Teroarea și bucuria ieșirii din închisoare după 17 ani

„Șoseaua Farm to Market 632".

Am trăit pe strada asta aproape 20 de ani, dar n-am pus piciorul pe ea decât o dată. Dar, în sfârșit, sunt liber, pe banda de asfalt care face legătura dintre Connaly Unit, din Texas, unde sunt încarcerat, și civilizație. Sunt sigur că îmi va părea cea mai frumoasă autostradă din istoria omenirii.

Singura oară când am văzut-o a fost când m-au desemnat să văruiesc parcarea din fața închisorii. E vorba despre locurile rezervate pentru oamenii importanți din staff-ul pușcăriei: șefii de departamente, oficiali înalți și orice rang peste gradul de sergent.

A fost o lecție despre politica din închisori, unde cele mai bune locuri (pe care mi s-a spus să le decorez cu elemente ale statului Texas și bucăți de lemn gravate cu numele lor) ajung la directorii de penitenciar și maiori.

Să lucrezi „în afara zidurilor" înseamnă și măsuri de securitate suplimentare. Un ofițer „călare", înarmat, care ne urmărea dintr-o mașină de golf, altul neînarmat, care ne direcționa la ce avem de lucru, și-un camion care patrula frecvent în jurul închisorii. Trăgătorii de elită din turnuri păreau și ei foarte vigilenți.

Înainte de muncă, eu și trei colegi de închisoare am fost escortați pe la ieșirea din spate. Un ofițer plictisit (despre care am aflat ulterior că va primi locul de parcare îndepărtat din dreapta) ne-a controlat la sânge. A făcut-o ca și cum ar fi vrut să ne umilească, nu pentru siguranță.

Toți patru am sărit în spatele unui camion și am gonit prin complexul masiv de celule, beton și oțel. După un deceniu și jumătate în care nu m-am aflat într-un vehicul în mișcare, „goana" asta e o exagerare, dar dungile galbene ale fiecărui loc de parcare păreau ca niște lasere pe sub bara de protecție a camionului. Mi-a luat vreo trei minute să mă obișnuiesc cu senzația de mișcare în timp ce stau.

Când am sărit din camion, lumea a început să strălucească. După 17 ani în care am avut mereu un acoperiș, un zid sau un gard deasupra capului și vederea periferică obturată de gratii, m-am simțit amețit. Orizontul m-a făcut să mă simt ca și cum aș putea să rotesc Pământul.

Albastrul cerului era mai intens fără obstacole. Nu puteam să cred că am trăit vreodată într-o astfel de lume.

Mai târziu, pe la jumătatea muncii de văruit, am îngenuncheat ca să-mi curăț peria. Când m-am uitat în jur să văd ce-au lucrat ceilalți, am văzut o față necunoscută.

Purta o cămașă albă, cu guler, care, cu excepția nasturilor de la baza gâtului, semăna cu a mea. Purta cizme cu tălpi care arătau decent și capse din alamă, nu din oțel. M-am întors la muncă, dar după câteva momente, vocea ofițerului încărunțit s-a auzit în aer: „Te pot ajuta?", l-a întrebat ea pe străin.

Înainte să răspundă, a apărut ofițerul din mașina de golf, a mormăit ceva împreună cu ceilalți paznici, după care ne-a spus tuturor: „Întrerupeți ce faceți și duceți-vă să mâncați prânzul!"

Am fost un pic iritat. Familia mea plătise pentru toate echipamentele mele; să le las nesupravegheate în parcarea închisorii părea o idee proastă.

După 45 de minute, când ne-am întors la lucru (echipamentul nostru încă era acolo), am auzit ce se întâmplase. Bărbatul care arăta ca un deținut fusese eliberat din penitenciar cu puțină vreme în urmă. Fusese la izolare, fără televizor sau contact cu oamenii. Psihoza lui - ca un amestec de suc de portocale, zahăr și pâine mucegăită pe care o lăsăm ca să scoatem alcool – fermenta.

Habar n-am dacă omul din parcare contactase boala la izolare sau doar o dezvoltase acolo, dar, cu siguranță, o luase cu el acasă. Aparent, era disperat să discute cu căpitanul de la carceră, despre care credea că-i băgase un microcip în cap. Îi cerea căpitanului să i-l scoată.

Ofițerii, dotați cu arme semi-automate și puști, l-au înconjurat pe tip și l-au gonit de acolo.

Suntem trimiși la închisoare din cauza unei fapte (sau a unor serii de fapte) ori suspiciuni legate de potențialul nostru de a comite infracțiuni. Dar, când ieșim de aici, timpul nostru petrecut înăuntru cere o taxă.

Dacă Șoseaua Farm to Market 632 mă va duce vreodată departe de Unitatea Connaly, mă rog ca stricăciunile făcute să nu mă aducă niciodată înapoi.

Carlos Flores, 40 de ani, e închis la Unitatea John B. Connaly din Kenedy, Texas, unde ispășește o pedeapsă de pușcărie pe viață pentru crimă. A fost condamnat în 1999.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre viața în închisoare:
M-am infiltrat undercover în cea mai dură închisoare din America
Enciclopedia tatuajelor rusești din închisoare
Cum e să iei LSD într-o închisoare de maximă securitate