Am mers la vânătoare de fantome într-o morgă, deși nu cred în așa ceva

Dacă te întrebi cum arată o echipă de vânători de fantome, imaginează-ți vreo douăzeci de fani de vârstă mijlocie care însoțesc o trupă rock în turneu și n-o să fii prea departe de adevăr. Când m-am întâlnit cu bărbații și femeile de la Northern Paranormal Investigations (NPI) în fosta morgă și sediul pentru autopsii din Vancouver, aceștia despachetau un echipament care părea foarte scump. Toți purtau tricouri cu logo-ul firmei.

Nikki și Darryl sunt cofondatorii companiei și tonurile lor brutale și grave domină pălăvrăgeala grupului. Vorbesc într-un jargon pe care nu îl înțeleg, cu expresii gen „sesiuni EVP” sau „cutii pentru fantome”.

„Un aparat sau două?”, întreabă cineva.

„Canibalizăm?”, întreabă altcineva.

În următoarele șase ore, organizația se va împărți în două echipe și va efectua o serie de investigații pe care le va transmite live celor 587 de followeri de pe Facebook. Nu e prima oară când NPI investighează vechea morgă (și actualul muzeu al poliției). Se pare că membrii grupului anticipaseră că se vor întoarce.

„NPI s-a plimbat de câteva ori prin holurile și camerele clădirii și am experimentat, simțit și văzut mai multe ciudățenii”, a scris cofondatorul Darryl într-o postare pe blog din septembrie 2017. Ar trebui să menționez, în acest punct, că, alături de una dintre iubitele membrilor, particip la această vânătoare atât ca voluntar al muzeului, cât și ca sceptic. Și nu doar un sceptic blând – genul de sceptic pe care l-ai chema dacă Richard Dawkins, Michael Shermer și Cristopher Hitchens readus la viață ar face un threesome intens de pe urma căruia ar rezulta un copil.

Dar știi ce? La dracu'. Chiar mi-ar plăcea să mă convingă oamenii ăștia. Poate o să văd ceva ce o să mă zguduie pe viață, ceva care să-mi transforme scepticismul învrăjbit în credință. Am avut o fază în copilărie în care am fost convins că am văzut monstrul din lacul Okanagan. Dacă ăla există, orice e posibil.

E iarăși foarte important de notat că echipa NPI a adus prăjiturele. Aceasta va rămâne una dintre cele mai palpitante descoperiri ale serii.

Douăzeci de minute mai târziu, pe când eu și iubita unuia dintre membri stăteam în birou, intră Darryl, un tip mustăcios cu o față constant îngrijorată. Conform site-ului NPI, se identifică drept un „sensibil” - pe o postare de blog din 2017, această noțiune e definită ca „abilitatea de a observa lucruri care par ieșite din tărâmul normal al lucrurilor”.

„Ascultați, înainte să începem, vreau să vă anunț: în caz că se întâmplă ceva – nu s-a întâmplat până acum, dar cine știe – dacă se întâmplă ceva drastic, dacă zboară lucruri prin cameră, să nu fugiți”, ne-a zis, grav.

Apoi, satisfăcut, s-a întors în hol.

La prima vedere, muzeul poliției pare un loc ciudat pentru vânat fantome. Pe când era morgă și laborator de autopsii, s-au perindat multe cadavre prin el, dar, în afară de momentul în care medicul legist a aruncat cu sticla de whiskey într-un tehnician sau cel în care un tehnician a fost prins când încerca să-i fure negii genitali vedetei de cinema Errol Flynn, clădirea n-a asistat la alte drame.

Primul eveniment palpitant al serii a avut loc la scurt timp după avertismentul lui Darryl, grație unui zgomot misterios care s-a auzit la subsol. După multe discuții, s-a descoperit că un membru al echipei NPI îl provocase când dărâmase ceva. În orice caz, discuția despre zgomotul misterios a mai fost reluată pe parcursul serii.

„Poate că greșesc, dar există vreo persoană relevantă pentru camera asta cu numele Max sau M Maxwell?” (Nu există.)

Apoi, conduși de directorul muzeului, câțiva dintre noi coborâm în măruntaiele muzeului pentru prima sesiune EVP. E ușor să te treacă fiorii în subsolul clădirii; a fost închis pentru public pentru mai mult de douăzeci de ani și pare scos dintr-o carte de Edgar Allan Poe (în plus, locul e plin cu azbest, care e un element real de pericol).

