Foto

Am stat cu florarii din București să îți arăt cum e pentru ei prima zi de școală

În prima zi de școală am pierdut două flori din buchet. M-am dus la piața de flori din Rahova ca să le recuperez.

de Răzvan Băltărețu
10 Septembrie 2018, 8:02am

În urmă cu fix 20 de ani am început școala. Sigur era o toamnă friguroasă, mohorâtă, cu un soare palid care lumina calea elevilor. Sigur era toată poezia asta siropoasă și degeaba, dar pentru mine a fost o zi nașpa. Dintre cele trei flori din buchetul un pic prea scump pentru sărăcia părinților am pierdut două. S-a prins mama de asta când am ajuns în clasă și trebuia să dau buchetul doamnei. I-am dat, așa, flori ciuntite care, foarte probabil, au sfârșit la gunoi sau la femeile de serviciu. De unde au venit însă florile alea?

În ‘98, am aflat la piața de flori din Rahova, viața era mai bună, banii mai mulți, florile românești mai numeroase și lumea mai darnică. Acum se uită la fiecare leu, nu mai sunt cumpărători, Revoluția a stricat piața, părinților nu le mai pasă de buchete, nu mai e ca pe vremuri.

Am aflat toate astea cu o melodie în cap: „Mama mea e florăreasă”. N-ai cum să nu te gândești la asta când intri pe strada florarilor din Capitală. Pentru mine a fost mai proaspătă ca niciodată melodia asta, c-am auzit-o cântată de Cornelia Catanga într-un parc din Ferentari cu o seară înainte.

I-auzi cum începe melodia asta mai puternică decât un crez și mai mobilizatoare decât un slogan meșterit: „Mama mea e florăreasă / Se scoală de dimineață / Ia coșu’ și pleacă-n piață / Când e somnu’ cu dulceață.” La 5 dimineața am fost și eu în piață și am început muncitorește cu o cafea de la magazinul locului.

Florile din prima zi de școală se vând cu o zi înainte

Mi-am imaginat că sunt râuri de oameni care se revarsă din mașini, din tramvaie și de pe străzi adiacente spre piață. Credeam că tot Bucureștiul trăiește azi doar ca să cumpere flori și să facă o impresie bună la școală. N-a fost așa. M-a lămurit o florăreasă: „Florile de prima zi de școală se vând în seara de dinainte. Să fi venit ieri să vezi nebunie, aglomerație, toată ziua a mișunat lume p-aici. Acum e, așa, pentru cine n-a luat.”

Chiar și fără agitație, zona asta parcă are un ritm al ei. Tonul e dat de muzică, înjurături și miștouri. Printre cutiile cu flori câte o vânzătoare fredonează o melodie. Se oprește doar cât să încerce să vândă una-alta câte unui cumpărător nehotărât. Oare poți să vii deja decis la piață? Toți oamenii care vin la flori sunt grăbiți și caută din ochi buchetul ăla perfect și ca preț, și ca mărime, și ca parfum. Nu există rețetă perfectă de vânzare, dar cel mai des oamenii se opresc când vânzătoarele vorbesc mult. Negociază, așa, mai mult pentru ele, înșiră tipuri de flori și laudă buchetele. Scad la preț pe măsură ce bagă mai multe cuvinte.

„Dacă ești deșteaptă, îți dă Dumnezeu. Dacă ești proastă, nu îți dă nici «bună dimineața»”, zice o femeie mai aproape de 40 decât de 30 cât încarcă buchete de vreo cinci-șase fire, albe, galbene, albastre, în două sacoșe Ikea. Nu pare să vorbească cu nimeni, ci mai mult spre vânzătoare. „Ai auzit de Ferentari? Vine miliția de 10 ori pe zi acolo. De ce vine? Păi, dacă bea, dacă se droghează. Dar cum vine așa pleacă”, mai spune ea cât termină de încărcat sacoșele.

„De aici ne facem și noi ziua (din flori). Dacă muncești, ai.”

Un BMW de Bulgaria și-o fată de talie mondială

Mai la marginea pieței, cum vii dinspre intersecția mare, o fată pe la 20 de ani mă întâmpină ca pe-un client obișnuit. „Dacă nu cumperi, ce cauți aici? Vrei să scrii? Păi, cumpără ceva și-ți zic eu tot ce vrei să știi”, negociază ea un fel de preț care i se pare oportun. Nu merge prea bine negocierea, nu iau nimic, dar tot îmi zice câte ceva. Nu se mai vinde ca pe vremuri, nu mai sunt clienți, lumea nu mai vrea flori, vrea produse de lux, scumpe, de firmă. Florile nu sunt de firmă, sunt doar frumoase, parfumate.

