Cele mai dubioase lucruri de care se tem românii: păsări, nasturi și ceasuri

Oamenii se sperie sau se enervează de la cele mai ciudate lucruri. O chestie care ție ți se pare normală sau inofensivă poate scoate pe altcineva din minți sau îi poate provoca atacuri de anxietate. Încurcate sunt căile minții umane, da, mai ales când se face un click care-ți explodează zenul. Uneori, faptul că acel click e produs de un melc, un sunet, niște nasturi, păsări sau ticăituri de ceas e amuzant, alteori se lasă cu drame. I-am întrebat pe câțiva oameni care-s fobiile și fixațiile lor și ce fac cu ele.

VICE: De când te sperie păsările?
Radu: Nu știu exact, undeva între patru și cinci ani, în cele mai vechi amintiri ale mele. Nu aveam fobie de păsări, mă jucăm cu ele. Aproape sigur a fost un eveniment în care m-a ciugulit o pasăre, dar în mod interesant nu îmi aduc aminte acel eveniment, doar presupun existența lui.

Ce faci când le vezi?
Dacă le văd în zbor sau departe de mine nu mă deranjează, dar dacă le văd suficient de aproape încât să le văd ghearele sau ochii, mă scârbesc grav, imediat schimb direcția sau mă întorc cu spatele. De obicei încerc să îmi repet în cap că nu am văzut o pasăre, că m-am păcălit, că era un șobolan sau o hârtie sau ceva. Absolut exclus să las una să se apropie la mai puțin de un metru de mine, mă ridic și plec dacă e nevoie, din fericire păsările sunt lente pe sol.

Cel mai grav e cu păsările moarte, imaginea unei păsări moarte văzută pe jos mă poate urmări câteva zile. Și mă super trec toți fiorii pe șira spinării când mi-o amintesc, ca un fel de scârbă extremă.

Vreo întâmplare anume cu păsări?
Una nasoală, nu amuzantă. Eram odată la un prieten și mi-a povestit cum în timp ce făcea curățenie prin casă a descoperit o vrabie moartă sub pat, probabil intrase într-o zi când lăsase fereastra deschisă, cât era la serviciu, rămăsese blocată în casă și murise. Ideea că ar putea exista păsări moarte ascunse la mine în casă mă urmărește și în ziua de azi. Sunt un nazist al plaselor de insecte peste tot unde dorm, dar mai mult contra păsărilor decât a insectelor.

Tratament?
Nu și nici nu vreau. Nu vreau să îmi imaginez un eu care s-a lăsat convins să atingă sau să tolereze aceste ființe scârboase abominabile și satanice. Restul lumii ar trebui să se trateze și să își dea seama cât de malefice sunt și să le eradicheze. Open your eyes, sheeple!

Ești victima glumelor cu zburătoare?
Nu, am prieteni întregi la minte și îmi respectă reținerile PERFECT JUSTIFICATE!! Părinții în schimb îmi tot aduceau pui mici mici de găină și încercau să mă convingă să îi țin în palmă. Insistau că nu se pun ca păsări, că sunt prea mici (bullshit!). Și mă păcăleau că sunt boboci de rață (cu rațele nu am o problemă).

VICE: Ce ai cu nasturii?
Elena: M-au oripilat dintotdeauna nasturii, mici, urâți și inutili, cum atârnă de o rochie sau de o bluză care ar putea funcționa foarte bine fără ei. Prima amintire cu nasturi e de când aveam vreo patru sau cinci ani și mama mă îmbrăca forțat cu o vestă albastră de lână, îngrozitor de urâtă și plină de nasturi. Urlam când mama îmi aranja mânecile și îmi încheia nasturii. Ea mă liniștea cu două scatoalce, eu trăgeam de nasturi ca să-i rup și mă alegeam cu încă două scatoalce.

Apoi erau bluzele femeilor de la nunți, albastre, cu flori sau cu imprimeu leopard, nasturii răsfirați peste sânii lor enormi, care lăsau din loc în loc niște piele la vedere. Nasturii de la fețele de pernă pe care încercam să nu-i ating niciodată și pe care trebuia să-i desfac atunci când mama spăla lenjeria de pat.

