De ce ar fi bine să ne căcăm cu toții în casele invitaților lui Capatos

Dacă ești mai intelectual, merge și în casă la Hrușcă, de exemplu.

|
21 Octombrie 2015, 10:20am

Fotografie de Mike Fernwood, via Flickr

HomeFest este unicul festival de teatru și performance, care se întâmplă în casele oamenilor, chiar acum. Inițiativa a luat-o Jean-Lorin Sterian, care, prin 2009, a deschis o sesiune de teatru, chiar la el garsonieră și l-a numit Lorgean Theatre. Lucrurile au evoluat de atunci și acum a ajuns la a doua ediție a festivalului din sufragerii, pe care-l organizează în casele altor oameni.

Anul ăsta festivalul durează opt zile, între 17 și 24 octombrie, iar intrarea este liberă. Singurul lucru pe care trebuie să-l aduci ca donație este o carte, iar ca să afli adresa unde se va întâmpla evenimentul pe care l-ai ales, trebuie să-ți rezervi un loc prin telefon. Programul festului e uber cool: patru piese de teatru, evenimente de artă contemporană, vernisaje pe scări de bloc, lectures despre termopane, performance-uri și jam sessions cu Akuiaku.

Citește și Performerii care se apucă de genitale sunt geniali

Am fost și eu la câteva evenimente, și cel mai mult până acum mi-a plăcut piesa de teatru-performance Starshitting, scrisă tot de Jean-Lorin Sterian, în regia unui tânăr aproape neobișnuit de talentat: Alexandru Nagy. După ce-am văzut piesa am vorbit un pic cu Lorin despre festival și despre piesa Starshitting, pentru că mi s-a părut foarte mișto ideea pe care a lansat-o în piesă: de a te căca în casele VIP-urilor care te enervează cel mai tare.

VICE: De ce ai ales ca HomeFest-ul să se întâmple în casele oamenilor și nu în teatrele de stat?
Jean-Lorin Sterian: Elementul comun al HomeFest-ului este spațiul. Nu este un festival de teatru oarecare, este un festival în care cel mai important element este spațiul în care se desfășoară festivalul, adică în case și în scări de bloc. Asta am făcut de când mă știu: am organizat evenimente artistice sau culturale în case și apartamente. Dintotdeauna mi-am dorit să impun o nouă scenă. Pentru mine Lorgean Theater, spațiul pe care l-am creat la mine în apartament, a fost de fapt un spațiu de performance art. Mă atrage mult mai mult arta contemporană decât teatrul, care adesea mi se pare boring.

Citește și Fac performance art și uneori lumea nu înțelege

Ce aduce nou festivalul de anul acesta?
E bigger, better & at higher level. Anul ăsta va veni, special pentru festival, o companie de teatru austriaco-finlandeză, alți artiști din Teheran, Tel Aviv, Italia și Norvegia. E important că vin și fac performance pentru 15-20 de oameni.

Cum au acceptat să vină totuși, doar pentru 20 de spectatori?
Pentru că experiența proprie pe care o are artistul e mai importantă pentru el decât numărul de spectatori. Așa că pentru ei e interesant să performeze într-un spațiu domestic, să experienteze în momentul respectiv piesele pe care le au. Nu e ca o coregrafie pe care o repeți. Nu joci niciodată același spectacol când ești performer. Performance-ul îți oferă o experiență nouă, care se schimbă de fiecare dată, pe când în teatru prea puțin se întâmplă asta.

Performance din cadrul festivalului HomeFest, fotografie de Antonela Vulpe

Cum ai putea descrie și denumi arta pe care o faceți în sufragerii?
Nu e o artă pentru mase. Nu mă interesează manisfestările artistice comuniste masive, care se desfășoară pe străzi. Nu mă interesează nici spațiul public de exemplu. Mă interesează doar spațiul domestic, ceea ce am numit eu Domestic Box: este un spațiu care are deja o istorie, este încărcat de prezența prin obiecte a proprietarului, iar artiștii și publicul trebuie să se adapteze la acest spațiu. Toți artiștii care performează la HomeFest n-au mai fost în casele respective și vor trebui să-și adapteze, în timp real, ceea ce au gândit, pentru casa respectivă.

Care e povestea piesei Starshitting? Cum ai ajuns la genul ăsta de dramaturgie scatofilă?
Am scris un roman în 2007, Lorgean, și în partea a treia am început această poveste, a starshittingului, care este un fenomen global, dar ajunge și în România. Mi-a venit ideea asta când am fost la un workshop de dramaturgie, ținut de Gianina Cărbunariu și acolo am scris prima parte din piesă. A doua parte am scris-o când m-am mutat în Berlin în 2009. Am vrut să scriu o piesă de teatru standard în trei acte, cu răsturnări de situație și cu relații între personaje. Chiar am vrut să respect structura asta, să nu fie ceva rebel.

