonă albă, căptușită, care ar trebui să simbolizeze renașterea.

Deși numai ideea unei astfel de atracții sună prea bolnav ca să fie adevărată, înscenarea propriei morţi a tentat imaginația umana de secole: Shakespeare a scris despre asta, la fel și Jonathan Swift, Mark Twain, Thomas Hardy și mulți alții. În afară tărâmului ficțiunii, mulți oameni și-au înscenat propria moarte, deși de obicei nu a fost în scopuri nobile. Creatorii lui Samadhi încearcă să schimbe asta prin transformarea morților false dintr-o unealtă pentru evaziune fiscală și maritală într-o metodă nouă și inovatoare de a salva vieți și a îmbunatați sănătatea mintală.

Semințele lui Samadhi pot fi găsite într-un precursor analog numit „Academia Sicriu" care s-a lansat în Coreea de Sud acum mai bine de cinci ani. Scopul academiei, finanțată de Jung Joon, era sa îi ajute pe oameni să abordeze moartea într-o manieră responsabilă, care explora atât aspectele fizice, cât și cele sociale ale morții, pentru a-și ajuta clienții să aprecieze mai mult viața, cât timp încă se afla prin preajmă pentru a o putea face.

Într-un interviu cu Los Angeles Times, Joon a pretins că seminariile sale ajuta la combaterea sinuciderii în Coreea, care are cea mai mare rată de suicid din lume.

„Coreea are o problemă: rata sinuciderilor este foarte mare", spune Mark Kaplan, profesor de bunăstare sociala la UCLA, care a petrecut peste două decenii cu studierea sinuciderea și prevenirea acesteia. „Sinuciderea este o reflexie a condițiilor societații în ansamblu și Coreea este o țară disperată să-și adreseze problema mortalitații prin suicid".

Kaplan crede că disperarea asta de a combate problema sinuciderilor e motivul pentru faptul că companiile plătesc 25 de dolari de om, ca să îl aducă pe Joon să țină seminarul lui morbid de self-help la diverse evenimente corporatiste sud-coreene. Samsung, de exemplu, a cerut la 900 de angajații să se înroleze într-una din sesiunile Academiei.

În timpul seminarului de patru ore, participanții își scriu propriile epitafuri, compun scrisori cu ultimele lor cuvinte către cei dragi, și sunt puși într-un sicriu închis timp de zece minute, printre alte activități.

Scrisorile sunt menite să îi ajute pe participanți să empatizeze mai bine cu cei care rămân în viață și trebuie să facă față pierderii unei persoane iubite, epitaful îi ajută să realizeze sensul pe care-l au în viață, iar sicriul se presupune că întărește noțiunea că întunecimea infinită a morții nu e chiar o dulce scăpare până la urmă. Deși au existat voci care și-au exprimat teama că astfel de seminarii vor avea exact efectul opus.

„[Aceste simulări] pot să-i impingă pe oameni la extreme", mi-a zis Kaplan, care se teme că simulările îi pot predispune pe oameni să se împace cu ideea morții mai degrabă decât cu viața. Kaplan nu e sceptic doar cu privire la repercursiunile negative pe care le poate avea programul. Se îndoiește că ar avea vreun efect asupra ratei suicidului. „Nu văd nimic care să mă facă să mă încred în tipul ăsta de programe. Pare un fel de panaceu pentru o problemă pe care multe țări asiatice o au cu suicidul, mai ales Coreea".

Simulatorul de moarte Samadhi 4D care tocmai s-a deschis în China operează, în mare, la fel, deși are prerogative ușor diferite. Studiile recente au arătat că rata suicidului în Coreea de Sud o depășește cu mult pe cea din China, cea din urmă a scăzut de la una dintre cele mai mari din lume, la una dintre cele mai mici în ultimii ani. Așadar, simulatorul de moarte 4D din China are mai puțin de-a face cu ajutarea oamenilor să găsească motive să trăiască și mai mult cu faptul că oferă o modalitate prin care oamenii trec prin experiența unui crematoriu, ca să se împace mai bine cu propria mortalitate.

