Am renunțat la alcool, droguri, carne, zahăr și orgasme o lună, să devin o persoană mai bună

Munțomanul George Mallory a afirmat odată notoriu că oamenii simt nevoia să urce un vârf precum Everestul din simplul motiv „că e acolo". Din păcate, odată ce Mallory și compatrioții lui de la începutul secolului trecut au cucerit toate provocările lumii naturale, noi, cei din generațiile următoare, am fost nevoiți să ne inventăm propriile provocări ca să testăm spiritul uman.

O reușită a anduranței moderne, care a apărut la știri din ce în ce mai des în ultima vreme, e detoxifierea sau dieta de 30 de zile. În timpul ei, elimini un anumit viciu (de ex. alcoolul sau zahărul) din viață și îi dai înainte timp de o lună, ca să vezi ce impact are asupra greutății, nivelului de energie și al stării de spirit în general.

Am vrut să văd ce pot în timpul unei astfel de luni, dar nu era suficient să mă abțin de la unul, două sau chiar trei dintre viciile mele. A trebuit să pun toți banii jos și să renunț la toate, dacă ăsta era să fie Everestul meu. M-am hotărât să mă las de carne, lactate, gluten, zahăr (adăugat), cofeină, alcool, droguri, sex și masturbare. Toate interdicțiile astea au format un munte impunător, dar unul care mă provoca să-l urc.

Înainte să mă îmbarc în călătoria asta, am vorbit cu doi nutriționiști atestați, ca să văd dacă există vreun risc să-mi fac cumva rău, dacă mă las brusc de toate odată. Luisa Sabogal, nutriționistă atestată la Kaiser Permanente mi-a spus că o să fiu ok, atât timp cât am parte de suficiente proteine din boabe, iau un supliment zilnic cu multivitamine și nu uit să mănânc colorat la toate mesele. Tot ea a pus accent pe importanța menținerii hidratării, dar să păstrez lucrurile simple. „Sunt o fană uriașă a apei simple", a spus Sabogal. „Primești exact ce-ți trebuie. Nu-i nevoie să iei minerale alcaline, electroliți sau altceva în plus." LeeAnn Weintraub, nutriționistă independentă, care nu se află la cheremul industriei de sănătate, a confirmat sugestiile astea.

Cu o seară înainte să apăs pe trăgaci pe noul meu stil de viață, m-am aprovizionat cu alimente, am luat o ultimă cină contemplativă la un restaurant de barbecue și i-am oferit fetei mele o seară de rămas-bun să mă țină minte, ca și cum a doua zi urma să plec să mă bat cu hunii și nu doar să-i neglijez temporar nevoile pentru un articol imbecil.

Ziua 1: Am început ziua prin a mă cântări la start (86,1kg) și am luat un mic-dejun simplu de fructe proaspete.

Primul val de disconfort m-a lovit mai tare și mai rapid decât mă așteptam, pentru că corpul meu a făcut o criză de personalitate în mijlocul zilei, fiindcă-l privasem de cei cinci litri zilnici de cafea și băuturi energizante. M-am simțit ca un bebeluș uriaș pentru că eram atât de irascibil și obosit și morocănos în timp ce-mi vedeam de zi.

La cină mi-am făcut niște legume cu quinoa, cu resturi puse deoparte pentru a doua zi și mi-am dat rapid seama că (a) băiețeii fomiști ca mine consumă legumele repede și (b) nu-i cu nimic mai puțin nasol să gătesc pentru o singură persoană decât atunci când n-aveam o misiune la faza asta.

Ziua 2: Azi a fost mai bine decât în Ziua 1, dar oboseala psihică s-a transformat într-o încețoșare care nu-mi dă voie să mă concentrez la nimic. M-am așezat să scriu și m-am holbat la ecran pentru ceea ce-au părut să fie ore întregi, incapabil să mănânc vreun strop de rahat pe pagina albă de Word. N-am fost nici măcar în stare să dau scroll pe Twitter sau să mă țin de oricare dintre celelalte forme obșinuite de procrastinare.

Ca fapt divers și nelegat de asta, nu-mi vine să cred cât de repede mi s-a schimbat căcatul. Habar n-am dacă căcații de consistența sosului pesto sunt ceva normal pentru veganii care nu mănâncă gluten, dar va trebui să țin situația sub observație.

