Am vizitat lagărul din Rusia unde erau omorâți oamenii care se opuneau comunismului

Perm este cel mai estic oraș rusesc din Europa.

S-a chemat pentru câteva zeci de ani Molotov și a avut până în 1989 statut de oraș închis pentru că aici era o bună parte din enorma industrie militară a URSS. Perm este urât fără speranță, o urâțenie de care niciun chirurg estetician nu te poate scăpa, cumva o sluțenie cinstită.

La o sută de kilometri de Perm este Perm-36, de fapt ceea ce a mai rămas din Muzeul de Istorie a Represiunii Politice Perm-36, singurul muzeu al gulagului din fostul spațiu sovietic. A fost înființat în 1994 de către organizația Memorial care a reconstruit lagărul de muncă forțată de aici care a funcționat din 1946 până în decembrie 1987. Celelalte mii de astfel de locuri care au împânzit URSS începând cu anii '20 au fost demolate după prăbușirea imperiului sovietic.

În mașina care aleargă pe autostrada tăiată printre zidurile unei păduri de un verde-negru care pare să se strângă, luându-ne aerul și lumina, suntem doar noi doi, șoferul cu față de ursuleț Mișka și Veronika a cărei funcție nu o identific. Excursia am cumpărat-o de la recepția hotelului Monika deservită de trei Monici mămoase și săritoare care însă nu vorbesc boabă de engleză. Prin Google Translate în clipele de țignal bun la rețea reușim să înțelegem că la zece vine cineva de la agenție și că nu o să avem interpret pe drum, doar la lagăr. Dar o să fie masă inclusă, că excursia e vreo 6-7 ore, 3 ore doar pe drum.

Veronika se căznește și scoate un: no lunch și apoi mai reușim să producem de la ea, tot cu Google, o scurtă poveste a Perm-Molotovului, cel mai lung oraș rusesc după Moscova și Sankt Petersburg. 70 de kilometri de oraș, zice Veronika, aleargă în paralel cu râul Kama, tributar al Volgăi, dar ca tot ce este sovietic, o urieșenie de apă, mai lat ca Dunărea la Giurgiu de 2 ori.

Anii `90 au fost crunți aici, industria s-a năruit, oamenii însă nu au fost trimiși în șomaj dar au început să fie plătiți în produse, că bani ioc. Ce fel de produse? Orice fel de produse. Mă gândesc cum ar fi fost să primesc un aruncător de rachete katiusha pentru nouă luni de muncă susținută și cum m-aș prezenta cu el la piață, să îl schimb pe ouă, banane și chiloți de bumbac.

Dar acum e bine, continuă Veronika forând după engleza învățată acum 20 de ani și ascunsă bine sub un pietroi, pentru că acum, în ultimii doi ani, au revenit comenzile de la stat. Asta explică de ce piețele, parcurile, străzile, mall-urile și restaurantele din Perm duduie de popor.

Nu pleacă nimeni la muncă în străinătate?

Veronika se uită la mine ca la o nebună.

Cum să plece? Unde să plece? Ce e aia străinătate? Doar studenții mai merg la Ekaterinburg sau Moscova și unii nu se mai întorc, își găsesc servicii pe la corporații, în IT, dar altfel toată lumea a rămas pe poziții.

Șoseaua despică lacuri acoperite de o ceață gălbuie, ruptă de bărci pescărești care ies din condensul auriu ca niște refrene etern repetate ale aceleiași prime bărci care a plutit aici. Pe maluri sunt datcha, cabane de vacanță rusești, din bârne. Eonii trec și ție, pescarul, nu-ți pasă, ai prins un somon sau un păstrăv, l-ai pus la afumat. Stalin, Brejnev, Gorbaciov sau Putin nu contează.

Camioane enorme depășesc alte camioane enorme dar mai lente. Mișka tace și Veronika spune că lumea a luat-o razna, că e nevoie de echilibru. Uite, cam așa cum s-a obținut acum, la Perm-36 când a trecut de la ONG-ul privat care urla isteric despre represiune, sub controlul statului care a atras atenția asupra lucrurilor bune care s-au întâmplat aici.

Căci mereu este nevoie în viață de echilibru.

Ajungem.