În domeniul investigațiilor paranormale, EVP – acronimul de la „electronic voice phenomenon” - e practica de a intra într-un loc potențial bântuit ca să le pui întrebări spiritelor rezidente. Sesiunea e înregistrată audio cu niște reportofoane foarte sensibile, după care i se aplică un filtru pentru reducerea zgomotului alb, iar investigatorii o ascultă ca să vadă ce au reușit să surprindă. În termenii unui sceptic, înseamnă să stai în beznă 20-25 de minute, până îți amorțește curul, cu niște necunoscuți care pun întrebări într-o cameră goală. Și totuși, conform site-ului NPI, sesiunile EVP de la ultima vizită au avut ca rezultat niște comunicări clare cu lumea spiritelor. Așadar, echipa abia așteaptă un nou succes.

„Stăteam în liniște și ne uitam uimiți unii la alții, întrebându-ne cine o să spună primul ce dracu' a fost asta?”, a scris Darryl despre acele sesiuni inițiale. „Da, am descoperit lucruri la care ne așteptam. Dar nu eram pregătiți pentru unele pe care le-am auzit.”

Cum am auzit și eu aceste înregistrări, pot confirma cu mare siguranță: 1) da, într-adevăr sunt niște înregistrări. 2) Aceste înregistrări implică niște sunete.

Grupul e foarte interesat de un anumit clip, care, pentru urechile mele neantrenate, sună ca niște mațe care chiorăie, dar NPI susține că ar fi o voce care spune „Becky l-a văzut”.

Echipa noastră (nu am idee dacă echipele au nume oficiale, așa că mi-am permis să le numesc Ghostbusters unu și Ghostbusters doi) e împărțită foarte corect politic – trei bărbați și trei femei – și include un tip vorbăreț pe nume Patrick care, în timp ce operează una dintre numeroasele camere video ale grupului, ține un monolog continuu pe subiecte diverse, de la Egipt la materialele de construcție toxice. Camerele cu infraroșu încep să filmeze. Reportofoanele încep să înregistreze. Toate ușile sunt închise. Toate luminile sunt stinse, „ca să nu interfereze cu echipamentul”. Și, mai presus de toate, trebuie să păstrăm o liniște totală.

„E important să te miști cât mai puțin posibil. Nu vorbi în șoaptă. Dacă vrei să înghiți, fă-o în timpul întrebărilor.”

E ceva între meditație și tortură – să stai nemișcat timp de 25 de minute. Oricine vrea să participe are ocazia să pună întrebări și întrebările fiecărei persoane spun ceva despre caracterul ei; unii vor să intre în mintea fantomei. Alții vor să ajute. Alții vor date și nume. Pot fi întrebări simple, gen „Cine e aici cu noi?” sau „Când ai murit?” sau întrebări mai complexe, gen „Îți tragi energia de la soare?” sau „Te poți manifesta prin această energie?”. Din păcate, nimeni nu pune întrebări despre negi genitali, ceea ce mi se pare o nechibzuință majoră.

„Îți dau permisiunea să mă atingi”, îi spune o femeie mai în vârstă fantomei. „Poți să mă atingi pe cot sau pe păr.”

Mă abțin să nu pufnesc în râs.

La finalul sesiunii, ne mutăm în altă cameră pentru a doua investigație EVP, de data aceasta în subsolul care găzduiește cea mai mare parte din colecția muzeului. Deși am primit sarcina să stau cu ochii pe NPI ca să mă asigur că investigațiile lor nu afectează artefactele istorice, echipa pare foarte cuminte – poate din cauza rușinii cauzată de zgomotul misterios de acum o oră. După vreo două ore de investigații, grupul a început să se relaxeze, să povestească despre clădire și despre interesele lor comune – în special emisiunile TV despre fantome (apropo de asta, un studiu din 2011 a arătat că credința oamenilor în paranormal poate fi stârnită și întreținută prin povești spuse pe cale orală sau transmise la TV). În orice caz, singura persoană care nu se relaxează e iubita tipului din echipă. După nouăzeci de minute, abilitățile diplomatice i se topesc.

„Doamne, ce prostie”, îmi zice.

„Eiiii, și tu acuma! Hai să vedem ce se întâmplă”, îi șoptesc.

Ne așezăm din nou, de data asta pe podeaua beciului.

„E foarte important să nu vă mișcați. Nici nu șușotiți. Nu știu dacă v-am zis”, ne-a informat Patrick din nou.

„Știm, ne-ai mai zis”, i-a răspuns iubita cea sictirită.

