FYI.

This story is over 5 years old.

18+

Românul care a organizat un party și o nuntă în mijlocul Războiului din Irak

În 2003-2004, m-am numărat, cu mândrie, printre cei care au organizat două chefuri de anvergură.
29.9.15

Fotografie via Wikimedia Commons

Nu prea aveai cum să te distrezi, ca străin, în Bagdad, prin 2003–2004. Nu erau baruri și cluburi în care să mergi și să te relaxezi la o bere, eventual să și agăți ceva. Și, chiar dacă ar fi fost, era o nebunie să umbli noaptea pe străzi, pe unde mișunau bandiți și insurgenți care abia așteptau să împuște, jefuiască sau să răpească un străin. Așa că, de la o anumită oră încolo, ne retrăgeam prin hoteluri, care se aflau în complexe fortificate și bine păzite, unde cel puțin insurgenții nu puteau să intre, chiar dacă le mai atacau cu mortiere, rachete, sau mașini încărcate cu explozibili.

Prin hoteluri o ardeam pe la restaurant sau ne adunam în câte o cameră; norocul nostru că băutura era ieftină. O ladă de bere din import costa în jur de zece dolari, iar un litru de vodcă sau de scotch cam tot atât. Cel puțin nu ni se usca gâtul când pălăvrăgeam. Unele din companiile media mari chiar aveau camere special închiriate pentru astfel de întâlniri și puteai ajunge acolo dacă te știai cu vreun angajat. În plus, cu regularitate, închiriau un spațiu mai mare – terasă, restaurant, vreo sală pentru nunți – în care organizau petreceri la care accesul era liber pentru cine stătea în zonă.

Publicitate

Partea nașpa era că la toate chefurile astea erau foarte puține femei, cam una la cinci bărbați. Iar alea care erau, deși prietenoase, ți-o tăiau repejor când o dădeai către un flirt. Din cauza asta, aproape toate petrecerile arătau, mai degrabă, ca niște recepții plictisitoare, la care muzica era ceva mai tare, se bea mai mult și nu trebuia să mergi îmbrăcat la costum.

Cu toată seceta asta, uneori ieșeau chefuri mișto. Am și fost printre organizatorii a două dintre cele mai tari din perioada aia: o petrecere gulaș și o nuntă.

Apar primele probleme, dar le rezolvăm din vorbe

Fotografie via Wikimedia Commons

Petrecerea gulaș am făcut-o în februarie 2004. Mă întâlnisem cu doi amici: Attila, un ungur uriaș, cu mâinile acoperite de inele şi un cercel de argint în urechea stângă, și corespondentul agenţiei germane de ştiri, un austriac bărbos şi cărunt, doctor în filozofie, care era însurat cu o unguroaică, motiv pentru care ni se părea mai apropiat de noi, est-europenii.

Eram pe la austriac și băgam ceai și biscuiți, când ne-am apucat să vorbim de mâncarea de acasă. Austriacul spune „ce bun ar fi un gulaş". Ungurul se apucă să explice cum l-ar găti el, românul zice și el ceva, că toate ingredientele se găsesc și la Baghdad. Nimic nu ne împiedica să-l facem.

Citește și Ce am învățat despre pălincă după ce am făcut câteva sute de litri

Iniţial, era vorba să fim șase persoane. Până a doua zi, când am mers la cumpărături, vestea se răspândise fulgerător printre prietenii și cunoscuții noştri, astfel încât a trebuit să cumpărăm carne şi legume suficiente pentru 40 de porţii. Cina gulaş se transformase într-o petrecere gulaş. Am făcut aprovizionarea în zona Şorja, unde se găseau cele mai multe bazaruri ale Bagdadului. Asta nu era o zonă pe unde străinii să se aventureze, însă ne-a dus exact la zarzavagii și măcelarii de care aveam nevoie.