Cât se derulează discuția asta, lângă piață e parcat un BMW cu numere de Bulgaria. Pe la geam se mai plimbă unul-doi florari. E aproape ironic stereotipul ăsta, dar în lumea asta e banal ca nopțile nedormite.

La o tarabă din spate e mai multă voie bună. O femeie pe la 60 de ani se ceartă și ia la mișto cu un bărbat pe la 40 de ani. Amândoi împart aceeași afacere și-ntre ei stă o femeie de-o vârstă incertă. „Fata mea e de talie mondială”, zice bătrâna despre fiică-sa. Intuiesc că e cea care le stă alături. Bărbatul nici n-aude, are treaba lui să viseze la alt viitor.

„Să știi că eu mă duc la morgă. Mă angajez să spăl femei. Să spăl pizde urâte, zbârcite, frumoase, să spăl pe spate grase, bunăciuni”, zice el ca și când ar crede cu adevărat în visul ăsta. Florarii vând frumosul, de multe ori, dar vorbesc și urât. Cam cum e viața.

La o tarabă mai retrasă, unde încă se fac buchete în interior și se înșiră afară pe măsură ce sunt gata, merge un TV pe manele, cred că-i Taraf. Merg manelele în dimineața asta cum merg miștourile și caterinca aia care-ți vine la orele mici ale zilei.

„Ai vândut apusul!”

Cafeaua la magazinul din piață e de care vrei, la doi sau trei lei. E un întreg univers în câțiva metri pătrați cu vânzătorul care domină toată încăperea de după tejghea. Are un televizor conectat la internet, are și-un iPod Touch. De fapt, așa ne și împrietenim. „Tu te pricepi la astea?”, mă întreabă el și-mi dă iPod-ul să văd de ce nu merge netul.

Fac pe omul de la IT și-l rezolv cu un restart, dar așa descopăr și ce rețea de Wi-Fi are. Fii atent ce poezie: „Stai Frumos!”

Cu numele ăsta în minte îl întreb de peretele de lângă el. E plin cu poze. Printre cei cu care s-a pozat îi văd pe Florin Salam, Adi Minune și alți lăutari sau maneliști pe care nu-i știu. Aproape ca pe-o hartă îmi arată pe perete unde sunt poze cu copiii lui, de la fiul cel mare la cea mai mică nepoată. A fost și el în lumea florarilor, dar niște decizii proaste și băncile care i-au luat casele l-au dus în lumea cealaltă a comerțului.

„Știi cum e cu piramida?”, mă întreabă el cât ține telecomanda în mână. „Când cazi de aici”, și marchează cu degetul prima treime a telecomenzii, „îți mai revii. Dar când cazi de la vârf, nu mai faci nimic. Eu am luat-o de la zero la 38 de ani”, îmi explică el pe scurt cum a ajuns vânzător. „Dacă sunt fericit? Sunt, că sunt în viață, sunt sănătos, am familie. Că banii sunt hârtii, sunt cărămizi”, conchide el. Închei și eu și mă duc la cafea.

La tejghea urmează o vânzătoare din piață. „Ai vândut? Ce-ai vândut?”, deschide el conversația. „Am vândut, am deschis cu plin”, spune ea. „La deal sau la vale?”, insistă el. „La deal.” „A, ei bine, ai vândut apusul!”, rezolvă el cazul, de unde intuiesc că e bine să vinzi la deal, orice ar însemna asta.

„Băga-ți-ai pula-n Revoluție!”

Până pe la 7 dimineața, cele mai dese mașini sunt taxiuri. Cele mai multe nici n-aduc clienți, aduc căutători de oferte la flori. „Cât e firul de trandafir?”, se interesează un taximetrist. „E șapte, dar ți-l dau la șase, c-ai oprit la mine. Hai, să fac și eu safteaua (prima vânzare)”, negociază ea înainte să aibă el ocazia s-o facă. Nu-l mulțumește, pleacă mai departe, mai la vale.

