Am ajuns în față la Colțea, punctul de pornire a marșului „Împreună pentru siguranța femeilor", cu câteva minute înainte de ora anunțată pe Facebook. Erau mai mulți jurnaliști și gură-cască decât protestatari. Toată lumea spera să vadă o ceată de feministe furioase care-și rup tricourile în semn de protest. Na, sâmbătă, zi proastă pentru știri. Dar aici e România, nu mișcarea Femen.

Organizatorii și participanții la marș au venit să atragă atenția asupra unei probleme cât se poate de reale în spațiul românesc, unde glumițele cu caftitul muierii încă fac deliciul crâșmelor, și nu doar la sate, și unde în 2016 popa cântă în biserică, la nuntă, despre cum femeia trebuie să se supună bărbatului.

Andreea Braga, reprezentanta Centrului Filia (unul dintre ONG-urile care organizat acest marș, aflat la a doua ediție), spune că 27% din omorurile de anul trecut din România au avut loc în familie. Românilor le place mult să-și bată nevestele până când femeile nu mai mișcă. Tot Andreea mai atrage atenția asupra unui fapt destul de banal - dacă te uiți spre alte țări - în 2015, în România, încă există 13 județe care nu au niciun fel de adăpost pentru victimele violenței. Și asta după că ANES, din subordinea Ministerului Muncii, s-a lăudat cu linia telefonică deschisă pentru victime, un call-centre funcțional 24 de ore din 24, precum și cu patru adăposturi.

România este țara în care oamenii asistă la scene de violență pe stradă sau în autobuz și nu fac nimic. Și în care, atunci când totuși ți se întâmplă ceva, primul gând al celor din jurul tău nu e „cum naiba e posibil așa ceva", ci „ce dracu căutai pe stradă la ora aia, îmbrăcată așa?!".

Pe măsură ce marșul a înaintat spre Muzeul Antipa, punctul final, și a ajuns la vreo două sute de persoane, am vrut să aflu poveștile femeilor de acolo care chiar au trecut printr-un moment de panică (și chiar traumă) în viața lor, din cauza unei agresiuni. N-a trebuit să le caut prea mult. Aparent, cam toate femeile au câte o poveste horror, dar dacă nu s-a încheiat la spital sau la poliție, atunci am preferat să o îngropăm în noi.

VICE: Povestește-mi de un moment din viața ta când te-ai simțit amenințată.
Adma: Veneam de la facultate, seara la ora nouă, am intrat în bloc, după mine a intrat o persoană care vorbea la telefon. Bărbatul a urcat cu mine în lift. A oprit între etaje, m-a mângâiat pe obraz și mi-a zis „ești foarte frumoasă". Nu mai știu exact când m-a strâns de gât, când m-a pocnit… Mi-a luat toți banii, după care l-am întrebat ce mai vrea. Mi-a zis să nu urlu, m-a dat cu capul de oglindă, m-a strâns și mai tare de gât. După aia își freca tot timpul mâinile, se uita în jos și spunea: „N-o să-ți fac nimic, n-o să-ți fac nimic…" Voia să mă sărute și m-am opus, dar a continuat să mă strângă de gât. M-a pupat pe obraz până la urmă și a plecat. Treaba asta s-a terminat mai bine pentru mine față de alte victime ale lui. Omul avea dosar penal, violase și tâlhărise multe femei. Ai fost la poliție?
Am sunat poliția chiar din lift. În două minute au venit două echipaje la bloc. Am fost la secție, m-au interogat, au găsit o amprentă pe oglinda din lift. M-au sunat să-l identific din poză. Poliția Română, tot respectul. L-au găsit.

De ce ai venit aici?
Ca să îi fac pe oameni să înțeleagă că eu sunt victima, nu agresorul. Faptul că aveam o fustă pe mine nu înseamnă că mi-am cerut-o. Nici faptul că am venit la ora nouă acasă.

Ce crezi că pot schimba marșurile de genul ăsta?
Avem nevoie de niște centre de consiliere unde victimele să se poată întâlni și să poată vorbi cu un psiholog. Eu a trebuit să mă duc pe banii mei la un psiholog. Vânătaia de pe gât și urma de palmă de pe față au trecut într-o săptămâna, dar eu nici cu tata nu m-am mai suit în lift. Traumele astea se vindecă mult mai greu decât o vânătaie. Statul ar trebui să trimită un mesaj de toleranță zero.

VICE: Te-ai simțit vreodată amenințată?
Jadzia: Da, se întâmplă peste tot. Pe stradă, la metrou, pe bicicletă, când bărbații țipă, fluieră și comentează. Nu mi-a fost niciodată teamă cu adevărat, dar e vorba și de lucrurile mărunte.

Crezi că marșurile ajută?
Ajută. Arată că nu ne e frică. Ne așteptăm că statul să ne protejeze, pentru că suntem vulnerabile și este important să arătăm că suntem unitare.

VICE: Te-ai simțit vreodată amenințată?
Iolanda: Eu sunt un profesionist care intervine în situații de urgență. Am trăit amenințarea din perspectiva victimelor cu care lucrăm. Suntem puși în situația în care trebuie să ne confruntăm cu agresorul de multe ori. Lucrez în Brașov, într-un centru pentru victimele violenței.

Cu ce ajuta un astfel de marș victimele?
Victimele trebuie să înțeleagă că au unde să apeleze și că lucrurile se pot schimba, dar primul pas trebuie să-l facă ele. Noi nu putem merge peste ele. Repetitivitatea marșurilor poate da încredere celor care sunt în astfel de situații să apeleze la serviciile specializate.

