Cum predai Baltagul și celelalte opere literare care conțin idei misogine

Mihaela Ursa îți explică de ce ficțiunea nu trebuie să protejeze vreo zonă de confort sau niște valori familiare, chiar dacă nu ești de-acord cu asta.

|
23 octombrie 2017, 11:35am

Screenshot din „Baltagul”

După dezbaterea din spațiul public, iscată de învățătoarea Cristina Tunegaru, care s-a exprimat că nu vrea să predea elevilor Baltagul, pentru că ar transmite idei nocive referitoare la acceptarea violenței domestice, am vrut să aflu, totuși, cum ar trebui citite cărțile care transmit idei misogine, fără să le anulezi acestora calitatea de opere literare. Pentru asta, am stat de vorbă cu teoreticianul și criticul literar, Mihaela Ursa, care mi-a explicat de ce clasicii rămân indispensabil în programa școlară.

Mihaela Ursa predă literatură comparată, la Facultate de Litere de la Cluj, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, și a analizat, în cartea sa, „Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă", tiparele de reprezentare a femeii de-a lungul timpului în romane celebre și mitologie. Am ajuns astfel să discutăm despre cât de mult mai influențează ficțiunea comportamentele sociale, despre profesorii care au rolul de a-i ajuta pe elevi să-și dezvolte o gândire critică, dar și despre discriminarea sexuală în mediul universitar din România.

Mihaela Ursa, fotografie via contul său de Facebook

VICE: Săptămâna trecută s-a discutat intens în spațiul public dacă Baltagul este sau nu o operă depășită, din cauza faptului că eroina romanului ar fi creionată drept o femeie care acceptă într-un mod supus violența bărbatului și astfel ar transmite elevilor o filosofie greșită de viață - acceptarea violenței domestice. Unde vă situați legat de acest subiect?
Mihaela Ursa: Din câte îmi amintesc, obiecția profesoarei la clasici era că textele lor incluse în canonul școlar promovează ideea că violența domestică este acceptabilă în numele supraviețuirii sociale, al vieții de familie etc. Or, literatura clasică a unei culturi nu se învață niciodată pentru că ar fi pe măsura contemporaneității și nici pentru că ar fi „aproape de tineri". Altele sunt calitățile care îi fac pe clasici absolut necesari. Ei sunt fundația pe care stă cultura în care ne mișcăm astăzi, ei explică de ce prezentul arată așa cum arată, indiferent ce părere avem noi despre calitatea acestei fundații. A refuza să-i cunoaștem înseamnă a ne lipsi de ceva esențial și profund. Prezentul conține urmele (uneori explicite, alteori mai greu de văzut ale) culturii clasice, de aceea ideea epurării clasicilor din canonul școlar mi se pare ineptă.

Literatura română, din programa școlară, este, în general, desuetă, și nu mai avem ce învăța din ea? Ar trebui introduse în școală opere contemporane, în pas cu psihologia și etica vremurilor actuale?
Nu cred că selecția canonului școlar trebuie făcută după ce e la modă. Dar sunt perfect de acord că vârsta introducerii unui anumit text clasic trebuie bine cumpănită de autorii de programe școlare, fără ipocrizie și fără false pudori.

Lecturile din clasici au multe avantaje, iar argumentul că sunt plictisitori e mai degrabă vina noastră decât a lor, autorii sunt ceea ce facem din ei. M-a deranjat să citesc în comentariul doamnei profesoare (care e un om tânăr și devotat profesiei sale, lucru față de care am toată stima) că prezența unui text în ora de literatură înseamnă că profesorul este de acord cu conținutul lui. Fals: ficțiunea nu e text motivațional, nu trebuie să protejeze vreo zonă de confort sau niște valori familiare. Nu știu cum a ajuns la această concluzie, dar n-aș vrea să o transmită elevilor ei. Ficțiunea bună zgândărește, violentează obișnuințele și a supraviețuit epocii vizualului pentru că oferă altceva decât viața practică (uneori în sens idealist, evazionist, dar alteori în sens contradictoriu). Abia analiza critică a descumpănirii pe care ne-o provoacă o lume ficțională decide care e rezultatul final al întâlnirii noastre cu o carte. Pornind de la clasici se pot ține lecții importante pentru prezent, nu e obligatoriu să rămânem la numărat metafore.