Cei mai mulți cumpărători - sau, mai bine zis, căutători - sunt bărbați. Pe cât de grăbiți sunt ei să termine mai repede cu treaba asta, pe atât de relaxate sunt ele, uneori. Coboară din mașini sau vin pe stradă, aproape țanțoș, cu portofelele în mână, acoperite pe umeri de-o geacă, o haină sau pur și simplu de-un fular mai mare. Portofelul ăla-n mână e ca un semnal tăcut că dacă le vorbești pe inima lor ți-au și făcut vânzarea.

Dintr-un Logan coboară el. Întreabă de prețuri la câteva tarabe din preajma mașinii. Când e aranjată treaba, strigă la ea: „Dă-te jos să te uiți!” Coboară o femeie îmbrăcată ca de-o petrecere de botez sau cel puțin o cumetrie de oraș. Are părul ondulat, dat cu fixativ, o rochie neagră cu paiete și pantofi cu un oarecare toc. Arată de-a dreptul a cucoană. Pleacă c-un fel de ghiveci din carton mov.

Un tip mai corporatist, așa, la cămașă și pantaloni de stofă, coboară din Duster și se fâțâie prin fața câtorva tarabe. Prima la care s-a dus țintă a fost cea mai luminoasă, dar nu l-a mulțumit. Tot negociază cu vânzătoarele până primește un răspuns pe măsura indeciziei: „E greu și cu frumos, și cu bani.”

Dacă clienții sunt nehotărâți, vânzătorii par mai determinați, știu exact ce vor: să fie ca înainte. Un vânzător de vreo 60 de ani regretă că nu mai sunt florile la mare căutare, dar nici nu mai are ce să facă. „Nu mai am 50 de ani să fac altceva. Voi, noua generație, ar trebui să faceți. Uite, tu de ce nu pleci în America?”, mă ia el la întrebări. Chiar așa, de ce nu plec în America? O să rămân o vreme cu dilema asta în minte.

Un bărbat pe la 60 de ani, în jachetă Adidas, cu inel pe deget și ochelari, e necăjit că umblă lumea bezmetică pe străzi. „Ce caut aici? Caut să cumpăr ceva, dar uite c-am venit târziu. Nu merge să conduci noaptea, că-s ăștia îmbrăcați în negru și dai peste ei”, îmi spune el în timp ce e indecis dacă să mai vorbească cu mine sau nu. Soția era pe la flori, așa că mai stă.

„Vrei să știi de ce nu mai e ca pe vremuri? Păi, uite și tu: sunt trei-patru milioane afară, că se tot zice asta. Din ăia, cel puțin cinci mii de clienți luau de aici. Apoi, au venit florăriile de lux”, explică el chestiunea cu diaspora și piața florilor. „Florăriile astea de lux, cu prețuri mari, iau clienții care ar mai da bani. Da’ n-au venit de-acum, au venit cu Revoluția, băga-ți-ai pula în ea de Revoluție!”

Pe finalul discuției noastre mai are o explicație: românii sunt chitroși. „Românii cumpără ieftin, nu ca englezul care zice că ia un costum de 1 000 de lei și-l folosește o dată. Nu, la noi vrea să dea 3 000 de lei și să-l folosească mult. Românul nu ține la calitate”, conchide el.

Zboară miliardele deasupra pieței de flori, dar zboară doar în povești. Nu știu cum sunt finanțele, câți mai rezistă, câți nu, cert e că toți au regrete. Un bărbat pe la vreo 50 de ani vine cu verdictul: „Cum e prima zi de școală? E cel mai prost an din ultimii 20 de ani.”

La prima oră a dimineții strada e tot mai circulată de mașini și tot mai multe se opresc. Logane, Golfuri, Dustere, Renaulturi, mașini de clasă medie. „Bună dimineața! Un coșuleț, așa, frumos? Un buchet la preț bun? Un trandafir, un fir, ceva? Vă fac preț bun. Dar stați un pic!”, strigă o vânzătoare către poate cel mai grăbit client pe care l-am văzut. „Nu-mi place să stau.”

Mai în spate, departe de florile frumoase, sunt câteva coroane de flori. Nu e zi de ele azi, așa că sunt mai ascunse. E însă un magazin cu coroane și la intrare pe strada pieței de flori. Stau toate înșirate pe perete ca și cum am avea nevoie de un reminder că lucrurile mai și dispar, mai și mor.

Devino fan al lui Răzvan pe Facebook.