Cum să dai o mie de dolari pe sushi ca un idiot

Acum câțiva ani, Ian McKellen și Patrick Stewart s-au luat la o întrecere teatrală și au jucat în două piese de teatru concomitente. Biletele se vindeau ca pâinea caldă, iar când prietenul meu Matt m-a întrebat ce aș prefera să văd: No Man's Land sau Waiting for Godot, am optat pentru Godot, pentru că de ăsta am mai auzit. Dar, câteodată, viața nu-ți oferă ce-ți dorești, așa că ne-am ales cu două bilete pentru No Man's Land, scumpe, dar locurile erau măcar departe de scenă.

Matt m-a întrebat dacă nu am chef de niște sushi înainte. Piesa era la opt seara, iar el mi-a spus că ar putea să plece mai devreme de la muncă. Toți prietenii mei presupun că, dacă sunt jurnalist și pot să lucrez de-acasă, iar ei au programe fixe de lucru, eu ar trebui să-mi fac programul în funcție de al lor. Nu prea îmi convine asta, în mare parte pentru că e adevărat. Matt m-a întrebat dacă am văzut documentarul Jiro Dreams of Sushi, iar eu am mințit cu nonșalanță că da.

Se pare că, nu departe de teatru, unul dintre ucenicii lui Jiro a deschis un restaurant de sushi. Se spune că experiența e transcendentală. Deci planul era făcut: urma să ne îndopăm cu pește crud, plin de nutrienți potenți și apoi să vedem piesa cu Magneto și Profesorul X.

Am intrat într-o clădire de birouri oarecare, iar paznicul ne-a spus că restaurantul e la etajul trei. Simțeam în aer aventura la care ne îmbarcasem. În Manhattan, un restaurant la etaj înseamnă ori un meniu foarte bun, ori restaurantul TGIF din Times Square. Am trecut de o cortină roșie, ca să ajungem într-o sală de mese goală, unde am fost întâmpinați de personalul amabil.

Ni s-a spus că Toma, protejatul lui Jiro era acolo în acea seară și am fost poftiți la barul de sushi. Matt chicotea ca o adolescentă. Vrăjitorul în carne și oase urma să ne pregătească sushi-ul, chiar sub nasul nostru. M-am enervat că aveam doar o oră la dispoziție să mâncăm. Iubesc sushi-ul și eram pregătit să mă delectez.

Am început cu niște ton, apoi am dat-o pe un ton mai gras. După fiecare rulou de sushi, personalul debarasa farfuriile și primeam altele noi, plus un set nou de prosoape umede. Nu ne-au recomandat să mâncăm cu bețișoare și nici cu sosuri (nici măcar sosul de soia!). Parcă eram pe altă planetă sau poate într-un univers japonez.

Toma avea un ajutor de bucătar, care arăta exact ca el, doar că era cu un număr mai mic. Cam cum sunt păpușile rusești. Împreună ne-au preparat cel mai bun sushi pe care l-am mâncat sau îl voi mânca vreodată. După fiecare fel, Toma schița ceva într-un carnețel, apoi se întorcea la noi cu un zâmbet pe față și ne mai recomanda o îmbucătură fantastică.

Uni-ul a fost excelent. Uni înseamnă arici de mare, care avea o consistență surprinzător de moale (imaginează-ți că mănânci un iaurt înghețat care a stat pe fundul unei nave de transport maritim). Mi-a plăcut la nebunie. Nici nu a trebuit să întrebăm dacă e proaspăt, din moment ce Toma a sacrificat în fața noastră un exemplar viu.

La un moment dat, Matt îmi șoptește: „O să ne usture un pic la portofel". Am fost total de acord: mâncarea era incredibilă, iar personalul impecabil. Nu am fost niciodată atât de entuziasmat de un restaurant, mai puțin când am crezut că am găsit o bucățică de metal în calzone-ul meu (era doar sticlă). Dar eram pregătiți să scoatem din buzunare cel puțin o sută de dolari. Poate 150.

