FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ce cariere visau să aibă copiii din România anilor '90

Erau anii în care niciun copil nu visa să ajungă social media contributor sau web developer.
15.7.16

Fotografie via Wikimedia

„Când mă fac eu mare, o să rup norii." Ăsta era refrenul favorit în copilărie al puştilor din generaţia mea, în anii '90. Pe vremea aia, oameni serioşi erau considerați inginerii, doctorii, profesorii, avocaţii şi popii. Niciun copil nu visa că, peste vreo 20 de ani, va fi social media contributor, web developer sau alte joburi din astea împachetate în titluri hipstereşti, care nu lămuresc pe nimeni: „Adică, ce faci mai exact?". E adevărat, nici anii ăia, limitaţi tehnologic, nu te ajutau prea mult. Și nici părinţii, care îţi ţipau în timpan: „Învaţă, naibii, şi tu o meserie!".

Când am intrat la liceu, maică-mea îmi spunea să-mi scot gărgăunii din cap şi să mă gândesc ce o să fac după. La facultate, existau deja trenduri noi şi exotice în materie de meserii. Limbile Străine erau prima opţiune pentru fete, deşi toate puştoaicele din anii ăia visau în secret să ajungă prezentatoare de ştiri, o chestie super-mega-cool prin anii 90. Sau, şi mai tare, creatoare de modă.

DACĂ ERAI O TIPĂ BOEMĂ, VISAI SĂ PREZINȚI ȘTIRILE SAU SĂ CREEZI ȚOALE

Autoarea (cea cu maimuța în brațe) visa să se facă creatoare de modă

Pe mine, presa şi mirajul televiziunii mă lăsau rece prin adolescenţă, însă ţoalele după care am tot jinduit păreau să fie menirea mea. „Dacă nu le pot cumpăra, o să le creez! ", mă gândeam. OK, recunosc. Mai era și faptul că umbla pe la noi în oraş un tip foarte mişto, student la Design, care părea picat dintr-un clip al ălora de la Red Hot Chili Peppers, în nişte ţoale de genul celor pe care ţi le trimitea mătuşa din America. Dacă aveai vreuna.

Am trăit cu visul ăsta aproape toată adolescenţa mea, în timp ce maică-mea trăia cu al ei: Facultatea de Litere, pe care mi-o recomdanda insistent. Mă visam, aşadar, Coco Chanel şi-acum lucrez în presă. Nici măcar la rubrica de modă, ca să aibă cumva legătură cu visul meu, dar tot e bine.

Citește și: Presa Hienelor sau cum să ajungi la ziar mințind duios pe Facebook

Singura frustare este că-mi lipseşte presa aia pe care am cunoscut-o eu prima dată, în anii '90, unde lucrai o săptămână pentru un articol de câteva rânduri. Știi tu, ca-n filmul Spotlight. Era o presă mai rudimentară, dar mai boemă, omorâtă acum de împărăţia online-ului şi cu jurnaliști care se confundă cu corporatistul ăla la cămaşă, mâncător de covrigi şi la fel de creativ ca originalitatea hainelor sale. În fine, încerc să fiu mai mult ziarist şi mai puţin funcţionar de presă cu program de opt ore.

Cât încă îmi iese, mă bucur că n-am avut curaj să dau la Design, din cauza inumanei probe de geometrie, și m-am aruncat cu capul înainte spre Jurnalism. Asta în ciuda avertizării alor mei, c-o să mor de foame, angajată pe la vreo fiţuică de doi lei.

MULȚI VISAU SĂ DEVINĂ AVOCAȚI, DOAR CĂ ERAU PUȚINE LOCURI LA FACULTĂȚILE DE DREPT

Cum nu mor de foame, că mănânc puţin de felul meu, aş zice că nu m-am ratat. Dar am cerut și alte păreri, de la alți oameni din generaţia mea, ca să aflu ce s-a ales de visele lor .

Citește și: Fă cunoștință cu avocatul Antena 3, care a făcut mișto de Julio Iglesias, Jr.

Nicoleta, spre exemplu, e o tipă care lucrează azi în branşă cu mine şi care, pe alocuri, a avut aspiraţii asemănătoare cu ale mele. Până la un punct:

„Când eram mică, mă visam doctoriţă, la fel ca 90 % dintre copii. Îmi cumpărase mama un stetoscop din plastic şi nu mă mai dezlipeam de el. Bunica îmi croise chiar şi un halat. Apoi, în anii '90, mă visam mare creatoare de modă. Mama Zina e de vină. Avea o rubrică într-o revistă pentru femei şi ţin minte că aveam caiete întregi de schiţe şi modele de rochii, pe care i le-am trimis prin poştă. Femeia mi-a şi răspuns și m-a încurajat că sunt pe drumul cel bun.

Mai apoi, mă visam avocat. Chiar am învăţat gramatică şi istorie, timp de doi ani, ca să iau examenul de admitere la Facultatea de Drept din Sibiu. N-am intrat. Aşa că m-am supărat şi am zis că vreau ceva exotic. Am intrat la Jurnalism. Şi fac asta de atunci. Şi îmi place. Cred că m-aş fi plictisit teribil ca medic sau avocat, deşi, sigur, aş fi avut mai mulţi bani, poate case și maşini…"

PĂRINȚII TE VOIAU DOCTOR, TU TE VISAI SUPER EROU SAU ACTOR ÎNTR-UN FILM CU BRAD PITT

Am vorbit și cu medicii de azi, ca să aflu dacă asta și-au dorit să ajungă încă din adolescență. Andreea e o tipă care, spre deosebire de Nicoleta, nu era atât de impresionată de stetoscop. Ea se visa mai degrabă artistă şi asta a şi ajuns, dar în cabinetul ei.