Veronika ne cere 7 500 de ruble, apoi ne spune că s-ar putea să ne coste mai mult, revine și ne anunță că nu este interpret și că biletele le va duce ea la biroul de turism. Așa o fi. În spatele recepției este o doamnă grasă cu aer de vânzătoare de alimentară pe vremea lui Nea Nicu, ea taie și spânzură. Lângă, blugi mulați, cercel fin în nara stângă, e Natalia. Ea o să vină cu noi să ne arate lagărul.

Muzeul avea cam 35 de mii de vizitatori pe an. E mult ținând cont că e greu de ajuns, nu e tren să vii de capul tău. Din 2005, an de an s-a organizat aici un festival internațional, Joagărul, cu proiecții de documentare, expoziții, concerte. Veneau mii de oameni printre care foști deținuți, activiști pentru drepturile omului, muzicieni. În ultimii ani, foști gardieni ai lagărului și organizații civice au început să se plângă că organizatorii Joagărului fac propagandă anti-sovietică, exagerând condițiile din gulag.

Și apoi a venit războiul din Crimeea, Ucraina cu tot pachețelul de nostalgie față de era sovietică. Așa că, după 2013, robinetul cu fonduri primite de la stat de, pe atunci privatul, Perm-36 a fost mai întâi strâns și apoi închis de tot. Astfel că, în aprilie 2014, din lipsă de bani, muzeul a trebuit să se închidă. Dar Jana nu e moartă, Jana se transformă. Astfel că, în același an, 2014, un muzeu de stat, cu același nume, a preluat managementul lui Perm-36.

Eu am de-a face cu noul Perm-36. Natalia se hotărăște să vină cu noi. Poate pentru că se plictisește, poate pentru că a auzit că suntem din România. Undeva peste vreo oră și jumătate ne spune că are un prieten în Constanța, Valentin, care vrea să o ia de nevastă. Îi spun, prin Google translate, desigur, să meargă negreșit și să deschidă un restaurant rusesc. O să se umple de bani și o să fie și cetățean european. Noi avem drepturi.

Râde. Se va gândi la asta.

Între timp îmi pasează un ghid în engleză cățărat pe telefon. Descrie succint și tehnic fiecare stop. Aici e căsuța gardienilor, aici e izolatorul, aici este baraca deținuților. Aici sunt veceurile cu o capacitate de 14 cetățeni deodată. O fi mult, o fi puțin?

Dacă te gândești la faptul că în prima etapă a lagărului aici au fost cinci mii de oameni, eu zic că făceai niște cozi zdravene pentru un pipilică.

Prima etapă a fost între 1948 și 1953, adică până la Hrușciov și politică lui mai blândă. Veronika susține că majoritatea celor care au fost aici din '48 nu erau dizidenți, scriitori, dușmani ai poporului sau partidului, ci nici mai mult nici mai puțin decât puturoși, elemente imorale care nu voiau să contribuie la propășirea idealurilor comuniste. Individul care vorbește engleză în aplicația pe care mi-a dat-o Natalia spune că ajungeau la Perm în majoritate deținuți de drept comun ale căror rânduri erau îngroșate de cei care întârziaseră de mai multe ori mai mult de 20 de minute la serviciu sau cei care își dăduseră demisia din industrii de interes național, în special militar.

Mă uit perplexă la aparat. 20 de minute? Pentru asta ajungeai în 1950 în lagăre de muncă în Siberia?

Veronika aprobă, așa le trebuie celor care sabotează prin lene planurile țării.

Dacă îți stătea ceasul ajungeai aici. Vara e cald oprimant, iarna e frig devastant. -55 de grade, spune Natalia ridicând o pereche de cizme înalte până la genunchi făcute din pâslă. Era mai bine să tai copaci sau să construiești căi ferate decât să crăpi de frig. În una din cele cinci barăci este încropită un soi de expoziție. Sunt îngrămădite lopeți, briciuri, ochelari, candele, scrisori. Pe un perete e harta gulagului, în jurul Moscovei e plin de puncte roșii ca fața unui copilaș lovit de varicelă. Milioane de oameni au pierit în lagăre.

Pe un perete sunt desenele unei supraviețuitoare a infamului Kolîma. Gardieni cară la subraț cadavre scheletice țepene. Le aruncă în mormane. Acuarelele sunt macabru-naive. Le privești ca pe lucrările imaginației unui autist morbid, te scufunzi în reflexii despre arta cu care au fost desenate, uitând că sunt venite dintr-un iad real.