Iar Baltagul cum ar putea fi citit?
În cazul Baltagului, se poate descrie codul ideologic al unei culturi tradiționale de tip patriarhal, se poate arăta adeziunea romantică la valorile ruralității, dar se potrivește și un comentariu filosofic despre destin și arhetipuri. Sau, păstrând exemplul: se poate vorbi despre tendința de a-i monumentaliza pe scriitori. De ce le-am ascunde elevilor că Sadoveanu, un povestitor excepțional, un maestru al frazei și al intrigii, a fost colaboraționist și a semnat în comunismul sălbatic odioase romane realist socialiste? De ce nu le-am citi și un fragment despre lumea satului din Mitrea Cocor, pentru a ilustra ce se întâmplă când un regim politic dictează cum trebuie să arate literatura?

Citește și: Toate tipurile de reacții pe care le au românii pe Facebook la Baltagul și alte opere violente

Scandalul Baltagul merită însă toată atenția pentru că a agitat într-o asemenea măsură apele noastre culturale. Într-o țară în care fiecare al patrulea cetățean nu citește nicio carte, iar fiecare al treilea citește mai puțin de o carte pe lună, acest scandal e un compliment adus literaturii. Sunt sigură că elevii de liceu îl vor privi pe Sadoveanu cu mai mult interes acum, după nominalizarea sa pe o listă de interdicții. A-i spune unui adolescent ce să nu citească este cea mai bună cale să-l faci să citească exact acel lucru. Pedagogii talentați vor ști să se folosească de asta.

Cât de mult au dictat personajele literare modele sau comportamente în societate? Este ficțiunea un exemplu de urmat pentru tineri, un fenomen de contagiune socială?
Este dovedit că ficțiunea formează comportamente sociale, sociologii o confirmă (Niklas Luhmann, de pildă, vorbește excelent despre asta). Învățăm și din ficțiuni cum arată iubirea, ura, violența, cum să înțelegem nefamiliarul și să empatizăm cu străinul, ce nume să dăm unor lucruri, emoții sau acțiuni care nu au nume în viața practică. Vorbesc însă despre „ficțiune", și nu despre „literatură", pentru că de pe la jumătatea secolului trecut nevoile noastre de ficțiune sunt satisfăcute majoritar de cultura vizuală și tot mai puțin de cultura literară.

E drept că la finalul secolului al XVIII-lea a existat un val de sinucideri inspirate de Werther, personajul lui Goethe. După el însă nu știu să mai fi existat vreo carte de ficțiune cu același impact în social. Secolul trecut, sinuciderile provocate de literatură au venit mai ales din direcția scrierilor ideologice. Educația violenței și desensibilizarea empatică s-au făcut tot prin manifeste ideologice, mai puțin prin literatura de ficțiune. Aș fi foarte uimită să aud de un caz contemporan de imitație negativă sau pozitivă a unui personaj (și încă din clasici, nu din literatura contemporană!) în viața reală. Formarea comportamentelor sociale prin ficțiune este reală, dar nu imitativă, ci reactivă. Oamenii reacționează la valorile și comportamentele personajelor, le colorează moral și ideologic, dar nu le imită ca niște automate. Iar aici profesorilor de literatură li se dă o șansă uriașă, pentru că ei sunt mediatorii acestei reacții. Ei pot să antreneze un tip de gândire aproape atrofiat în sistemul nostru de învățământ: gândirea critică.

Coperta cărții „Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă"

Mi-e teamă că valul de sinucideri inspirate de Werther sunt doar un mit, rostogolit ca atare, n-am găsit niciodată o anchetă serioasă care să dovedească asta. În altă ordine de idei, în „Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă", ați analizat tiparele de reprezentare a femeii de-a lungul timpului în literatura universală și mitologie, plecând de la mitul Evei, prima femeie a lumii în viziunea iudeo-creștină și prima considerată responsabilă pentru căderea întregii umanități. De aici pleacă și prima controversă, criticată aprins de curentele feministe. Există cale de mijloc? Pot fi împăcați adepții patriarhatului și adepții feminismului?
Exista un ideolog în Viena începutului de secol XX care considera că într-o cultură puternică bărbații trebuie să fie foarte virili, iar femeile foarte delicate. El deplângea atunci efeminarea culturii europene și pleda pentru remilitarizarea și remasculinizarea acesteia. Din păcate, nu era singurul care gândea așa în epocă, iar izbucnirea la scurtă vreme a celor două războaie mondiale nu a fost străină de acest climat. Gândirea patriarhală exagerează uneori distanța dintre genuri până la a-i imagina pe bărbați și pe femei ca pe două specii diferite, nu numai puternic diferențiați, dar și dușmani de moarte. Gândirea feministă are mai multe curente destul de diferite, dar nu este nici ea străină de exagerări când imaginează relațiile dintre genuri tot ca pe un război, doar că unul câștigat de femei.

„Ader însă la feminismul care se ocupă de egalitatea șanselor, de dreptul tuturor la același rang de umanitate."