Pe la patru după-masa, eram la hotelul în care stăteam eu și ne-am apucat să gătim în bucătăria restaurantului de la mezaninul clădirii. Attilla era bucătar-şef, indicându-ne ce şi cât să tăiem şi alegând oalele şi cratiţele. Odată ce am pus carnea şi legumele la fiert, s-a instalat cu un polonic în mână lângă foc, adulmecând critic oalele şi gustând din când în când. Iniţial am fost patru ajutori de bucătar, însă nu am fi reuşit să terminăm fără personalul hotelului. După ce ne-au privit curioşi o vreme, mulţumindu-se să ne dea vesela pe care o ceream, bucătarul lor şef, enervat de încetineala noastră la tăiat, le-a ordononat angajaților să ni se alăture.

Publicitate

De altfel, cei de la hotel erau foarte prietenoşi. Au comentat la început, în clipa în care au auzit că vom fi cam 40 de inşi, cu mâncarea noastră. Că nu se poate, că pentru astfel de situaţii există anumite tarife etc. A intervenit, însă, Boris, un conte maghiar cu rădăcini prin Transilvania, care era corespondentul Die Welt la Bagdad. Boris era unul dintre invitați și până atunci ne privise amuzat, însă când a văzut că ăia ne fac probleme, a negociat rapid o taxă de doi dolari/invitat, promiţând şi că vom cumpăra băuturile de la hotel. Asta a schimbat rapid situația. La hotel, cutia de bere se vindea cu trei dolari, cam de opt ori mai mult decât ne costa pe noi în magazin. La insistenţa mea, hotelul a acceptat să ne aducem propriul whisky.

Petrecerea se încheie american style

Oaspeţii au început să apară înainte ca Attila să apuce să toarne paprika în oală. Amestecul era reprezentativ pentru străinii care se învârteau prin Irak în perioada aia. În primul rând, afaceriști care căutau să dea lovitura. Gen, Andy, un american de patruzeci și ceva de ani care stătea în Baghdad de câteva luni, încăpățândându-se să nu plece chiar dacă rămăsese fără bani, sau Doug, un australian care, mai târziu, avea să fie răpit de insurgenți. Wayne, un britanic orfan, fan Arsenal, care, după ce plecase din armată, venise acolo să facă pe mercenarul, la fel ca și un sârb cu privire sticloasă care fusese ani de zile în Legiunea Străină și se lăuda că fute altceva în fiecare noapte.

Mai apăruse și un grup de clovni englezi care veniseră pe acolo cu un ONG, să facă spectacole pentru copii irakieni traumatizați de bombardamente. Plus jurnaliști independenți, tipi de la Crucea Roșie, câteva feministe venite din State pentru a impulsiona o mișcare de genul ăsta în Irak.

Publicitate

Mă rog, restaurantul era aproape plin, iar amicii noştri continuau să sosească. Brusc, cazanul în care învârtea Attilla mi se părea cam mic. I-am spus că s-ar putea să nu ne ajungă mâncarea. A pus în oală ardeii iuţi pe care tocmai îi tocase, după care a mers până în sală să arunce o privire. S-a întors şi m-a liniştit: „Cred că o să ne descurcăm, mai ales că iese mult mai mult gulaş decât plănuisem".

A băgat polonicul în oală şi a gustat, după care s-a strâmbat, nemulţumit. Nu i se părea suficient de condimentat. Mi-a oferit și mie o lingură, pentru a-mi cere părerea. Mă considera cunoscător după ce îi împuiasem capul cu poveștile despre gulaşul făcut la ceaun, pe foc de lemne, în grădină, în Bihor, în vremea când eram adolescent și încă aveam suficiente neamuri încât să ne adunăm cu zecile la un chef. Gulașul lui Attila era delicios, așa că i-am spus că e gata. M-a trimis să număr invitaţii.

Am revenit după două minute: „Shit, man, suntem 47". „Oh, shit", răspunde şi Attilla. De fapt, eram, amândoi, încântaţi. Numai marile companii mai reuşiseră să organizeze astfel de petreceri, în hoteluri în care, oricum, erau deja sute de locatari.