De pe pereți privesc în gol fotografiile prizonierilor executați. Cine e ăsta, o întreb pe Natalia. Își petrece degetul arătător peste beregată. Mort?, întreb. Da. De ce? Propagandă anti-sovietică. Și asta? Moartă și ea. De ce?

La fel. Aici? Aici sunt cimitire de copii. Prizonierii veneau cu ei în lagăre sau copiii, cei mai mari de 12 ani, ajungeau în lagăr dacă făceau ceva ilegal. Și dânsu cine e? Un poet, a intrat frumos și imberb, a ieșit descărnat și sfârșit ca o baterie care se descarcă de la frig mult mai repede decât scrie în instrucțiunile de folosire.

Dar totul s-a întâmplat la Kolîma, nu aici.

Veronika nu înțelege de ce ai aduce fotografii dintr-un loc notoriu nasol. Aici, la Perm, nu a fost așa. Aici, la Perm erau condiții bune.

Doar țânțarii sunt neplăcuți. Unul pleacă smulgându-mi juma din antebraț. Mâna mi se umflă și mă mănâncă groaznic.

Aici era dispensarul. Individul din telefon zice ceva în engleză despre dispensar. Că putea trata x oameni. E impersonal, ca o rețetă de supozitoare. Dar ce e cu „politicii"?

Din 1972 a început adevărata epocă de glorie a lui Perm-36. Atunci au fost aduși aici deținuții politici. Nu mulți, vreo 200. Dar păziți al dracului de bine.

Două garduri, fiecare de trei metri înălțime, încununate cu sârmă ghimpată, fir cu curent electric de joasă tensiune care activa alarma în căsuța gardienilor, câini, reflectoare care țineau luminat culoarul dintre gardul 1 și gardul 2.

Nu au încercat cu tunele?

Ba da. Dar pânza freatică era prea sus, bașca gardienii aveau un detector de seisme care detecta orice vibrație a pământului, mai ales cea făcută de un târnăcop.

Așa că 10, 15, 20 de ani rămâneai aici, la tăiat copaci. Nouă ore pe zi. Apoi dormeai pe priciuri de lemn, fără saltele. În dormitoare erau 500 de oameni, deși capacitatea era de 40, zice Natalia.

Veronika îi spune ceva, așa că Natalia adaugă: Kolîma, Kolîma, not here, here good.
Come, come.

Intrăm într-o căsuță măruntă spartă în patru încăperi. Două au patru paturi rabatabile, masă de lemn în mijloc. Aici erau ținuți prizonierii izolați pe termen scurt. Doar 10 zile. La stânga era o cameră cu două paturi, tot rabatabile. Aici stăteau prizonierii izolați șase luni. Li se dădea mâncare caldă o dată la două zile și puteau să facă duș cu apă rece, o dată la 10 zile. Aici e mai bine decât în Kolîma, unde sute de oameni se spălau în aceeași apă.

V-am zis că Perm e mult mai bine?

Aici e camera de lucru. Fiecare prizonier pedepsit să fie închis în izolator… Dar de ce erau pedepsiți?
Propagandă anti-sovietică.

Încep să cred că ăsta e singurul răspuns valabil în limba engleză. Dacă a dat un pumn secretarului CC sau dacă a făcut dragoste cu soția comisarului, pentru Natalia sau Veronika se traduce simplu: propagandă anti-sovietică.

Deci aici, în camera asta unde avem trei mese de lucru și niște sârme și în colț un dulăpior cu pereți de sticlă, deținuții de la izolator trebuiau să îndeplinescă norma de 780 de piese/zi. Dacă nu reușeau, rămâneau până terminau, fiind rupți de oboseală și epuizare a doua zi. Ce piese? Pentru fiare de călcat.

Ca ăsta.

Mă uit în dulăpiorul de sticlă și înțepenesc. Este exact un fier de călcat de care avea maică-mea, îmi amintesc silueta lui, talpa de oțel lucios care întindea cutele chiloților, cămășilor și cearșafurilor. M-am îmbrăcat cu haine călcate de instrumente produse de actori, poeți, scriitori, naționaliști ucrainieni sau estonieni, poștași și ingineri, frizeri și foste căpetenii de partid picate în dizgrație.