Par atât de inofensivi.
Nasturii sunt atât de urâți încât nu înțeleg de ce avem discuția asta. Nu înțeleg de ce te-ai îmbrăca în ceva cu nasturi, să simți plasticul ăla pe pielea ta, să te zgârie pe spate, să-l simți aproape de gât. Nasturii mi s-au părut mereu niște obiecte murdare și scârboase, și mi se pare evident că nu îi poți purta.

Ce faci când îi vezi?
Nu fac nimic deosebit când văd nasturi, dar nu mi-aș cumpăra niciodată haine cu nasturi. Lumea mă întreabă cum pot să port blugi, așa că e nevoie aici de o delimitare: capsele nu sunt nasturi.

Pentru că nu suport nasturii, evident că nu suport nici cămășile bărbătești, care în afară de nasturi, mai au și guler, ceea ce le face și mai oribile. Noroc că prietenul meu se îmbracă doar în blugi și tricou, inclusiv la evenimente simandicoase unde toți bărbații poartă nasturi.

Te tratezi?
Nu mă tratez, pentru că nu am nicio problemă.

Fac glume prietenii pe tema asta?
Prietenii și colegii mei au făcut mereu mișto de fobia mea, dar singura glumă pe care mi-o aduc aminte este o zi de naștere când am primit un Premiu Pulitzer făcut din nasturi. Ironia e că pe prietenul meu îl cheamă Bumbuț, ceea ce înseamnă că iubesc un năsturel.

VICE: Paul, care e problema ta?
Paul: În jurul vârstei de 24 de ani corpul meu s-a gândit să-mi facă cadou un pachet de probleme: o alergie nasoală la țelină care se lasă cu șocuri anafilactice, un sindrom autoimun netratabil și ceva ce la început părea un moft stupid și care a căpătat un nume (deci legitimitate și mai ales demnitate) mult mai târziu. Misofonia.

Sună complex. Ce-i aia?
Se manifestă cam așa: să zicem că stați seara frumos pe canapea și vă uitați la un film ales după grele deliberări. În timp ce prietena ta se uită candid la film și ronțăie absent ceva (alune, chipsuri, grisine, stixuri, absolut orice), tu faci eforturi din ce în ce mai disperate să-ți reprimi o nevoia să-i oprești ei ronțăitul și să te și concentrezi la film.

Îți trec prin minte imagini cu animale feroce care devorează cumplit și zgomotos o carcasă de antilopă fix în urechea ta, care și-a activat acuități fără precedent. Ronțăitul capătă proporții cosmice, simți că îți ronțăie neuronii direct în creier și ajungi repede la un paroxism de iritare cum nu credeai că poți experimenta, tu, altfel fire calmă și tolerantă. Pe scurt îți vine fie (a) să fugi undeva foarte departe fie (b) să o strângi de gât. Rațiunea kicks in (câteodată) și o rogi frumos, „în trecere", dacă nu poate totuși să înceteze. Cerința naște perplexitați atât în victimă cât și în tine însuți, adevărata victimă. Până la urmă prietena doar ronțăia în surdină niște alune.

În viața de zi cu zi oamenii ronțăie mereu. De aia te și îngrași.
Cu timpul treaba se agravează. Descoperi că te irită și colegii de la muncă, ba chiar bâțâi enervat din picior și pe la o petrecere sau o cină de business când alții apucă, înaintea ta, să ronțăie diverse. Ceea ce anterior era sunetul normal al mâncării (molfăială tăcută, perfect acceptabilă social) ție ți se pare acum o extrem de nepoliticoasă ronțăială rapace colectivă, de natură să te facă să vrei să dispari instant.

Cum supraviețuiești ronțăielii?
Există un singur remediu: să începeți, dumneavoastră, să mâncați mai întâi. Dacă ronțăiala proprie o acoperă pe cea a celor din jur, atunci e ok. Dar aveți grijă să nu terminați grisina înaintea grisinei celorlalți. Calculați bine timpul și frecvența, ca nu cumva să rămâneți pradă ronțăielii altora.