Ziua 3: Pâinea fără gluten a evoluat mult de când n-am mai mâncat eu așa ceva. Am aruncat un pic într-o tigaie și mi-am făcut niște toast cu avocado destul de bun în dimineața asta, renunțând, astfel, la visele de a deține vreodată o casă.

Ziua 4: Se pare că am reușit, în sfârșit, să scap de dependența asta sâcâitoare de cofeină. M-am trezit mai plin de energie decât în ultimii ani de zile și m-am dat imediat jos din pat, în loc să joc șah mintal cu mine însumi și să calculez cam cât timp pot să dau snooze și să mă joc pe telefon, înainte să-mi bat fără doar și poate joc de chinurile și sacrificiile tuturor strămoșilot mei. Am făcut prima excursie la magazin de când m-am apucat de regim, iar chemările apetisante ale tuturor căcaturilor pe care le cumpăr de-obicei fără să gândesc n-au mai părut atât de puternice.

Ziua 5: Oare veganii trag bășini 24 din 24 sau o să treacă la un moment dat?

Ziua 6: Am găsit un medicament anti-ADHD în rucsac, un aliment de bază în instrumentarul oricărui scriitor. Va trebui să găsesc metode noi de a trece de deadline-uri dure luna asta.

Un bar local de sucuri, cunoscut pentru proprietarul său excentric și o ceartă cu Father John Misty, vindea un produs numit Brain Dust care se dorea a fi „o formulă comestibilă iluminatoare, care, prin alchimie, [te] va alinia la fluxul cosmic" și care, chipurile, m-ar ajuta să mă concentrez. Am luat un pachet cu o singură doză ca să mă ajute să mă arunc în treburile care se tot adunaseră în timpul sevrajului neproductiv de cofeină.

După ce un amic medic mi-a confirmat că produsul e inofensiv („horticultură fantasmagorică pur și simplu, dar n-o să-ți facă rău"), am turnat pudra care atât arăta, cât și avea gust de țărână în niște apă minerală. Nu prea am putut să-mi dau seama dacă Brain Dust-ul mai face și altceva decât să-mi strice La Croix-ul, așa că m-am hotărât să zic pas la boostere cerebrale pe bază de ierburi în timpul săptămânilor rămase.

Ziua 7: Libidoul începe să mă ajungă din urmă. În viața mea anterioară, mă mai dedam la câte-un număr somnoros, matinal, ca să-mi încep ziua. Acum mă trezeam cu o pulă din ce în ce mai sculată, care cumva îmi nimerea în mână în timp ce dormeam.

Îngrijorat, mi-am luat angajamentul de a face un efort mai concentrat pentru a minimiza orice șansă de a avea erecții. Am trecut la un burete astringent cu care să mă frec la duș, am purtat chiloți din cel mai aspru amestec de bumbac și am rămas vigilent la toate pozițiile de odihnire absentă a mâinilor.

Ziua 9: Știam că o să am la un moment dat nevoie de o pauză de la mesele făcute-n casă și să mănânc în oraș. Din fericire, locuiesc în LA, unul dintre orașele cele mai primitoare pentru cure atât de imbecile precum a mea. Azi am aflat că tehnologiile de preparare a mâncărurilor vegane și fără gluten se află la ani lumină față de unde erau când am verificat eu ultima dată.

Că tot veni vorba de mâncat în oraș, am luat seama de sfaturile esențialului „Eatin' Ain't Cheatin'", de Steel Panther, și am decis că a face cunnilingus nu încalcă regulile lunii.

Ziua 10: Mi-am făcut un guacamole extraordinar, pe care l-am mâncat cu salsa și nachos și m-a bucurat peste măsură, înfricoșător de mult. Nu eram pregătit emoțional pentru ideea că o să pot aduce feluri îndrăgite de mâncare din vechiul meu regim alimentar în această minunată lume nouă, fără să le stric cumva. Guac-ul mi-a dat speranță.

