Cum arată viața românilor la capătul metroului spre Pipera, între corporații și blocuri comuniste
Foto

Cum arată viața românilor la capătul metroului spre Pipera, între corporații și blocuri comuniste

Piperaland este o zonă populară, în care zeci de mii de oameni se grăbesc, zilnic, spre birourile lor din coloșii de sticlă și oțel ai capitaliștilor. Dar ce mai e dincolo de asta?
19.4.17

Turnuri, geamuri, aluminiu şi telefoane mobile. Flori, covrigi, maşini, cafele to go. Şi, undeva în spatele tuturor, un colţ în care se termină asfaltul şi unde se înalţă două-trei blocuri amărâte care sigur n-or să participe la concursul de faţade şi balcoane al primarului Firea. Am luat la pas cele două străzi din Pipera, ca să văd mai de-aproape cum arată platforma asta înființată în comunism, exploatată la maximum astăzi.

Publicitate

În mare parte, spre deosebire de alte capete de metrou din Bucureşti, unde ai impresia că mai ai puţin şi cazi de pe hartă direct în hăul extravilan, Pipera e un soi de inimă alternativă a oraşului. Alimentată de câteva artere mult prea înguste pentru traficul zilnic din zonă - într-o zi, Şoseaua Fabrica de Glucoză o să explodeze ca o conductă supraîncărcată, şi râuri întregi de maşini or să înceapă să curgă prin păduricea de lângă şi direct pe terasele ferchezuite ale multinaţionalelor – Pipera e vie. OK, aici „vie" are mai degrabă sensul pe care i-l dai când te referi la androizii din Westworld ca fiind vii. Adică o chestie nu tocmai organică, dar oricum, cu o conştiinţă a ei.

Pe seară, exodul angajaţilor din coloşii de sticlă mi-a amintit puţin de City-ul londonez – asta până când am ieşit la bulevard, pe Dimitrie Pompeiu, şi coloana de maşini, băieţii care vând flori şi claxoanele înnebunite m-au întors în realitatea mea: sunt la unul dintre capetele Bucureştiului, locuri care, în general, nu intră în preocupările administraţiei oraşului.

Viziunea locului îi aparţine chiar lui Ceauşescu, care prin anii 60 a decis să transforme zona într-un soi de centru industrial, cu fabrici de aparatură electrotehnică. Iar dacă el a decis că două străduţe cu o bandă pe sens sunt suficiente pentru a face legătura cu restul oraşului, atunci cine ar fi putut să-l contrazică?

Pipera n-a fost niciodată gândită ca spaţiu rezidenţial, şi asta se vede. Se vede şi că infrastructura zonei n-a ţinut pasul cu dezvoltarea centrelor de business, unde azi lucrează cam 60 de mii de oameni – şi încă se construiesc corpuri noi.

Cu toate astea, în spatele bulevardului Dimitrie Pompeiu şi al depoului de tramvai, trei blocuri ponosite şi locuitorii lor #rezistă încă asaltului imperialiștilor. Decorate fistichiu cu antene de satelit şi aparate de aer condiţionat, înconjurate de o mică parcare şi de mult noroi, cele trei blocuri sunt un soi de lume în lume, de care oamenii de obicei uită când se gândesc la Pipera.