Deși ar fi ușor să consideri Samadhi doar o atracție kitschoasă dintr-un parc de distracții, potrivit creatorilor lui a fost atât rezultatul unor frământări existențiale, cât și al unui efort sănătos de cercetare. Rui și Wiping au fondat Hand in Hand pentru pacienții bolnavi de cancer. Rui a vrut să regăsească sensul vieții, după cutremurul din 2008, din China, pentru că moartea ocupa o mare parte a gândurilor lui.

Rui a vorbit timp de doi ani cu mai mulți guru spirituali din religii diferite despre moarte și sensul vieții, discuții care în mod inevitabil l-au făcut să conceapă Samadhi, în speranța că îi va ajuta pe oameni să-si depășească frica de moarte. Următorul pas era să viziteze un crematoriu adevărat și să intre în incinerator (cu cuptoarele oprite, desigur), ca Samadhi să poată fi cât mai apropiat de experiența reală.

Pacienții care își scriu singuri propriile epitafuri, elogii și scrisori de bun-rămas sunt de mult un trend în unele ramuri ale psihologiei (gen terapia existențială), deși apariția „experienței morții" all-inclusive, ca Acadmia Sicriu și Samadhi este cumva nouă și pare să câştige popularitate.

O altă atracție numită Lingxin, situată în Districtul Putuo din Shanghai a început să ofere propria experiență în aprilie, unde pacienții participă într-o reiterație ceva mai riguroasă a Academiei Sicriu Coreene.

Potrivit ziarului Chinezesc Global Times, la Lingxin, clienții pot plati până la 4000 de dolari pentru tratamente în care umblă prin camere unde videoclipuri sunt proiectate pe pereți, iar voci fără trup le reamintesc cât de nesemnificative sunt posesiunile materiale. Apoi vor experimenta meditații intensive de zile întregi și sesiuni de consiliere, înmormântări false și scrierea propriului epitaf.

Potrivit lui Rui, Weiping și Joon, clienţii şi pacienţii lor au reacţionat pozitiv în general. Deși experiențele induc de multe ori anxietate și durere, renașterile care urmează fiecarei descoperiri a sicrielor sunt mai mult decât metaforice. Pentru Kaplan și alți critici, concentrarea pe psihologia suicidului la nivelul individului neglijează problema mai largă, care e sistemică prin natura ei.

„Dacă studiezi cifrele din jurul lumii, observi că psihopatologia figurează mai puțin [în sinucideri] în culturile non-occidentale", spune Kaplan. „Cred că avem nevoie să fim conștienți de faptul că nu e numai o problemă psihologică, dar și o problemă socială și culturală".

Proliferarea simulatoarelor de moarte în Asia indică apariția unei noi arii înfloritoare de cercetare în sănătatea mintală, în care mediile simulate sunt folosite ca să facă față durerii și gândurilor suicidale sau poate fi pur și simplu o smecherie existențială. Nu au fost făcute publice studii cantitative care să măsoare eficiența „terapiilor" și e puțin probabil ca astfel de măsurători să fie efectuate. Dacă astfel de măsuratori chiar sunt înregistrate, companiile nu le dau publicitații. (Nu am putut să obțin un comentariu pe marginea acestui subiect din partea antreprenorilor.)

În ciuda criticilor, se pare că simulatoarele morții vor rămane între noi, cel puțin pentru moment. Deși sunt înca relativ rudimentare, dezvoltarea continuă a tehnologiilor de realitate virtuală și înțelegerea aspectelor neurologice ale morții (care a ajuns într-un punct în care oamenii de știință induc experiențe de tip near-death șobolanilor) pot să paveze calea către simulatoare ale morții care sunt practic de nedeosebit de moartea adevărată, din fericire sau nu.

Între timp, un lucru rămâne sigur: Asia are o problemă cu sinuciderile și ar cam fi timpul s-o adreseze. Dacă simularea unui crematoriu într-un carusel dintr-un parc de distracții este sau nu modul potrivit de a o rezolva rămâne o întrebare deschisă.

Traducere: Ovidiu Tiță

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre sinucidere:
Oamenii habar n-au cum să se sinucidă Taximetriștii chinezi au băut pesticid, într-o tentativă de sinucidere în masă în Beijing Întrebarea zilei: Pe ce melodie te-ai sinucide?