Când ne-au adus nota, am inspirat adânc și am zis în glumă: „Masa asta o să ne coste mai mult decât biletele la teatru." Am deschis plicul împreună, ca doi prezentatori de Oscar.

Pe nota de plată era o înșiruire binară: unu, unu, zero, zero; o mie și o sută; 1 100 de dolari, biștari, verzișori, ș.a.m.d.

Cum am menționat mai sus, eu sunt jurnalist de profesie, deci e clar că nu aveam 1 100 de dolari. Matt era în aceeași oală financiară.

Reacția mea inițială a fost să presupun că au greșit nota. „Nu, nu, vrem nota în dolari", am zis eu, crezând că totalul era în yeni. Restaurantul părea destul de autentic, de ce să nu reflecte asta și pe notă. În orice caz, chiar erau 1 100 de dolari americani. Personalul ne-a explicat cu calm, că nota este corectă, deoarece ariciul de mare era proaspăt.

I-am dat un card de debit, pe care sigur nu aveam suficienți bani. (Dacă un cont bancar ar putea să fie personificat, al meu cred că și-ar bate pula de mine). I l-am dat doar ca să mai câștigăm niște timp, ca să ne gândim la un plan. Matt se gândea la cea mai bună abordare ca să dezbatem punctul nostru de vedere: pur și simplu nu ne-am pregătit pentru o notă de plată atât de mare și nu am fost avertizați de faptul că o bucățică de arici de mare costă în jur de o sută de dolari. Nu eram foarte atent la el, deoarece în capul meu, puneam în balanță daunele monetare versus daunele fizice, dacă m-aș fi aruncat pe geamul deschis de lângă noi. Oare puteam să fugim?

Matt avea un plan. „Uite ce-o să facem", mi-a spus el. „O să plătesc toată nota cu cardul meu de credit, apoi o să sun la bancă și o să fac contestație. O să contest plata."

După ce s-au întors cu cardul meu de debit, aproape de jucărie (cred că l-am primit în facultate, la ofertă c-o umbrelă), Matt a scos cardul lui, apoi s-a întors spre mine și mi-a mai dat o dumă: „Rahat. Tre' să le lăsăm și bacșiș." Bineînțeles că avea dreptate. Serviciul a fost impecabil. Ce înseamnă un 20% din 1 100 de dolari? Mai mult decât dau eu pe mâncare într-o săptămână, asta înseamnă.

Sushi-ul a fost excelent, dar nu asta era problema, nu? Desigur că mă simțeam bine, chiar grozav, sănătos. Mă simțeam în stare să alerg câțiva kilometri sau să ridic cu mâinile goale o mașină (mai mică). Dacă stau bine și mă gândesc, nici nu cred că m-am îmbolnăvit în anul ăla.

Dar nici măcar nu mă săturasem. M-am simțit cum ar trebui să se simtă cineva după o masă bună: energizat, alert și echilibrat. Dar eu sunt italian, nu pot să mă satur cu atât. Eu simt că am mâncat suficient doar după ce mă îndop atât de mult încât trebuie să-mi deschid primul nasture de la pantaloni și să-mi mângâi burta ca o femeie mândră că a rămas însărcinată. Pe drumul spre teatru, Matt mormăia: „o să mă lupt cu plata." Eu m-am oprit la un bancomat și am scos economiile mele de-o viață ca să plătesc jumătate din sumă.

(Aparent, nu poți să cumperi lucruri scumpe și apoi să contești plata. Matt a trebuit să plătească cu tot cu dobândă. Doar dobânda pe suma aia putea să hrănească un sat mic.)

Am căzut de comun acord ca data viitoare, să ne-o ardem mai puțin fancy și să comandăm o pizza în timp ce ne uităm online la X-Men. Nu-mi mai aduc aminte absolut nimic din piesa aia de teatru.

Traducere: Diana Pintilie

Citește mai multe despre sushi: