Bucureştiul a avut, de la înființarea Primăriei Capitalei, în 1864, și până în prezent, 93 de de primari. Mai corect ar fi de mandate de primari, pentru că unii dintre foștii edili ai urbei au ocupat de două ori această poziție. Acum, cu siguranță aș exagera dacă aș zice că fiecare dintre ei a lăsat în urmă numeroase schimbări de care profităm şi astăzi. Dimpotrivă, am încercat să-i identific pe cei care s-au făcut remarcați prin activități edilitare, și mi-am dat seama că-i pot număra pe degete.

Statistic vorbind, dacă privești istoria primarilor din București, îți dai seama că mandatul abia dacă depășește, în medie, un an și jumătate. Ți se pare strigător la cer că actualul primar a fost prins cu mâna în bugetul Primăriei, dar, în trecut, mulți dintre aleși se foloseau de poziția aceasta ca de o trambulină, pentru a fi propulsați în funcții mai importante și mai utile pentru palmaresul lor politic.

Este greu de stabilit corupția primarilor de dinainte de Revoluția din 1989, pentru că cei mai mulți care au ocupat această funcție, înainte de Al Doilea Război Mondial, erau oameni cu mulți bani care, mai degrabă, vânau poziții politice. Diversele contracte dubioase de la acea vreme nu erau tratate cu atenția de astăzi.

Abia în perioada Interbelică, după introducerea votului universal masculin, opinia publică începe să fie atentă la grupurile de interese. Ulterior, după abdicarea Regelui Mihai și instaurarea comuniștilor, s-a șters cu buretele orice fel de conștiință civică și identitate bucureșteană.

Privind istoria Bucureștiului, cu greu reușești să aduni zece primari cu realizări notabile. Printre ei, Pake Protopopescu, Dem I. Dobrescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea. Acestor primari de legendă li se mai adaugă câteva nume de oameni care au socotit că funcția pe care o ocupă nu este doar un mijloc de îmbogățire personală: Barbu Vlădoianu, Dimitrie Cariagdi, Nicolae Fleva, Nicolae Filipescu, Vintilă I. Brătianu sau generalul Victor Dombrovski.

De aceste nume se leagă cam toată modernizarea orașului. În doar trei ani de zile (1888-1891), primarul Pake Protopopescu a reuşit să introducă telefonul public şi să extindă iluminatul public, până în Piaţa Teatrului Naţional. Totodată, edilul a reuşit să construiască primele trotuare, noi artere de circulaţie și 28 de şcoli, printre care şi Liceul „Gheorghe Lazăr".

Barbu Ștefănescu Delavrancea, care a condus Primăria Bucureştiului între anii 1899-1901, a reușit, în doi ani de mandat, cu un buget mic, să ducă la bun sfârşit proiecte precum filtrarea apei potabile și introducerea tramvaielor electrice. De asemenea, a făcut curățenie în Cartierul Tei, unul dintre cele mai insalubre ale vremii.

Dem I. Dobrescu (1929-1934), poreclit „primarul târnăcop", a fost preocupat, în special, de urbanism. În timpul mandatului său, a cerut lărgirea străzilor, inclusiv a Căii Victoriei, pe care după părerea sa nu se putea circula cu automobilul. Pentru ca oraşul să arate cât mai bine, Dobrescu a comandat construirea de străzi drepte şi îndreptarea celor care au fost construite strâmb. Apoi şi-a îndreptat atenţia asupra scăldatului în Dâmboviţa, pe care l-a interzis. De ce? Pentru că de aici venea și apa potabilă pentru o bună parte din locuitorii Capitalei.

Tot Dobrescu a făcut parcurile Snagov şi Băneasa și a deschis primele terenuri de sport comune. La toate colţurile străzilor au fost montate fântâni publice şi copaci au fost plantați în tot Bucureştiul.

Activitatea lui Dobrescu a divizat locuitorii Capitalei. Multe dintre realizările acestuia au fost considerate un lux inutil și o risipă de bani. În plus, oamenii l-au ameninţat cu moartea pentru că a vrut să amenajeze lacurile din zona Colentinei. Se presupunea că acolo s-ar fi scăldat Mihai Viteazul.