Cu timpul, dacă vă faceți curajul să ieșiți din dulap pe această chestiune, veți descoperi multe cazuri de „ai văzut, ți-am spus eu și ai zis că sunt doar nesimțit(ă), e o problemă reală" în diverse cupluri de prieteni apropiați

VICE: Când ți-a apărut fobia de melci?
Cristina: Nu mai țin minte, dar eram mică oricum, cred că aveam șase-șapte ani. I-am urât dintotdeauna.

Ce faci când vezi un melc cum vine agale?
Un atac de panică oribil, aia fac. Nu pot sa trec pe lângă el; trebuie să traversez sau, dacă e în fața blocului, trebuie să mai merg la o terasă, ceva.

Zi-mi o întâmplare funny din interacțiunea periculoasă cu melcii.
De exemplu, când eram gravidă, am mers cu niște prieteni la părinții mei acasă și pe alee era un melc. Prietenii habar nu aveau de problema mea cu melcul, dar când l-am văzut am plâns și nu mai voiam să merg mai departe, dar nici nu puteam să articulez clar care e problema. Îți dai seama că s-au panicat destul de tare și au crezut că s-a întâmplat ceva, că nasc acolo. Noroc că a apărut mama, a luat monstrul, l-a aruncat peste gard și a salvat situația. Mai sunt groaznice coșmarurile în care mă fugărește un melc.

Te tratezi?
Am vrut, dar psiholoaga mi-a zis că soluția e expunerea și nu mă simt pregatită pentru asta.

Au făcut prietenii tăi glume proaste pe tema asta?
O, da. Un prieten a pus pe mine un melc, în liceu. Am făcut un super atac de panică, nu mi-e clar cum am ajuns acasă și am stat câteva ore sub duș. Cu prietenul respectiv nu am mai vorbit vreun an, mi-era și cam greu să mă uit la el.

VICE: Când ți-a apărut fobia de ceasuri?
Corina: Eram foarte mică. Dar trebuie să menționez că fobia mea nu e legată de ceasuri în general, ci de alea care ticăie. Oroare! Nu știu cum suportați voi, oamenii normali, ticăitul ceasului. E așa, un fel de îți ticăie ceasul, a mai trecut o secundă din viața ta, încă una, a doua, a treia și la a nu-știu-câta o să mori. E un fel de countdown spre moarte. Bine, nici nu port ceas la mână. Am încercat mai demult și-mi dădea o anxietate maximă.

Ce faci când vezi un ceas?
Dacă nu face zgomot, mă uit cât e ora. Dacă ticăie, îi scot bateriile în secunda doi. Am un fel de radar auditiv pentru ceasuri care ticăie, le găsesc, e un război personal. Dar, în general, dacă nu ticăie, nu prea văd ceasurile. Probabil e o chestie să ignor timpul. Uneori chiar mă uit la ceas și nu rețin cât e sau trec peste rapid. Aș vrea să nu existe timp, e o chestie de căcat.

Zi-mi o întâmplare funny din interacțiunea cu ceasurile.
Nu e una, sunt multe și mici. De exemplu, la hoteluri, unde se uită toată lumea dubios cănd găsește ceasul demontat. Mă mai întreabă ce nu mi-a plăcut la el. Sau când mai dorm pe la prieteni și le spun că le arunc ceasul pe geam, dacă nu mă lasă să-i scot bateriile.

Te tratezi?
Nu. Știu de unde vine, angoasa de moarte, de timp, de îmbătrânire, deep shit. E suficient, nu țin să mi se amintească la secundă că o să mor.

Ți-au făcut prietenii glume proaste pe tema asta?
Nu, dar ar fi o treabă să mă încuie într-o cameră cu câteva zeci de ceasuri care ticăie ascunse prin diverse locuri, unele încuiate. O să ajung la Spitalul 9.