Mă uit cu uimire la inocentul instrument de tortură. Un fier de călcat sovietic. Cine ar fi crezut că am luat parte la represiune?

Pun pe seama frigului din izolator pielea de găină și ne repezim în soarele nervos de afară. Google translate merge cu hâcuri, femeile nu prea mai vor să vorbească, e prea cald și deja ne învârtim de vreo două ore în fostul lagăr. Bașca mai sunt câțiva turiști ruși care trebuie preluați pe bombeu.

Trecem în fugă prin clădirea administrației unde există și dormitoare pentru vizitele familiei. Dacă erai băiat, ca Voiculescu, familia te putea vizita de două ori pe an câte trei zile. Nevasta aducea mâncăruri-doar cele permise de conducerea lagărului-și te aștepta caldă în dormitor să te întorci de la tăiat lemne. Dacă erai un deținut-problemă, canci. Nevasta te vedea o dată pe an, stătea peste drum de o sticlă ridicată între voi la capătul căruia stătea de strajă un gardian care nu vă permitea să vă atingeți.

Dar să știi că primeau bani de pe urma muncii lor, spune din senin Veronika. Da, întărește Natalia, puteau să-și ia țigări și alte lucruri de la țărani, căci după ce a fost creată tabăra, lângă a răsărit un sat.
Acum îl străbatem, mergem către zona de securitate unde erau duși politicii cei mai contagioși. Sau cel puțin așa înțeleg din ciorba ruso-englezească servită fierbinte de cele două femei.

Pe lângă noi trece urlând zmeiește un tractor cu roți enorme, abia ajung până la ax. Este urmat de o motocicletă căreia proprietarul întreprinzător i-a adăugat un ataș din placaj.

La intrarea în zona de securitate trei babe diforme, capete mici pe trunchiuri de baobabi, stau rezemate cu bărbiile în bâte.

Alergăm în urma unui grupo de ruși prin camere unde sunt fotografii cu revoluția din octombrie, apoi text-text-text și alte poze, ale unora dintre faimoșii deținuți care au fost închiși aici, ca să îi ferească pe ceilalți tăietori de lemne de contaminarea cu microbul politic anti-sovietic.

Aici, ne ajută una din turiste, o fată palidă cu o broboadă care pare că a trecut printr-o chimioterapie.
Avem un naționalist estonian, ornitolog, care s-a ghidat după ciripitul păsărilor ca să afle unde a fost adus. Avem celălalt estonian pe care l-a pus dracu să traducă Arhipelagul Gulag. Și tot aici avem naționalistul ucrainian Vasili Semenovici propus pentru premiul Nobel-pe care nu l-a luat, anunță grăbită Natalia, care a fost găsit mort în celulă. Mister.

Avem întrebări?

Un milion. Dar no țignal, no Google translate.

No răspuns.

Plecăm.

Mișka bagă viteză pentru că lui Mișka îi e foame.

Ce am văzut?

Un muzeu al gulagului sau un muzeu al sistemului de închisori sovietice?

Mă arunc pe internet înotând voinicește în amonte, ca un somon căutând un loc unde să își lase icrele, aproape de sursă.

2014 este anul în care Perm a ajuns în atenția presei. E drept că singura presă pe care o pot citi este de limba engleză. Toate site-urile vestesc vremuri negre pentru poporul care deja a început să alunece pe calea naționalismului, care l-a recuperat pe Stalin din debara, l-a șters de praf și a reînceput să îl așeze cu grijă pe soclul din vitrină.

Ce am văzut deci?

Istoricul de educație sovietică Mikhail Suslov spune că viața prizonierilor din Perm era mai mult decât decentă, aveau parte de concerte și spectacole, peste o sută de mii au fost organizate aici. Aveau biblioteci, aveau parte de cultură. Să nu exagerăm, să nu ne punem poalele în cap. Și ministrul culturii din regiunea Perm, Igor Gladnev, a spus că munca deținuților din Perm a contribuit la victoria Uniunii Sovietice în al doilea război mondial.

Veronika, a fost vreunul din deținuții politici despăgubiți de stat?

Se întoarce perplexă privind ca pasărea Dodo în gaura țevii de pușcă.

De ce? mă întreabă senină.

Și eu nu știu ce să-i spun. Pentru că mă tem că orice aș spune ar însemna propagandă anti-sovietică.