Restul de nume de primari amintite sunt legate de proiecte edilitare semnificative. Nu atât de multe, ca în cazul celor trei primari legendari, dar esențiale pentru urbe: prima linie de tramvai, prima gara, sistem de canalizare, pietruirea drumurilor, Observatorul Astronomic, introducerea tramvaiului electric, construirea de băi publice, construcția de locuințe, construirea unui abator comunal și a unei fabrici de gheaţă.

Majoritatea primarilor nu s-au remarcat însă prin nimic. Au deținut funcția doar ca pe un blazon. Unii au renunțat la ea, pentru a merge pe front în armată, precum Gheorghe Manu, în Războiul de Independență. Însă, cei mai mulți au văzut această funcție ca pe un provizorat pentru un „onor" mai mare: ministru, președinte al Consiliului de Miniștri, deputat etc. Din păcate, majoritatea primarilor instalați până la instaurarea regimului lui Carol al II-lea intră exact în categoria asta: a oportuniștilor.

Apoi, edilii Capitalei au răspuns regimurilor dictatoriale, iar „reușitele" mandatelor lor se împart cu „meritele‟ conducătorilor supremi: Carol al II-lea, Gheorghiu Dej sau Nicolae Ceaușescu. De pildă, ridicarea Arcului de Triumf, dar și a altor monumente, în a doua parte a perioadei Interbelice, reflectă, mai degrabă, voința Regelui, decât a primarului sau a bucureștenilor.

Perioada comunistă a adus la conducerea Capitalei niște politruci fricoși, gata să se facă preș înainte iubiților conducători. Modelarea orașului nu a avut nicio legătură directă cu Primăria. Ordinele veneau de mult mai sus. Numiți direct pe linie de partid, principalul rol al primarilor era susținerea „entuziasmului" comunist prin mari manifestații populare.

Să-l luăm exemplu pe Ion Dincă, primar comunist. Tipul ăsta a rămas în istorie nu pentru realizări, ci pentru porecla sa: „Te-leagă", întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat.

Știai că după Revoluție, până la Sorin Oprescu, primarul arestat de curând, Capitala a avut 11 primari și 13 mandate? Numele unora dintre cei care au ocupat funcția de edil șef al Bucureștilor nu-ți va spune spune absolut nimic. Dan Predescu, de exemplu. N-are nicio legătură cu faimosul jucător de fotbal, dar s-a remarcat prin faptul că a fost preşedinte al Consiliului Municipal Bucureşti al Frontului Salvării Naţionale și i-a împroprietărit pe noii demnitari cu locuinţele rămase libere de la vechea nomeclatură. A plecat repede din această funcție, în vara lui 1990.

Până în toamna aceluiași an fotoliul de primar a fost deținut de Ștefan Ciurel. Apoi, cam un an de zile, a fost Viorel Oproiu, demis în septembrie 1991, urmat de Doru Viorel Pană, până în 1992. Puțini sunt cei care își aduc aminte de acești primari. E firesc să fie așa, pentru că mandatele lor au făcut legătura dintre puterea centralizată din vremea Epocii de Aur și autonomia locală din prezent.

Mult mai cunoscut este Crin Halaicu (1992-1996), nu neapărat pentru realizările remarcabile, ci pentru faptul că a fost primul primar ales după Revoluție. Totuși, de numele său sunt legate chestii mai puțin curate: o serie de afaceri controversate, legate de închirierea spaţiilor comerciale la nişte preţuri infime.

În timp, Primăria București a devenit atractivă pentru politicieni. Pe aici au trecut Victor Ciorbea, Viorel Lis, Traian Băsescu, Razvan Murgeanu (interimar), Adriean Videanu, Sorin Oprescu. De asemenea, bugetul a devenit tentant pentru mulți dintre aleși. De pildă, la încheierea mandatului lui Viorel Lis era o gaură în bugetul municipalității de cinci sute de miliarde de lei. De altfel, Lis a rămas celebru pentru prin generozitatea cu care a repartizat locuinţe celor care au avut un cuvânt de spus la vremea aceea, de la parlamentari, până la gazetari.

Cât despre prezent, și realizările „doctorului", nu ar mai fi nimic de adăugat. Dacă ești curios și vrei să faci o documentare adevărată, cere dosarul de la DNA. Toată activitatea sa e acolo.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre București:
Locurile bântuite din București sunt bune de beții
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon
Cimitirul Evreiesc, cel mai sălbatic și mai trist loc din centrul Bucureștiului