O oră mai târziu, după o mult așteptată pauză de pizza, cobor din nou la subsol, unde echipa Ghostbusters doi a început deja prima ședință de cutii pentru fantome. Cutiile pentru fantome sunt receptoare AM/FM modificate care scanează banda la infinit și stau câte o secundă pe fiecare frecvență. Investigatorii de paranormal cred că spiritele pot manipula rămășițele audio ale acestor frecvențe ca să comunice cu cei vii. În termeni de sceptic, asta înseamnă să stai în beznă până îți amorțește curul în timp ce niște necunoscuți urlă întrebări printr-un radio portabil. Până acum, n-au descoperit nimic interesant și încep să se enerveze.

„Avem nevoie de un răspuns de la tine. Avem și alte lucruri de făcut. Spune-ne măcar să plecăm și plecăm și o să plecăm”, spune operatorul cutiei de fantome.

„De obicei obținem înregistrări bune aici”, spune altul, iritat.

Ocazional, aparatul prinde o frecvență radio – câte o reclamă sau vocea unui DJ obosit. Uneori sunt voci de bărbați, alteori de femei. Uneori e muzică. Dar de fiecare dată când se întâmplă, echipa se entuziasmează.

„Ați auzit asta?”, întreabă cineva după un zgomot care părea de la radio.

„Ce a fost asta? Nu te auzim”, adaugă altcineva.

„Ultima oară când am fost aici, ai zis că Becky l-a văzut. Becky e aici?”

Continuă așa vreo douăzeci de minute, după care strâng. Cineva spune că probabil fantomele nu au energia necesară să răspundă în seara asta.

Mă alătur echipei Ghostbusters unu pentru a treia sesiune EVP la nivelul laboratorului, unde Patrick a început să vorbească despre Societatea Pământului Plat (un grup de Facebook care are peste 587 followeri).

„Mi se pare incredibil. Chiar sunt oameni care cred că pământul e plat”, spune el.

„Oamenii cred tot felul de ciudățenii”, îi răspund.

„E vorba de energie. Ce se întâmplă cu energia noastră după ce murim? De asta suntem aici.”

Unele persoane se plâng de lipsa unui răspuns, așa că profit de ocazie să îi întreb ce ar însemna pentru ei un succes. O membră a echipei povestește despre o noapte petrecută într-o reședință privată unde, în timpul unei sesiuni EVP, REMpod-ul lor – un dispozitiv care interacționează cu câmpurile electromagnetice emise de fantome – a luat-o razna.

„Darryl a vrut să aprindă lanterna și nu funcționa. Când a deschis-o, a văzut că firele erau topite”, mi-a povestit ea.

Ne așezăm și Nikki mă întreabă dacă vreau să pun eu prima întrebare. Refuz. Sceptică sau nu, nu merită riscul să supăr fantoma negilor genitali.

Pe la unu dimineața, trupa e cu moralul la pământ. Urcăm scările și îl întreb pe operatorul cutiei de fantome dacă vânătoarea a avut succes.

„A fost mult mai activă data trecută. Am avut o propoziție completă: Becky l-a văzut.”

„E neobișnuit?”, îl întreb.

„Da, niciodată nu surprindem propoziții complete. Data trecută am avut cu noi un antropolog care voia să ne studieze. A auzit-o și el. N-a zis nimic, dar se vedea în ochii lui că începuse să creadă.”

În noaptea aceea, am condus spre casă cu gândul la vânătoarea de fantome. Am considerat mereu investigațiile paranormale foarte nonștiințifice. Acum că am văzut și metodele utilizate în aceste investigații, sunt și mai sceptic decât înainte. N-am auzit toată seara decât teorii pseudoștiințifice. Era ca un cerc de copii care spun povești cu fantome în jurul focului, doar că varianta cu adulți. Oamenilor le place să caute tipare în lumea din jurul lor. Și, cum ne lipsește analiza critică, începem să vedem conexiuni acolo unde acestea nu există, îl vedem pe Isus în hamburger sau asociem dezastrele naturale cu păcatul și umbrele cu monștrii de sub pat. Acestea sunt erori cognitive atât de cunoscute încât au nume științifice – apofenie, pareidolie, mania tiparelor.

Cu toate astea, mă îndoiesc că părerea mea îi va face să se răzgândească. Bineînțeles că membrii NPI își vor apăra cu dinții investigația și vor găsi motive pentru care seara n-a fost un succes. Poate e din cauză că nimeni n-a murit acolo niciodată. Poate că n-au pus întrebările potrivite. Poate că prezența unui sceptic le-a slăbit spiritelor energia.

Sau, cu alte cuvinte, credința în paranormal seamănă mult cu negii genitali: e problematică, se transmite de la o persoană la alta și, după ce ai luat-o, e greu ca dracu' să mai scapi de ea.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.