Ziua 12: Mă simțeam plin de energie și mai sănătos de ceva vreme deja, dar s-ar putea să văd deja fundul. Azi a fost a doua zi la rând când mi-a picat rău energia după prânz. Încep să îmi abordez mesele cu o perspectivă mai utilitarianistă și nu mai resimt plăcerea gusturilor.

Ziua 14: Prima săptămână a fost un iad, dar a doua a trecut pe nesimțite. Mă gândesc că pe măsură ce-mi găsesc o rutină și necesit mai puțină energie psihică pentru a-mi alcătui mese pe care am voie să le mănânc și amân tentațiile, întreg proiectul va părea mai puțin punctul central de atenție al vieții mele și mai degrabă o chestie conexă.

Ziua 16: M-am hotărât să mă testez și să ies într-un bar cu niște prieteni. În timp ce toți cei de la masă s-au bucurat de rând după rând de soju, eu am sorbit dintr-o apă minerală cu lime. Toată lumea și-a exprimat admirația/mila că nu pun gura pe băutură în timp ce ei se-mbătau, dar adevărul e că n-am simțit nicio poftă. Succes?

Ziua 21: Așa cum prevăzusem, a început să-și ițească capul partea din mine căreia-i place să încalce regulile. N-am trișat propriu-zis, dar am căutat metode de a ocoli regulile. Felul ăsta de mâncare nu conține gluten, dar nu se poate spune că n-are gluten, din cauza modului în care a fost ambalat sau pregătit? N-am sindromul celiac, așa că partikip. Fumează unii iarbă la evenimentul ăsta? Nu-i nimic în neregulă dacă mă strecor pe lângă ei și prind, poate, un strop de fumat pasiv. M-am gândit că există o întreagă industrie israeliană bazată pe reinterpretarea cuvintelor lui Dumnezeu și a găsi moduri de a evita ziua de Sabbat, așa că nu-i mare scofală că exploatez eu câteva breșe.

Ziua 22: Credeam că țin chestia cu libidoul sub control, dar în dimineața asta m-am trezit cu un șervețel recognoscibil crocant lângă pat. Fie trebuie să-mi schimb broaștele fie mi-am luat-o la labă în somn azi-noapte. O să aleg să nu se pună împotriva mea.

Ziua 24: Am fost preponderent pe pilot automat în timp ce avansez pe ultima sută de metri. Credeam c-o să fiu mai entuziasmat la gândul că mă eliberez în curând, dar sunt destul de calm pe tema faptului că în curând n-o să mai am opreliști.

Știindu-mi afinitatea față de brand, vreo câțiva oameni m-au pus în gardă cu privire la noul hibrid de tortilla plată cu pui de la Taco Bell și m-au întrebat dacă asta o să fie prima mea masă după regim. În mod normal aș fi fost la ghișeul de comandă din mașină din prima zi, dar acum am sentimente amestecate. Luna asta mă schimbă clar în bine, dar cumva simt că în procesul ăsta îmi pierd și bucăți din personalitate.

Ziua 27: Am trecut pe-acasă pe la un prieten, iar gagică-sa, care nu mă mai văzuse de o vreme, s-a oprit în loc și mi-a zis că se vede că am slăbit. Majoritatea ar fi zis despre mine că sunt „în formă" înainte să înceapă luna asta, dar după ce am prins niște resturi de dismorfobie corporală de la anii de locuit la LA, m-am îmbătat cu apă rece de la complimentul ei pentru tot restul zilei.

Ziua 29: Am o cutie călâie de lapte de migdale pe care nu mi-am făcut niciodată curajul s-o deschid și care stă pur și simplu pe tejghea. Ei, asta e.

În timp ce reflectam la ultima lună, n-am putut să neg faptul că îmi simt corpul un pic mai agil și mintea ceva mai ageră. Acestea fiind zise, am mai simțit și că idiosincraziile mele, creativitatea mea și alte farmece mi s-au tocit. În același mod în care antidepresivele pot să te facă să te simți ca o fantomă a celui ce erai, la fel și stilul ăsta de viață îmi seca personalitatea de strălucire.

Ziua 30: Asta a fost. Credeam c-o să fiu ca un elev în ziua dinaintea vacanței mari. În schimb, totul decurge ca până acum, nu prea salivez la mese viitoare ipotetice sau excese. Nu mă grăbesc să rup lacătul de pe nimic, cu excepția regulii asupra sexului. Mă întreb dacă și Mallory a avut sentimente la fel de ambivalente când s-a apropiat de propriul lui vârf.