Ce ar trebui să facă o femeie când se simte amenințată?
Să nu provoace, să nu intre în jocul lor. Pentru că ei asta încearcă. Dacă te găsești într-o astfel de situație, trebuie să apelezi la cel mai apropiat element de sprijin. În Brașov, de exemplu, sunt butoane de panică pe stradă. Când apeși, vine cel mai apropiat echipaj de poliție.

VICE: Ai fost vreodată martorul unei agresiuni?
Florin: Eram în Herăstrău, era o ceartă între un bărbat și o femeie. Tipul devenise violent, o amenința. Eram cu un grup de prieteni. O colegă s-a dus la el și i-a zis că nu e necesar să ridice tonul. Am intervenit în cele din urmă cu toții și am aplanat conflictul.

Ce crezi s-a întâmplat mai departe cu doamna?
Îmi doresc să cred că a ieșit din relația respectivă în care era umilită, era supusă agresiunii, chiar dacă era doar verbală.

Ce pot schimba marșurile de protest?
Schimbarea se produce în timp. Marșurile reprezintă câte un pas spre o legislație mai bună și o conștientizare mai bună a situațiilor de genul asta.

Dar tu de ce ești aici?
Îmi doresc ca mama mea, copiii mei, toate femeile din viața mea să trăiască într-o lume mai sigură. De-asta sunt aici.

VICE: Te-ai simțit vreodată amenințată?
Francesca: Nu am avut situații neplăcute pentru că am ajuns să fiu efectiv paranoică. Nu ajung acasă mai târziu de o anumită oră, pentru că nu aș vrea să fiu într-un autobuz seara, așa că, efectiv, am ajuns să trăiesc într-o bulă.

Ce ar fi trebuit să facă oamenii în situațiile în care sunt martori la agresiuni fizice asupra femeilor, pe stradă?
Să spună ceva. Lumea nu se implică dacă nu-i afectează pe ei, nu e treaba lor.

Ce credeți că pot schimba marșurile?
Măcar e vizibilitate pe subiect, chiar dacă nu putem schimbă gândirea peste noapte.

Dar cum crezi că, totuși, putem schimba mentalitatea?
Educația în școală ar fi utilă. Un program care îi învață pe copii că violența nu e ok, dar și cum să se protejeze.

VICE: De ce sunteți aici?
Anne Lindahl Kenny: Pentru că violența împotriva femeilor e o problemă în toate țările. Inclusiv în Suedia, e o problemă severă. Dar și aici, ca și în Suedia, oamenii se gândesc mai bine la ce înseamnă, de fapt să fii bărbat, la cum se definește masculinitatea. Mă bucur să văd atât de mulți bărbați aici. Cum este manageriată acestă problemă aici, comparativ cu Suedia?
Nu pot să compar, pentru că sunt multe asemănări, dar și deosebiri. E un context cultural diferit, dar violența e o problemă peste tot. Mă bucură faptul că România a ratificat convenția de la Istanbul, care se referă tocmai la violența împotriva femeii.

De ce este nevoie pentru ca lucrurile să se schimbe?
Ai nevoie de legi bune. Legi de interdicție, dacă o femeie e în pericol să poată obține un ordin de interdicție care să nu-i mai permită partenerului abuziv să se apropie de ea. Legile stabilesc un standard de referință: asta așteaptă societatea de la ține.

Cu ce contribuie marșurile la asta?
Marșurile atrag atenția asupra problematicii. Cu cât se discută mai mult despre cum violența nu este un lucru normal, cu atât membrii familiei, vecinii, încearcă să intervină, dacă aud pe cineva plângând într-un apartament.

Când a fost prima oară când v-ați simțit amenințată?
Cred că eram adolescentă, eram la un curs în Franța, aveam 17 ani. În mare, m-a urmărit un băiat, dar am reușit să-mi găsesc cheile și să întru în casă. A fost foarte neplăcut.

VICE: Când a fost prima oară când te-ai simțit amenințată?
Victoria: Prima oară a fost în adolescență. Cred că aveam 14-15 ani, mergeam la școală și niște adulți îmi atrăgeau atenția cum că mi-ar face anumite lucruri.

Ce crezi că ar trebui să faci într-o astfel de situație?
Atunci voiam să am puteri supranaturale, pentru că eram un copil și mă uitam la Sailor Moon. Acum, ca adult, îi ignor. Am avut o perioadă mai rebelă din studenție în care îi confruntăm. Mi-am dat seamă că tot ce făceam era să le hrănesc senzația de mascul puternic care poate controla.

Cum crezi că se pot schimba lucrurile?
Cred că cel mai important este să educi fetele că nu este vina lor și că e ok să caute sprijin în cei în care au încredere. Dar e la fe de important să educi bărbații.

Cum crezi că ar trebui să reacționeze oamenii în astfel de situații?
Am fost martora unor situații de harțuire în autobuz și lumea le ignoră. Am fost singura într-un întreg autobuz care i-a spus unui tip să lase în pace o adolescentă.

Ce crezi că schimbă astfel de marșuri?
Atrag atenția și poate ajută una sau două fete să reacționeze. Data viitoare când sunt lovite sau harțuite, pot cauta pe Google inscripția de pe tricoul pe care l-au văzut azi și pot trimite un e-mail.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre violența domestică:
Am vorbit cu româncele care și-au hăcuit bărbații bătăuși
Am fost o victimă feministă a violenței domestice
Cum s-a transformat iubirea mea adolescentină în violență domestică