„De când mă ştiu, mi-am dorit să fiu actriţă, şi nu oricum, ci la Hollywood. Chiar am primit, odată, o felicitare de la o colegă, în care asta îmi ura: să-mi îndeplinesc acest vis, de a fi actriţă. Totuşi, pe parcursul anilor, am avut şi alte opţiuni. Voiam să fiu în slujba dreptăţii şi să mă fac avocat, dar cum în filme avocatul apăra şi băieţii răi, am zis că procuror ar fi o variantă mai bună. La un moment dat, mi-a plăcut geometria şi am zis că e de ajuns ca să mă fac arhitect.

Au fost însă momente, mai ales când cineva din casă se accidenta sau se îmbolnăvea, când simţeam că menirea mea este să devin medic, ceea ce s-a şi întâmplat. De fapt, mai degrabă aşa a fost conjunctura, tatăl meu fiind, de asemenea, medic şi fiindu-mi familiar acest mediu. Deşi mi-am făcut alegerea în privinţa carierei, am vrut să văd dacă am, totuşi, star material şi m-am dus la un curs de actorie. Una peste alta, e bine că m-am făcut doctor, că talent am descoperit că nu prea era."

Andreea a vrut să devină actriță, apoi procuror, dar s-a făcut doctor

Cristi lucrează la o bancă, pe post de consilier clienţi, dar în copilărie se visa un fel de Superman.

„Îmi doream să lucrez într-un birou, să studiez diferite speţe/proiecte, după care să construiesc ceva, cu concluziile trase în urma cercetării. Mai pe româneşte voiam să fiu antreprenor, om de afaceri. Visam să fiu arhitectul unor viitoare lucruri, să fiu omul din umbră, care face ceva de care, apoi, să se bucure toată lumea. Încă îmi doresc asta.

Publicitate

Aşadar, primele joburi, din studenţie, care au presupus muncă de teren sau, mai târziu, alergătură şi interacţiunea cu diverşi clienţi nu mi-au plăcut, le-am urât şi le urăsc în continuare. Astăzi, o parte din visul copilăriei mele este împlinit, adică lucrez într-un birou, dar încă nu am ajuns arhitectul acela menţionat la început. Poate că încă nu a venit timpul, aştept. Este posibil să fiu următorul ecologist care va reîmpăduri dealurile defrişate sau să fiu unul dintre cei mulţi care vom schimba sisteme, cutume, etc. Sau să creez ceva de care se vor bucura şi alţii, după ce eu voi dispărea. Ăsta a fost şi încă este visul meu."

Cristi are vise și acum

Hm, iar eu credeam că toţi băieţii visau să se facă şoferi de TIR…

Citește și: Am văzut un serial cu super-eroi atât de prost, că face Batman v Superman să pară de Oscar

ÎN ANII '90, SĂ FII CA ANDREEA ESCA ERA UN PLAN BUN DE VIITOR

„Eu am visat mereu să fiu Andreea Esca", spune Ionela, un copil al televizorului. O frază care o onorează şi o face, în acelaşi timp, pe numita prezentatoare să pară o fosilă.

„Voiam să fiu ziarista care ziua se luptă cu răul şi schimbă destine, iar seara prezintă ştirile. Mă uitam la televizor, îmi pensam spâncenele cu unghiera ca să arăt precum crainicele, îmi aranjam pupitrul dintr-un scaun şi, pentru ceva timp, schimbam destine.

Aşa am ajuns, vreo 20 de ani mai târziu, la o revistă de gătit. Nu aveam nici pupitru şi, între timp, descoperisem penseta. Acum sunt la următorul nivel al fiecărui ziarist: cel de PR. Nici aici nu au pupitru. Dar asta nu mă împiedică să fiu împăcată, mulţumită de o siguranţă care în presă mi-ar fi lipsit. Din când în când, însă, mă uit nostalgic la scaunul care, şi el, s-a dorit pupitru."

Tot în slujba binelui se visa şi Daniel, de profesie reporter de televiziune. Unul care, în copilărie, a fost atât de fascinat de Moş Crăciun şi tot ce putea să facă tataie ăla cu părul alb, c-a vrut să-i ia locul, când se va face mare.

„Visam să fiu director de ONG!" După ce i-am reamintit despre ce ani vorbim şi l-am rugat să respecte adevărul istoric, Daniel a insistat: „Visam să fac bine, să am mulţi bani pe mână şi să fac cadouri şi surprize. Să fiu un fel de Moş Crăciun. Şi cei care mă cunosc spun că mă pricep să fac surprize plăcute oamenilor, aşa că, la o anumită scară, visul mi s-a împlinit."

Daniel (cel cu microfonul) a ajuns, cumva firesc, reporter de televiziune

Un bine vrea să facă şi Alina, dar mai degrabă ei: să-şi dea demisia de la job şi să fugă-n lume.

„Sunt un fel de om bun la toate într-o firmă de organizare evenimente. De fapt, om mai bun ca alţii la toate. Dar când eram mică, visam să fiu avocat. Oricum, ceva mult mai plictisitor decât acum, când, de exemplu, sunt în Doha, în drum spre Maldive!"

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre anii '90:
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90
Cum era să copilărești în anii '90, în România