Citește și Reședințe cu conflict

Gulaşul a fost apreciat de toată lumea, indiferent de naţionalitate. Bineînțeles că, pe măsură ce curgea berea, am început să și băgăm toasturi pentru diferitele țări din care veneam: Australia, Austria, Anglia, Belgia, Franţa, Germania, Irak, India, Italia, Liban, România, Serbia, Spania, Statele Unite şi Ungaria.

Restaurantul a început să se golească pe la zece. Către miezul nopţii, comentam petrecerea, la un whisky, cu o jurnalistă americancă. În ciuda diferenţelor de limbă, naţionalitate, profesie sau preocupări, ne simţiserăm toţi teribil de bine. Musulmani, creştini, evrei, chiar şi o zoroastristă.

Publicitate

Bagdadul, cu toată depărtarea de casă și riscul de a păţi ceva la fiecare ieşire, ne lăsase să vedem că avem mai multe în comun decât ne-am fi închipuit. Americanca ar fi vrut, iniţial, să se întoarcă la hotelul unde era cazată, însă până am terminat de vorbit devenise imposibil să mai facem rost de o maşină. S-a gândit că ar fi fost mult prea riscant să o conduc pe jos. Așa că a ales să îmi arate tatuajele pe care le avea pe spate.

Romeo și Julieta, varianta irakiană

Petrecerea gulaș a fost doar o încălzire pentru adevăratul chef pe care l-am făcut, împreună cu Boris, Attila și o mare parte din cei prezenți prima oară: o nuntă pentru doi irakieni, care se luaseră în ciuda faptului că familiile nu erau de-acord. Chestia asta aproape a dus la un război între triburi.

Bayan era din Ramadi, iar Nada din Fallujah – cele mai dure orașe din Irak, centre ale insurecției anti-americane încă de atunci, ambele aflate, în prezent, sub controlul Statului Islamic. S-au văzut într-o bibliotecă, au schimbat ocheade o perioadă, dup-aia au și vorbit, au descoperit că se iubesc și au zis să o pună de o nuntă. Fata voia, băiatul voia. Familia băiatului, însă, considera că se trage dintr-un trib mai tare decât cel al fetei, așa că a zis scurt că nu, ba chiar i-a și trimis un mesaj familiei Nadei amenințând că, dacă o lase să se mărite cu Bayan, se lasă cu război.

Citește și Cum e să te căsătorești cu arma în mână

În Irak, unde toți aveau arme în perioada aia, nu te joci cu astfel de amenințări. Așa că familia Nadei i-a interzis să se mai vadă cu Bayan, ba chiar a și închis-o în casă câteva luni. Toată povestea a durat vreo trei ani, în care s-au întâlnit doar de câteva ori, pe furiș, până când Nada a amenințat că fuge de acasă (ceea ce ar fi dezonorat familia), iar Bayan a păcălit un imam că, de fapt, tac-su ar fi de acord cu căsătoria, dar nu își mai poate lua cuvântul înapoi.

Imamul a mers la tatăl Nadei și l-a convins, până la urmă, să accepte să o dea pe fii-sa. Familia lui Bayan nici n-a vrut să audă. Când s-a dus să o ia de acasă pe Nada, nu era însoțit decât de Boris și de un prieten irakian, ceea ce nu i-a împiedicat pe ai Nadei să pună în grădină câteva zeci de scaune, de parcă ar fi venit o întreagă suită, cum era, de altfel, tradiția.

Citește și Armata Moldovei e gata să înfrângă mirese cu AK-47 sub fustă

Bayan și Boris au luat fata și au pornit către Baghdad, conduși o bucată de drum de bărbații din tribul Nadei. Povestea nu s-a terminat aici. Ai lui Bayan, ca să arate că au cuvânt, au tras cu AG-ul în casa Nadei. Ideea era să îi sperie și să arate că își țin cuvântul, așa că au tras în bucătărie unde credeau că nu e nimeni, dar tocmai intrase mama fetei. Femeia a fost rănită ușor, însă s-a speriat știind ce putea să se întâmple mai departe.