Epilog: Sunt curios să văd cât pot s-o duc cu spiritul stilului ăstuia disciplinat de viață, acum că m-am eliberat. Mă gândesc că, deși nu e fezabil să rămân vegan 100% din timp, clar pot să-mi mai limitez din consumul de carne și mesele mai opulente, să le păstrez pentru când mănânc cu alții. Gata cu festinurile pe cont propriu.

La fel, băutura și drogurile pot să intre în categoria „uneori și doar în contexte sociale".

Se pare că mi-a dispărut și pofta de dulce, dar îmi închipui c-o să se mai aprindă din când în când, pe măsură ce evoluează lucrurile.

A, iar glutenul o să revină în regimul meu, pentru că n-are niciun sens, ba s-ar putea să-ți facă și rău, să te abții dacă nu ești alergic.

Lucrez adeseori din cafenele, iar cafeaua la rece servește drept consumație obligatorie și, în același timp, combustibil pentru după-amiază, așa că nu mă văd decofeinizat de-acum înainte. Acestea fiind zise, mi-ar plăcea să rămân la mai puțin de două căni pe zi și să mă limitez doar la cafea.

Evident, n-aveam cum să las așa o realizare de proporții să treacă nesărbătorită. În plus, doar dacă-mi bombardam fizicul și psihicul reîmprospătate cu vechile tentații aveam să aflu dacă schimbările astea sunt de durată sau nu.

După ce m-am cântărit, am descoperit că slăbisem șapte kilograme. Nu-i rău. Nu cred c-am mai avut sub 80 după facultate.

Vezi și:

În acea primă noapte fără opreliști mi-am făcut complet de cap și m-am dat în bărci la maximum. Am dat pe gât shot-uri de vodcă stinse cu Red Bull, i-am dat blană la bong și am făcut sex cu partenera mea suprauman de răbdătoare și înțelegătoare. Și toate astea s-au întâmplat și înainte de ora cinei, pe care-am luat-o la Animal, un magnet de gurmanzi carnivori și antiteza stabilimentelor vegane curățele pe care le-am frecventat pe parcursul lunii. Comanda mea la cină a fost mai puțin o întoarcere triumfătoare la bucuriile cărnii, cât o răzbunare împotriva regnului animal, pentru toată fauna de care mă privasem în toate aceste patru săptămâni. Serios, a fost super dubios. Feluri crude și însângerate de mâncare, cum ar fi foie gras, limbă de vițel și măduvă au umplut masa, în timp ce eu le-nfulecam rând pe rând cu din ce în ce mai puțină omenie. În timp ce mă-ndopam, l-am simțit pe dl. Hyde cel carnivor și adormit din mine cum preia controlul, în timp ce, după cum e lesne de presupus, albul ochilor mi s-a făcut pe loc roșu ca sângele, ca-ntr-un film cu zombi. În cele din urmă, mulțumită băuturilor pe bandă rulantă, mi-am pierdut cunoștința.

A doua zi m-am trezit și am constatat că, în ciuda hedonismului de cu seară, nu viram înapoi spre viața mea cea veche de trăit și mâncat în păcat. De fapt, singura poftă pe care-am avut-o toată acea zi a fost pentru o salată îndestulătoare vegetariană (dar nu vegană) la cină. Ba chiar am și refuzat focaccia gratuită care mi se oferea la salată, dezinvolt, dar intrinsec mult mai puțin intereat.

Rămâne de văzut dacă aceste noi virtuți ale substanțelor și alimentației pot să reziste la timpul limitat, mesele pe fugă și cercurile ipocrite intrinseci muncii și stilului meu de viață. Poate-o să se ducă totul de râpă. Poate, cumva, o să pun la loc mai multe kilograme decât am dat jos. Sunt împăcat cu toate posibilele rezultate. Pentru moment, mă bucur că nu mă mai afectează panourile de reclamă la fast food și gifurile cu rețete și mă simt mai puțin sclavul propriului id.

Dar probabil c-o să încerc chipsurile alea cu pui în curând, totuși.