Te-a inspirat vreo experiență personală atunci cand ai scris piesa?
Da, pentru personajul feminin Belly, am avut ca model tipa cu care ieșeam prin squaturi în Berlin. Mi-e imposibil să creez un personaj foarte feminin. Replicile ei numai o femeie le-ar putea scrie. Apoi, m-am inspirat din blogul unei tipe, căreia i-am cerut voie. N-aș fi putut să inventez monologul lui Belly de la final de exemplu, cu pescăruși și cu dopuri de sânge. E un delir pe care numai o femeie l-ar putea costrui în felul acela. Tudor și Edi, alte două personaje din piesă, sunt cumva două părți ale caracterului meu, dar foarte exagerate. Iar pe Linki autistul, pur si simplu l-am inventat.

Secvență din piesa de teatru-performance Starshitting, scrisă de Jean-Lorin Sterian, fotografie de Antonela Vulpe

Cum ai reușit să scrii și să joci atât de bine scenele acelea delirante pe droguri, având în vedere că nu ești un consumator?
Când am scris piesa eram mai conectat cu lumea de clubbing și de squat. Am folosit propriile observații și mi-am imaginat cum ar ajunge un cap de familie, care a avut un trecut de Vama Veche și de squatting.

Te-ai gândit vreodată să pui o limită de vârstă pentru spectatori, luând în calcul că piesa conține scene de striptease, sex și multe droguri?
Se sărută doi oameni. E mult mai decent decât o piesă de la Național, de exemplu. Doar limbajul să zicem ar fi mai dur. Îmi permit să înjur natural, ca și cum aș fi cu un prieten la bere. În rest, sunt piese despre droguri mult mai hardcore. A fost și tata la piesă. El are 70 de ani și s-a distrat foarte tare, deși vocabularul folosit în piesă i s-a părut o păsărească.

Care-i treaba cu criticile la adresa corporatismului care apar în piesă?
Am lucrat ca jurnalist într-o companie aparținând Media Pro și era horror într-adevăr. De atunci n-am mai putut să lucrez nicăieri. Sunt freelancer de zece ani. Nu mai lucrez nici ca jurnalist din fericire de câțiva ani, deși din asta am trăit. Lucram la Playboy și făceam interviuri cu tot soiul de idioți din așa zisa lume bună, pipițe și fotbaliști, ca-n piesă. Eu, deși lucram la o publicație lunară, eram obligat să lucrez opt ore pe zi. Total inutil. Pierdem timp la birou frecând calculatorul. Atmosfera era irespirabilă. Am scris apoi o demisie literară, care e tot în romanul ăsta Lorgean, care pe vremea aia a ajuns pe birourile tuturor redactorilor șefi de la publicații și televiziuni.

Ce-ai scris în demisie?
Am descris despre viața din companie. Cum își băteau șefii joc de noi și ne tratau ca pe niște cururi. Deși lucram la o revistă de lifestyle eram foarte prost plătiți. N-aveam bani pentru nimic. Mergeam numai cu metroul. Situația aia însă m-a inspirat să mai scriu o carte, prin 2007, cu care am câștigat și un premiu de dramaturgie. E despre un jurnalist plictisit care, după ce-i ia interviu unui director de bancă, se hotărăște să jefuiască banca.

Jean-Lorin Sterian

Cum supraviețuiești din freelancing?
Nu știu. Asta e o întrebare pe care mă întreb și pe mine, dar mă descurc, deși uneori am fost nevoit să vând chestii. Încă mai am rate la bancă zece ani pentru casa mea teatru. O să am 50 de ani când o să termin cu ratele. O mai subînchiriez când plec din țară și asta mă mai ajută.

Sloganul piesei vorbește despre „starshitting‟ ca despre o revoluție a viitorului. Te-ai căca în casele oamenilor bogați, în casele starurilor?
Chiar am făcut-o. Faza anală e foarte importantă în analiza lui Freud și mi s-a făcut foarte tare să mă apuce căcarea exact când vizitam casa lui memorială, exact în locul unde și-a dezvoltat teoriile. Apoi am fost la Guttenberg. Când călătoream și vizitam muzee sau case memeoriale, mereu încercam să fac asta. Dar e altceva în muzee, decât în case, unde impactul e mult mai intim. La Marx m-am mai căcat. Am făcut un pic de starshitting, da. Mi s-ar părea tare să se cace oamenii la vedetele noastre, așa cum apare și în piesă, la Hrușcă, la din ăștia. La Vadim Tudor dacă mai trăia săracu', cred că s-ar fi căcat multă lume. Toți invitații lui Capatos merită iar căcați, cu ei de față. N-am nimic cu Capatos, că mi-a fost coleg și am fost prieteni foarte buni. E un om mișto, dar una e jobul și alta e omul. Am lucrat cu el în primele șase luni la emisiunea pe care o face, dar nu înțelegeam nimic. Eram total depășit de lumea aia. Am plecat.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre artă neconvențională:
Arta de pe Instagram e o glumă pe seama ta
Fotografiile astea cu burlescul masculin par scoase dintr-un film de Tim Burton
Fă cunoștință cu artistul care-și folosește penisul drept pensulă