Boris mi-a povestit că, până la urmă, după ce Nada a făcut un copil, tatăl lui Bayan i-a iertat, iar conflictul a fost aplanat.

Dezbaterea privind originea sarmalelor

În seara cu nunta, însă, nici familia lui și nici familia ei n-au vrut să aibă de-a face cu evenimentul, așa că Boris s-a hotărât să le organizăm noi petrecerea, tot la restaurantul unde fusese cheful gulaș. Bucătar-șef a fost, din nou, Attila, ajutat de vreo jumate din clienții hotelului. A băgat pui umpluți, drob, două torturi și sarmale.

Când a zis că vrea să facă și d-astea, m-am apucat să-i explic că e vorba de o mâncare tradițională românească. Mi-a zis că nici vorbă, se cheamă „kapusta‟ și reprezintă o mâncare tradițională ungurească, pe care noi le-am luat-o odată cu Ardealul. Un irakian care ne urmărise a conchis că vorbim, de fapt, despre o formă rudimentară de dolma, delicioasele sarmale arăbești în foi de viță.

Publicitate

Nici eu, nici Attila, nu știam exact cum se fac sarmalele/kapusta, așa că eu am sunat-o pe mama, în România, iar el pe bunică-sa în Ungaria, care ne-au ajutat să ne lămurim. Ce ne-a ieșit semăna, mai degrabă, cu dovleceii umpluți, dar gustul era bun. Pe lângă haleală, am mai avut și spectacol, cadoul de nuntă la clovnilor englezi. Așa că, una peste alta, nunta aia atipică, făcută de oaspeți cadou mirilor, a ieșit mișto.

La Bagdad, spărgătorii de chefuri au bombe

Fotografie via Wikimedia Commons

Bineînțeles că insurgenții și jihadiștii nu țineau deloc cont de nevoia jurnaliștilor și a altor străini care se aciuaseră prin Irak de a se destinde după o zi de lucru. Se putea întâmpla să te trezești ca, după ce ai băut o sticlă de tequila cu un amic până la patru dimineața, un căpiat să se arunce în aer, la șapte, cu tot cu mașină, la câteva sute de metri și de hotelul tău, de aveai impresia că este cutremur.

Înainte să procesezi că adormiseși pe balcon cu ultimul shot de tequila în mână și, cumva, te treziseși în pat, învelit, erai îmbrăcat, ieșisei deja din hotel și alergai către mașină, să ajungi cât mai repede la locul atentatului. Adrenalina este cel mai bun leac împotriva mahmurelii.

Citește și Am discutat cu-n kurd care vrea să se arunce în aer cu cât mai mulți islamiști posibil

Uneori chestiile mai bubuiau chiar și noaptea, în mijlocul unui chef. Eram o dată prin birourile unei corporații americane. Trecuse de miezul nopții și se băuse multișor, așa că, în semi-întuneric, cu muzica la boxe, curgând lin, mai că aveai impresia că ești într-un bar undeva, într-o țară normală.

La un moment dat, a sunat telefonul. Nu știu câte zeci de militari americani fuseseră răniți într-un atac cu mortiere. Într-o secundă luminile s-au aprins, beția a trecut, muzica a fost oprită, iar „barul‟ a redevenit redacție. După ce știrea a intrat pe flux, băieții s-au relaxat, și-au mai luat o bere și au dat drumul la televizor.

Au rânjit, câteva minute mai târziu, când au văzut că abia atunci aflase și CNN-ul.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre Bagdad:
Ziua-n care palatul lui Saddam s-a transformat în stațiunea de vacanță a soldaților americani
Cel mai deprimant muzeu din lume
De ce funcționează tortura prin sunet?