Reascuțirea sensibilităților naționaliste, sexiste, dogmatice de astăzi este și un simptom al eșecului unei utopii a universalității și echilibrului perfect. Fosta cultură polemică, bazată pe argumentare, contraargumentare și reconsiderare, a fost înlocuită de o cultură a trolling-ului în care nimeni nu mai convinge pe nimeni de nimic, pentru că nu se mai lucrează cu ipoteze, ci cu convingeri, iar acestea nu pot fi demontate cu argumente. Faptul că mulți (inclusiv creștini declarați) au ajuns să vadă în recenta campanie #metoo în primul rând expresia unei propagande și nu răcnetul unei acumulări de suferință neexprimată, mi se pare ilustrativ. Abjecția din comentariile la mărturii ale victimelor vorbește de la sine despre incapacitatea noastră de a ne pune în locul celui care suferă, renunțând la autoîndreptățire, la cinism și la convingerea că deținem, în general, adevărul.

Citește și: Cum se vede literatura română de Bacalaureat din recenziile românilor de pe Internet

Există cărți care v-au marcat din cauza unor portretizări misogine? Care sunt acestea și cum ar trebui să ne poziționăm față de ele, pentru a nu le pierde ca opere literare?
Literatura clasică e plină de portretizări misogine, aici sunt de acord cu doamna profesoară. În adolescență, băieții pot să-și aleagă ușor personaje masculine cu care să se identifice admirativ, pentru adolescente e mai greu. Au la dispoziție o galerie destul de limitată: mama, văduva care supraviețuiește într-o lume a bărbaților, obiectul tranzacționat între bărbați, vrăjitoarea care-și nefericește adorantul, muza și zeița la care bărbatul se închină, dar cu care nu poate discuta mare lucru. Sadoveanu, Slavici, Rebreanu, Camil Petrescu, dar și Dostoievski sau Balzac au creat astfel de personaje, fără să fie nici pe departe singurii. Sunt și autoare care vehiculează reprezentări patriarhale despre femei: George Sand era amazoană în viața reală, dar o scriitoare foarte conformistă. Mi se pare nociv să așteptăm corectitudine politică în artă: artiștii folosesc materialul, privirea și valorizările epocii pe care o reprezintă, sublimându-le într-un construct estetic. Dar nici ipocrizia esteticului pur nu mi se pare suportabilă. Nu le găsesc nicio scuză celor care au scos-o pe Hortensia Papadat-Bengescu din manuale sau celor care nu au inclus-o pe Gabriela Adameșteanu. Nu pentru că aceste scriitoare ar fi feministe sau pentru că ar regla formal o inechitate de gen printre autorii din canon, ci pentru că ele ar aduce altceva, o voce diferită și alte priorități de reprezentare.

Fotografie via Pixabay

Dar unele care transmit idei feministe?
La 9 ani mi-a plăcut Pippi Șosețica, la 13, Scarlett O'Hara, iar la 40, personajele Elenei Ferrante, căreia i-am citit romanele la îndemnul fiicei mele. M-au influențat pentru că reprezentau fetițe/tinere/femei neînfricate, iar eu creșteam într-o cultură în care fetele sunt învățate să-și asculte frica. Cât despre „portretizările misogine", vă împărtășesc rezultatul unui test de lectură pe care prietena mea l-a dat elevelor ei de liceu: întrebate cu ce personaj din literatura română s-ar identifica, mai mult de jumătate au răspuns „Ana, din Ion." Ana, cea snopită în bătaie de tată și de soț, niciodată iubită, mereu respinsă, disperată și suicidară - ea era seamăna ficțională a acestor fete de liceu. Ce să mai explic?

Există discriminare sexuală în mediul universitar din România? Ați observat vreo evoluție pe această temă?
Sigur că există. Este mai puțin acută în învățământul umanist decât în cel tehnic, umaniștii fiind marginalizați și prost plătiți, indiferent dacă sunt femei sau bărbați. Se simte însă în reprezentarea în funcțiile de conducere, se simte în discursul public, chiar dacă mai puțin decât în anii 2000: la o premiere a rezultatelor academice, o cercetătoare de la matematică era felicitată pentru frumusețe și grație; într-un curs festiv, decanul unei facultăți tehnice saluta prezența fetelor de la Litere, mereu pe placul absolvenților facultății sale; unei candidate i se spunea să renunțe la ideea de a face doctorat, acum că a făcut copii, sau pe un concurs pe post era preferat un candidat mai slab, dar care „nu te lasă baltă în concediul de maternitate". Sunt lucruri mici care construiesc o mare stupoare, cu atât mai mult cu cât sunt spuse inocent și cu „cele mai bune intenții".

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE